Buletin de știri

Deces 133: Femeie, 62 ani, jud Ialomița, Comorbidități:…
Deces 132: Bărbat, 58 ani, jud Suceava, Comorbidități:…
Deces 131: Bărbat, 67 ani, jud Suceava, fără comorbidități,
Deces 130: Femeie, 63 ani, jud Suceava, fără comorbidități,
Deces 129: Bărbat, 62 ani, jud Suceava, fără comorbidități,
Deces 128…
Deces 127…
Deces 126…
Etc.
Și era o vreme în care
poeții mureau tineri și singuri
și nu-i număra nimeni.

Sevrajul de viață

Îmi vreau viața înapoi. O zic nu atît din pricina izolării față de… „exterior”, cît dinspre izolarea față de mine însumi, așa cum mă știam, cum eram obișnuit cu mine. Încet, încet mă cuprinde acel sevraj, ca din suprimarea unei dependențe, sevrajul de… viața mea, așa cum o știam, așa cum îmi curgea prin vene. Privesc în urmă, îmi frunzăresc textele vechi, zilele vechi – oh, cît de vechi! – razant, în diagonală, cu frică… Frica să nu le tulbur, să nu le deranjez, să nu le stric cu realitatea-mi defectă de acum… Fiindcă așa cum sunt, dacă azi le ating prea adînc știu c-ar putea chiar să nu mai fie deloc și de aceea delicatețea fricii ar putea să le țină intacte pentru atunci cînd nu le-aș mai distruge cu privirea mea de azi. Da, fragilă viață.
Dar… dacă? (Și vine întrebarea aia rece de pe șira spinării): „Dar dacă nici mîine, nici poimîine, nici peste o săptămînă, lună, an, asta nu va mai fi posibil?” Iarba, pozele, muzicile, frunzele, pisoii, copacii, cafeaua, stresul de dimineață, e-mailurile, drumurile, pescărușii, tejgheaua, rafturile, ferestrele, parcul, banca din parc, nucii, porumbeii, teii, lacul, Piața Sfatului, Poarta Schei, Biserica Neagră, somnul, Tu, Eu, Ea… Dacă… chiar nu vor mai fi la fel? Deloc? „Deloc!” Frică? Dacă gîndul ăsta (nu-i zic altfel!) e doar începutul? Dacă, uite, ar fi poate bine să mai lungesc și noaptea asta, cît de mult, și să mai lungesc și ziua de mîine, cît de mult? Pentru un timp… mai mult. Pentru o trezire altundeva, poate. Dar… luni? Luni? Va fi o luni, așa cum a fost și lunea trecută? Nu simți așa… un alt fel de luni? Dar marți? Dar miercuri? Dar joia viitoare? Weekend-ul viitor, cum îl vezi? Sevraj. Sevraj de viață…
Vreau să mă îmbrac acum și să cobor și să mă duc la chioșcul meu non-stop și să-mi iau pachetul de viață. „Nu ai cum. E interzis. Nu poți. E închis!” Dar mîine dimineață, la prima oră? Nici dacă mă spăl pe mîini, nici dacă mă dezinfectez? Nici dacă păstrez distanța? „Habar n-am. Vom vedea, mîine dimineață.”
Mîine… Mîine dimineață trebuie să găsesc cheia, să-mi iau pachetul de viață, fără permis de voie. Ok, acum știu, schimbat, altfel, mai oblic, mai cîș, mai boțit, mai cu alt timp, altfel colorat, mai simplu, mai… altruist cu toți și toate. Da, e ok, știu pînă și că o meritam! Am înțeles, dar… îmi vreau viața înapoi… Aia pe care mi-ați închis-o între patru pereți. Și în frică. Hai să ne vedem acolo!

Servus, blogolume!

Toate cele bune!  🙂 

A dat strechea-n caii mei!

