Era o vreme în care

pasul zilei era
suficient de lung
cît să aibă timp umbra unei amiezi
să te lase să stai pe o bancă să scrii o scrisoare și
să citești o pagină de carte sau de frunză despre pasul serii
suficient de larg
cît să-l încapă o carafă de vin întreagă.
și era o vreme cînd dimineața ți le aminteai pe toate.
este o vreme în care
ziua are pașii mici și iuți
despre care nu-și mai amintește nici toamna nici nimeni.
este o vreme a carafei tale cu vin neatinsă de timp.

Asta se întîmplă

Să nu mai ai tată, să nu mai ai mamă, să nu mai ai sex, nume, culoare, limbă, steag, simboluri, hotare, să nu mai ai o lume, un loc, o memorie și un timp al tău, pînă la depersonalizare, pînă la aneantizare, prin frică, numere și deriziune… Asta văd că se intîmplă.

Sau, mai bine, să nici nu le fi avut?

Geamgiul

lumea asta a ta e oglinda mea
întoarsă pe dos
mereu mă tai cu lama subțire
cînd mă bărbieresc
mereu cînd încerc să o deschid
îmi cad cioburi pe jos și știi
cît de rar trece geamgiul prin cartier
și știi că vine iarna
în lumea asta a ta.

Oameni și oameni

oamenii-ploaie poartă numai ceasuri mecanice

și cînd vor ei le lasă ticăitul să se oprească

și au timp

oamenilor-ceasuri le place loialitatea pietrelor

care odată se-ntîlnesc și

nu le mai mișcă nimic

oamenii-piatră nu știu parfumul de tei dar țin adăpost greierilor

oamenii-tei oamenii-greieri oamenii-străzi oamenii-ziduri

oamenii-virgulă nu întorc niciodată ceasul

și ei au timp.

Foto: #GenunchiulLumii


îngăduiți-vă,

îngăduirile, îngîndurările, întrebările, îndepărtarile, întîrzierile, înnegurările, înmormîntările, înverșunările, întrezăririle, înveselirile, îndurerările, îndurările, însingurările, întristările, înmuguririle, însoririle, înserările, înnoptările, învierile, înclinările, întemnițările, încopcierile, întoarcerile, învîrtirile, înrămările, însărcinările, însămînțările, înverzirile, întîrzierile, încredințările, nu-s altceva decît

în credințări, în tîrzieri, în verziri, în sămînțări, în sărcinări, în rămări, în vîrtiri, în toarceri, în copcieri, în temnițări, în clinări, în vieri, în noptări, în serări, în soriri, în muguriri, în tristări, în singurări, în durări, în durerări, în veseliri, în trezăriri, în verșunări, în mormîntări, în negurări, în tîrzieri, în depărtări, în trebări, în gîndurări, în găduiri…

Creatura

Fapt: „autentificare în doi factori”, „cod de verificare”, „standardele comunității”… Ai zice că toate astea-s pentru securitatea ta, că te protejează de nu știu ce, vezi Doamne, intruziuni în liniștea ta cotidiană. Însă vine un moment cînd realizeazi că de fapt e vorba despre securitatea și confortul Lor (al altor „eroi din linia întîi” care trebuie lăsați să lucreze în… liniște, pentru „binele universal”, fără ca tu să arăți cu degetul spre impotența și ipocrizia lor și să le inoportunezi „Creația”). Tu să faci bine să rămîi în această colivie securizată cu un pin… secret… fericit pînă la adînci bătrîneți.

Fapt: m-a frapat, zilele trecute, o formulare găsită într-un comentariu de pe FB al unui taliban al imunizărilor de tot felul: „imunizare etică”. Ce va să însemne asta? Ce altceva decît noua etică și echitate socialistă? Ce altceva decît leninistul „Dacă nu ştii, te învăţăm; dacă nu poţi, te ajutăm; iar dacă nu vrei, te obligăm”? Ce altceva decît stalinistul „Cine nu este cu noi este împotriva noastră”? Iar pentru asta, Organul Anonim de Comunicare Strategică, această Inspecţie Muncitoresc-Țărănească, sub directa îndrumare a Comisariatului Poporului se va asigura că și după încheierea acestei…accidentale pandemii (ah, perfect pretext și bijuterie de construcție!) își va continua activitatea, neabătut, cum altfel decît convingîndu-ne că ceva ce cîndva (acum un an) părea o distopie deranjantă a fost adus, printr-o luptă de clasă de catifea, prin guerilla rețelelor, la ordinea „normală” a lucrurilor, la calea „firească” pe care să pășească în deplină siguranță, cu încredere în Noua Realitate și viitor, Omul Nou.

