În care-i cod violet de viață.
Deduc resturi
pe măsură ce trece,
timpul
se duce tot mai repede.
recunosc așadar, în sfîrșit, rostul
dimineților, amiezilor și al serilor acelea,
rostul privirilor albastre și al
atingerilor oranj, acum înțeapă
dorul de verde și dorul de sărut
și dorul de aripă de pescăruș
respirîndă fără să obosească și trece
și teiubescul de mare și lunga zi cu soare
și arzător nisip cu buzele de sare, acum doare
și înțeleg și scrisul cu cretă șters zăpușit de pe inimă
și că mersul pe bicicletă se uită – și resturile de zile.
și că la revedere este de întotdeauna
și că niciodată e prea tîrziu.
DCLXXX
În care-am prins soarele la copcă.
DCLXXIX
În care mai că i-aș da vieții un pol bacșiș să treacă mai ușor.
DCLXXVIII
În care Poetul nu moare, El doar se plictisește și pleacă de aici.
Carul de stele al altora
osînda fiecărei zile, condamnarea clipelor
la biciul tot mai scurt al minutelor,
tot mai șfichiuitor? la ce bun
să-ți faci din fiecare noapte așteptare
a execuției, amînată de meșterul călău cu încă o zi,
cu încă o zi de ore tot mai scurte?
știi…
bagajul c-o aripă e ușor,
strada-ți are încă scurtăturile copilăriei,
izvorul de gheață e o bună alunecare spre tunel,
chit că-i rece acum.
doar n-ai fi preferat arșița
fetidă și lumina suficient de lungă
și frica transpirată, nesfîrșită,
ca să te găsească
și să te înjuge iar
la carul de stele al altora?
DCLXXVII
În care-i un rîu cu stele-n genunchiul lumii.
Așa să vă fie de bine!
Un an nou. Mă încăpățînez să-l contrazic pe bătrînul Mark Twain care-l vedea drept „un eveniment anual nevinovat, fără nici un folos vădit pentru nimeni, cu excepţia de a fi un motiv pentru chefuri promiscue, apelative prieteneşti şi făgăduieli gratuite” și mulțumind pentru anul care a trecut, cum mă învață Sfîntul Ioan Gură de Aur, privesc spre 2019, cel nou ce vine, ca spre unul cu mai dragă inimă și mai bun cuvînt și mai liniștită înțelegere și bine asupra celor din preajmă și a nevoilor lor, cu mai mult folos pentru noi asupra timpului nostru și fără… „cut, copy și paste” asupra neîmplinirilor, rușinilor sau grijilor noastre. 🙂
Așa să vă fie de bine! Un an nou mai bun!
Servus, Blogolume!
Toate cele bune!
DCLXXVI
În care oamenii-și aduceau aminte de oameni.
Resursa de zbor a oamenilor…
Se spune, cu frumoase vorbe, despre avioane, că atunci cînd încep să scîrțîie, obosite și uzate, chiar dacă nu tocmai bătrîne în ani, și-au „epuizat resursa de zbor” și știm ce se va întîmpla cu ele, nu mai pot fi luate de bune… Unele, „privilegiate” de mai puțina rugină, mai norocoase deci, pot ajunge la un muzeu sau, ca obiecte pensionate de studiu, la o grădiniță cu copii curioși, dar cele mai multe sfîrșesc, dezmembrate, într-un cimitir rece al avioanelor. Toate însă vor fi fost repede și indiferent de cheltuiala mare, înlocuite, cu mîna unor ingineri pricepuți, cu aeronavele noi, lucioase, puternice și proaspete care așteptau docile în curtea fabricii de avioane. Fără resentimente, fără… sentimente, fără metafore, fiindcă fierul nu le are. Dar ce am putea spune azi despre soarta oamenilor care și-au epuizat resursa… de zbor?
Servus, Blogolume
Toate cele bune!
DCLXXV
În care mă bate-un gînd de-o zi bună.