De aseară, de cînd am descoperit această variantă a vestitului cîntec al bardului Vîsoţki, îl tot ascult… și-l tot ascult. Și-l copiez și aici. Cred că sufletul lui Vladimir a dat iama, într-o zi, un pic, în sufletul acestor femei, altfel nu ar avea cum să cînte și să sune așa! Și-l tot ascult, că a dat strechea-n caii mei, a dat strechea în timp, în iarnă și-n oameni. A dat strechea așa, în… trap! Și cred că a dat strechea și-n Dumnezeu…

Vladimir Vîsoţki
Caii nărăvași
(Кони привередливые)

Deasupra rîpei, pe buza prăpastiei, chiar în marginea ei,
Caii din bici îi stîrnesc… și-i gonesc,
Dar nu mai am aer, beau vînt, înghit ceață,
Ah, cruntă, plăcută simțire: mă prăpădesc! mă prăpădesc!

Mai încet… caii mei! Ho! Mai încet!
Nu băgați în seamă mușcătura de bici!
Dar a dat strechea în caii mei,
Nărăvași sînt și răi!
Și eu nu mai am timp să trăiesc,
Nici cîntecul să-l termin nu am timp…

Am dat caii la apă,
Am dat cîntecul gata,
Ah, măcar să mai apuc
Pe marginea prăpastiei să mai stau înc-un pic.

Praful o să se aleagă de mine, crivățu’ o să mă spulbere ca din palmă,
Iar caii, în zori, o să mă ducă cu sania prin zăpadă-n galop.
Mai încet, trăpașii mei!
Mai domol… caii mei!
Mai lungiți și voi drumul
Pîn’la ultimul adăpost.

Mai încet, cailor! Ho! Mai încet!
N-ascultați de bici și nuia!
Dar a dat strechea în caii mei,
Nărăvași sînt și răi!
Și eu nu mai am timp să trăiesc,
Nici cîntecul să-l termin nu am timp.

Am dat caii la apă
Am dat cîntecul gata,
Ah, măcar să mai apuc
Pe marginea prăpastiei să mai stau înc-un pic.

Am ajuns la timp, nimeni nu-ntîrzie în vizită la Dumnezeu…
Dar ce-i cu glasurile astea rele de îngeri?!
A ruginit clopotul cumva de atîta oftat?
Sau sînt eu ăla de strigă la cai să nu mai mîie așa iute?

Mai încet… caii mei! Ho! Mai încet!
Vă rog eu, n-o mai luați la galop!
Dar a dat strechea în caii mei,
Nărăvași sînt și răi…
Și dacă n-am avut timp să trăiesc,
Măcar s-apuc să termin să cînt!

Am dat caii la apă.
Am dat cîntecul gata
Ah, măcar să mai apuc
Pe marginea prăpastiei să mai stau înc-un pic…

Am dat caii la apă,
Am dat cîntecul gata,
Ah, măcar să mai apuc să mai stau înc-un pic!
Deasupra rîpei, pe buza prăpăstiei, chiar în marginea ei.

Caii din bici îi stîrnesc și-i gonesc,
Dar nu mai am aer,
Beau vînt, înghit ceață,
Ah, cruntă, plăcută simțire: mă prăpădesc!, mă prăpădesc!

Am dat caii la apă.
Am dat cîntecul gata
Ah, măcar să mai apuc
Pe marginea prăpastiei să mai stau înc-un pic,
Pe margine să mai stau un pic,
Pe margine să mai stau…
Să mai stau…

(Mulțumesc pentru această traducere, Mirel Palada, din… apropiata Telegă! )

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!  🙂

Nasturele

ca un exist
e seară și dimineață iară
și amiaza dintre ele cît
un nasture fără ață
suspendat ca un koala într-un eucalipt.
nici nu știu cu ce se articulează asta,
cu amiaza, cu nasturele…
nici nu știi tu, a fost, n-a fost,
ca o duminică fără sîmbătă,
viața,
ca un exist?
ce-ți pasă, nu mai ești.