În care-am început să albesc la suflet.
DCXXXI
În care ei nu vor ști podul albastru al singurătății.
Simțuri
tu ai văzut singurătatea
cînd cade pe scări
tristețea cum sare
de pe pervaz
și ai auzit cum se fac țăndări
jos pe asfalt
cu un hohot de rîs?
DCXXX
În care fi-ne-ar plînsul piatră seacă.
2021
Douăzeci douăzeci ne-a obișnuit cu cîteva chestii: cu furia, cu mai puținul, cu distanțarea, virtualizarea și drămuirea, cu supunerea și umilința, cu frica, cu moartea, cu măștile și cu dezumanizarea, cu durerile alea noi, cu mîinile curate, cu albul care nu e negru și negrul care nu e negru, cu o altfel de speranță și, mai ales, cu noua interfață facebook. 😉 Om vedea de-om fi învățat ceva din toate astea, din douăzeci douăzeci şi unu-ncolo.
La mulți ani!
#2021
Servus, Blogolume!
Toate cele bune!
DCCXXIX
În care ninge cu zăpezile de altădată.
DCCXXVIII
În care sîntem doar un concurs de fragilități.
Simptomatic
conform definiției de caz a iernii tu care mi te topești în palmă ai fi o ninsoare neconformă cu realitatea.
DCCXXVII
În care fiece iarnă-i datoare cu o primăvară.
DCCXXVI
În care-aș colora viitorul, nu trecutul.
DCCXXV
În care omu-i cea mai ieftină piesă de schimb.
DCCXXIV
În care starea de urgență a inimii n-are loc în terapia intensivă.
DCCXXIII
În care viața și moartea-s contagioase: poartă masca.
DCCXXII
În care dimineața pandemicului e la fel ca dimineața condamnatului care nu-și știe ziua execuției.
O nouă viață
perfect dezinfectați, fiecare în borcanul său cu spirt, aseptici la gînduri, la respirații, protejați perfect de ploi și de soare și de vînt și de praf și de săruturi, fără risc de contaminare, desigur, de la sine înțeles, de la îmbrățișări, știm deja să ne facem semne: inimioare, mutrițe, semne de întrebare, de exclamare și zîmbete multe. și după toată ziua asta, mergem la culcare, obosiți. mîine-au zis că ne învață Morse.