O lume normală
O să o vină o vreme cînd
vei zice în jur
că ai trăit într-o lume normală
și nimeni nu va pricepe ce vrei
să spui,
cînd o să le arăți
gutuia din geam,
hîrtia scrisă cu cerneală,
cînd o să le spui de o
boala nesofisticată,
de o zăpadă înaltă cît casa,
de o pîine caldă cît luna,
de o moarte insesizabilă,
ca un zîmbet,
de îmbrățișarea unui gînd
de cîmp verde,
cînd o să le arăți pe ceas
ce lungă era ziua
și cît de cuprinzătoare era o noapte.
O să vină vremea
cînd nu vor înțelege
că ai trăit într-o lume normală
și te vor privi ciudat.
1 Decembrie. Prima pagină
Ziarul singular
În care
din prea multă singurătate
ți-ai făcut din facebook
ziarul singular
pe care nu-l citește nimeni.
Catedrala și Centenarul celuilalt
Nu știu ce am construit noi, generațiile din urmă, în ultimii douăzeci de ani și ceva în țara asta, ce am dus la bun sfîrșit. Aș ști însă, în schimb, să spun cam ce am dărîmat, dacă ar mai avea vreo relevanță… Dacă astăzi avem doar „inteligența” de a „argumenta” în bani (120 milioane de euro) și… oportunitate ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului înseamnă că la atît reducem însemnătatea ei și mă opresc din a comenta mai mult, amintind doar în treacăt că un rînd de alegeri parlamentare costă 40 de milioane de euro, unul de alegeri prezidențiale sau un referendum vreo 30 de milioane, un stadion național a costat 200 de milioane de euro, iar cel mai scump mall, ce-i drept din bani privați, (din cele, destule, apărute pînă acum!) din România a costat 300 de milioane de euro!… La acest calcul nu cred că judecata contemporaneității contează, cît judecățile ce ni se vor aplica peste 30 sau peste alți 100 de ani și tare mă tem că numai această Catedrală Națională ne va fi trecută în dreptul realizărilor de reținut, în condițiile în care nu despre bani a fost vorba, fiindcă bani au fost și pentru școli și pentru spitale și pentru autostrăzi, cît despre cine și cum i-a gospodărit pe măsura scopului lor.
Dar asta e chestiunea acum, la un pas de Centenarul nostru (fiindcă se vede în ce fel e luat în seamă și acesta, mai cu seamă de către Stat, dar și de către unii dintre noi!) și în… prag de Catedrală? Poate că ne avem noi înșine, fiecare, cîte un Centenar și cîte o Catedrală personale. Ce nu avem însă? Putința de a dovedi că le putem pune împreună la un loc și că suntem capabili să respectăm atît Catedrala cît și… Centenarul celuilalt, fără a-i mai deșerta în minte și în suflet un hîrdău cu lături…
Servus, Blogolume!
Toate cele bune!
DCLXXIV
În care salahor spaimei îţi e inima.
Ce toamnă!
Niciodată toamna nu fu mai toamnă, parcă
să ne sature de pămîntul putred, de jilava frunză,
să ne-nvețe cu frica de umbră, cu neviața.
Ce soare, ce păsări buimace ne moțăie
pe umeri, ce tei ni se reazemă de aer
în cădere.
Nicicînd un dor mai lent de vară,
o mai lungă desfrunzire,
ca și cum orașul ar avea de gînd
să ne zică-adio ultima oară…
„Niciodata toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte.”
DCLXXIII
În care oți ști voi ceva, de vă tot adunați să plecați așa devreme.
Un Centenar ratat
„Vom avea de sărbătorit în acest an câteva date de aur. În sunetul festivităților, cel mai semnificativ semnal sonor pe care îl putem da ar fi un minut de tăcere (…) pentru ca România mea să devină România noastră”, spune într-un document strategic, de Stat…
Și tăcere a rămas… Și o sumă de inițiative și momente particulare izolate – unele doar de marketing. Și sunetul festivităților! Steaguri, cîteva, artificii, fanfară! Atît.
Un Centenar ratat… Dar, în definitiv, de ce să fi avut noi, România, un Centenar real, asumat cu un adevărat sens al cuvîntului, ca semn că am mai avea o identitate?…
Servus, Blogolume!
Toate cele bune!
