ca un exist
e seară și dimineață iară
și amiaza dintre ele cît
un nasture fără ață
suspendat ca un koala într-un eucalipt.
nici nu știu cu ce se articulează asta,
cu amiaza, cu nasturele…
nici nu știi tu, a fost, n-a fost,
ca o duminică fără sîmbătă,
viața,
ca un exist?
ce-ți pasă, nu mai ești.
DCCVII
În care lași în urmă lotuși și-mi ești culegător de… totuși.
DCCVI
În care ți-aș strînge timpul la piept.
Sărbători line!
Probabil, cel mai frumos colind pe care eu l-am auzit vreodată.
Sărbători line, cu toate cele bune, dragilor!
Servus, blogolume! 🙂
DCCV
În care taci o tăcere.
DCCIV
În care scoți orașul la plimbare noaptea.
DCCIII
În care n-ai vrea să fii cel ce nu-și poate spune povestea pînă la capăt.
DCCII
În care bine-ar fi din cînd în cînd să-ți aduci aminte de cineva care nu-și aduce aminte de tine.
DCCI
În care ți-aș putea cauteriza cuvîntul dor de pe coapsă.
Atît de singur
singur cît copacul de hîrtie
singur cît gîndacul de bucătărie
singur cît sufletul pus la uscat
într-un vîrf de trestie
cît reducerea la număr a zilelor
singur cît Jimi Hendrix
singur cît o rimă pusă unui sărut
singur cît treapta care într-o zi
doar se coboară și atît.
atît de singur.
DCC
În care singurătatea-i un fel de gîndac de bucătărie.
DCXCIX
În care-i vremea frunzei de aude-un greier.
DCXCVIII
În care(t)e am găsit un loz în plic cu niște visuri.
DCXCVII
În care nu mai sîntem cordiali, sîntem digitali.
DCXCVI
În care cu tăietura fină a tăcerii împarți singurătatea-n două.