Concluzie: lasă orice grijă, aparatul de Partid și de Stat, prin aparatul de propagandă vor avea grijă, în caz că nu vei avea ghinionul să sfîrșești într-un sac de plastic, să nu-ți lipsească nimic de acum înainte, aici în Colonie. Spuneam acum un an, pe vremea asta, naiv în bula mea, că mi-aș vrea viața înapoi, gîndind la un anumit termen de timp previzibil, fără să fi bănuit că gloatele odată pornite spre front sau spre lagăre „știu” cînd pleacă, dar n-au cum ști pentru cît timp, fiindcă de întors e puțin probabil să se mai întoarcă „acasă”, unde ar fi la fel de puțin probabil să își mai găsească „acea casă”, o bulă de săpun spartă între timp… Priveam, cîndva, cu detașare, din… cea mai bună dintre lumile posibile, la spectacolul istoriei… corecte, cu toate războaiele ei mondiale, crezînd că „nouă nu ni se va putea întîmpla asta niciodată”, că lucrurile sunt bine puse la punct… Ei bine, lăsați orice speranță, nu, nu (mai) e despre mine sau despre tine, ci despre grija lor, aliniați pentru noua lor Creatură!

Servus, blogolume!
Toate cele bune. 😉

Un an mai tîrziu

ți-a mîncat pisica cuvintele și
cîinele șade pe canalul cald din mijlocul drumului
ar vrea să-l iei acasă
îți zice din ochi
dar ești mut ce-i cu voi oameni
parcă strigi de pe pervaz odată
cu firimiturile de pîine pe care le-ai aruncat
porumbeilor care-și
uitaseră rostul aripilor
și l-ai adus acasă
încă de atunci și de ceva vreme 
îți împarte pe din două
cuvintele care și-au uitat zborul
de cuvintele celelalte mai de mult mîncate.

Marți după pandemie

e 10 seara
marți după pandemie
și aud camionul salubrității punctual
cum intră sonor cu spatele spre ghenă
în corul gutural al lucrătorilor cu lopeți
sînt de luat și de dus acele resturi de ieri
amestecate cu resturile zilei de azi
e 10 seara
și aud autospecialele pompierilor
cum se retrag în glorie în garaj
în corul necunoscut al soldaților tineri
rotesc cheia în ușă
și cobor
în urma mașinii de gunoi a rămas un parfum de tei izbitor
în urma sirenelor un cîntec de mărăcinar vioi
în urma ta pe trotuar abia mă strecor
printre atîtea îmbrățișări
marți seara după pandemie
spre ciorna dorului neterminat.

Iarna cea mai lungă

ce iarnă lungă lungă iarnă
hai că mai e puțin și trece
și ne-om odihni pe prispa noastră
și-om scrijeli pe ea:
aici au fost o iarnă lungă
dintr-un februarie-n altul
și niște oameni pe o prispă
care știau povești.

Acolo

dacă sala de așteptare a vieții ar fi sala de nașteri a morții
atunci sala de așteptare a morții o fi sala de nașteri a vieții?
și atunci sala pașilor pierduți o fi salonul de dans al celor fără minte
și sala cu oglinzi o fi salonul cu maci al orbilor
și câmpul de floarea soarelui o fi sala peronului unor atleți?
dar celelalte săli, toate celelalte săli, ce-s?
acolo ce-i?
da’ acolo, dincolo?
sala de operație a lunii, a soarelui,
e sala de așteptare a zilei,
a nopții?
sau ce?
sau cum?