A dat strechea-n caii mei!

De aseară, de cînd am descoperit această variantă a vestitului cîntec al bardului Vîsoţki, îl tot ascult… și-l tot ascult. Și-l copiez și aici. Cred că sufletul lui Vladimir a dat iama, într-o zi, un pic, în sufletul acestor femei, altfel nu ar avea cum să cînte și să sune așa! Și-l tot ascult, că a dat strechea-n caii mei, a dat strechea în timp, în iarnă și-n oameni. A dat strechea așa, în… trap! Și cred că a dat strechea și-n Dumnezeu…

Vladimir Vîsoţki
Caii nărăvași
(Кони привередливые)

Deasupra rîpei, pe buza prăpastiei, chiar în marginea ei,
Caii din bici îi stîrnesc… și-i gonesc,
Dar nu mai am aer, beau vînt, înghit ceață,
Ah, cruntă, plăcută simțire: mă prăpădesc! mă prăpădesc!

Mai încet… caii mei! Ho! Mai încet!
Nu băgați în seamă mușcătura de bici!
Dar a dat strechea în caii mei,
Nărăvași sînt și răi!
Și eu nu mai am timp să trăiesc,
Nici cîntecul să-l termin nu am timp…

Am dat caii la apă,
Am dat cîntecul gata,
Ah, măcar să mai apuc
Pe marginea prăpastiei să mai stau înc-un pic.

Praful o să se aleagă de mine, crivățu’ o să mă spulbere ca din palmă,
Iar caii, în zori, o să mă ducă cu sania prin zăpadă-n galop.
Mai încet, trăpașii mei!
Mai domol… caii mei!
Mai lungiți și voi drumul
Pîn’la ultimul adăpost.

Mai încet, cailor! Ho! Mai încet!
N-ascultați de bici și nuia!
Dar a dat strechea în caii mei,
Nărăvași sînt și răi!
Și eu nu mai am timp să trăiesc,
Nici cîntecul să-l termin nu am timp.

Am dat caii la apă
Am dat cîntecul gata,
Ah, măcar să mai apuc
Pe marginea prăpastiei să mai stau înc-un pic.

Am ajuns la timp, nimeni nu-ntîrzie în vizită la Dumnezeu…
Dar ce-i cu glasurile astea rele de îngeri?!
A ruginit clopotul cumva de atîta oftat?
Sau sînt eu ăla de strigă la cai să nu mai mîie așa iute?

Mai încet… caii mei! Ho! Mai încet!
Vă rog eu, n-o mai luați la galop!
Dar a dat strechea în caii mei,
Nărăvași sînt și răi…
Și dacă n-am avut timp să trăiesc,
Măcar s-apuc să termin să cînt!

Am dat caii la apă.
Am dat cîntecul gata
Ah, măcar să mai apuc
Pe marginea prăpastiei să mai stau înc-un pic…

Am dat caii la apă,
Am dat cîntecul gata,
Ah, măcar să mai apuc să mai stau înc-un pic!
Deasupra rîpei, pe buza prăpăstiei, chiar în marginea ei.

Caii din bici îi stîrnesc și-i gonesc,
Dar nu mai am aer,
Beau vînt, înghit ceață,
Ah, cruntă, plăcută simțire: mă prăpădesc!, mă prăpădesc!

Am dat caii la apă.
Am dat cîntecul gata
Ah, măcar să mai apuc
Pe marginea prăpastiei să mai stau înc-un pic,
Pe margine să mai stau un pic,
Pe margine să mai stau…
Să mai stau…

(Mulțumesc pentru această traducere, Mirel Palada, din… apropiata Telegă! )

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!  🙂

Nasturele

ca un exist
e seară și dimineață iară
și amiaza dintre ele cît
un nasture fără ață
suspendat ca un koala într-un eucalipt.
nici nu știu cu ce se articulează asta,
cu amiaza, cu nasturele…
nici nu știi tu, a fost, n-a fost,
ca o duminică fără sîmbătă,
viața,
ca un exist?
ce-ți pasă, nu mai ești.

Atît de singur

(Foto: Rodion Kutsaev, www.unsplash.com)
(Foto: Rodion Kutsaev, http://www.unsplash.com)
cît de singur poți fi omule singur?
singur cît copacul de hîrtie
singur cît gîndacul de bucătărie
singur cît sufletul pus la uscat
într-un vîrf de trestie
cît reducerea la număr a zilelor
singur cît Jimi Hendrix
singur cît o rimă pusă unui sărut
singur cît treapta care într-o zi
doar se coboară și atît.
atît de singur.