O privire înapoi și o privire înainte
Ticăloși, parșivi, jigodii?… De ce-om fi așa unii dintre noi? Pare-mi-se că „a călca pe cadavre” a devenit „a călca pe ființe vii” – lege a „supraviețuirii”, într-o Românie bezmetică, după aproape 30 de ani de „libertate”, „democrație” și capitalism multilateral dezvoltat. Suprem progres! Nu spun ceva nou, ba o „joc” chiar cu naivitate și destule… ghilimele, dacă „pe vremuri” astea nu ar fi fost doar figuri de stil pentru a ilustra cazuri excepționale de primă pagină de gazetă. Acum senzația e că aceste trăsături malformate au ajuns să țină de CV, iar cei veniți „din urmă” par dresați să și le poarte obligatoriu în instrumentarul comun, pînă într-acolo încît gustul și mirosul de sînge să le devină firești. Nu te aștepta la compasiune, la compromis, la o vorbă bună „cînd intri aici, în acest ring”, pare să fie dictonul #rezistenței într-o lume și o viață autodefinite drept… „concurențiale” și ale… „performanței”. Dar asta pe o ipocrizie soioasă, fiindcă altfel mulți proclamă puterea empatiei, a voluntariatului social, ba chiar a simplității și curățeniei, a… rosturilor, prin simandicoase teorii și exerciții pornind de la… downshifting și pînă la… mindfulness. Oh da, cruzimea e mai ușor digerabilă – poate să aibă chiar un sens în călirea speciei! – pe un asemenea blat de tort împopoțonat cu bomboane altruiste și citate motivaționale pozitive. Ești cumva dintre care care au avut azi un „mic”… măcel reușit cu un oarecare rival, măcel lăsat cu uși trîntite în nas, cu ziduri în loc de cuvinte, cu gesturi în loc de argumente, cu ridicat din umeri în loc de „pune-te în locul meu”, cu disperări, deznădejdi fără soluții de partea cealaltă, poate cu prăbușiri și praful aferent? Vei bifa victoria și în seara asta, triumfător, la un club sau pub sau la o sesiune de shopping în aplauzele asistenței tale superioare, spilcuite și dezinteresate? Dacă da, atunci privește un pic în urmă și un pic înainte. Ah, da, probabil nu o să vezi nimic și într-adevăr exercițiul ăsta n-are cum să-ți iasă. Nu acum și nu pe portativul scurt și glorios cu „lacrimi și pumni în pereți” al zilelor tale de glorie. Dar ești pe drumul cel bun și curînd, prea curînd, îți vei căpăta și tu privirea!
PS. – Prezenta stare nu-i decît o revenire la un elogiu al mitocăniei și la o poveste fără sfîrșit. Toate-s vechi! 😉
Servus, Blogolume!
Toate cele bune!
Semne de viață
Fiecare cămașă întinsă la uscat,
ba chiar și fiecare ciorap,
fiecare uitare și fiecare nerăspuns,
ba chiar și fiecare amorțeală
și like și unfriend ba chiar și block,
chit că ucidere părea, fiecare inimă
ferfeniță, mototolită într-un semn de carte,
fiecare pahar cu apă cerut la unu noaptea,
fiecare pungă cu gunoi,
fiecare monedă găsită-n buzunar,
ba chiar și fiecare banală ură,
semne de viață erau.
Pînă n-au mai fost.
DCLXXII
În care toamna asta-i o inimă bolnavă de poet.
Lumea în genunchi
10 ani
Nu am mai scris de mult. Aşa, cu sufletul. Pentru lume şi pentru mine. Cine mă mai ştie, mă mai ţine minte, ştie asta… Că scriam cu sufletul. E octombrie. Acel octombrie cu lumina de miere şi cu durerea frunzelor care mor. E o lună frumoasă. La fel cu luna mai, cu luna iulie.
Cu toate astea, din genunchiul lumii, astăzi, văd lumea în genunchi…
Bun venit aici.
Au gust de toamnă
augustbuzeletale
le-am citit și mi-au plăcut
ieri în scurta mea vară
și-am uitat.
august buzele tale
din pîine de casă.
de suflet de cîine
de viață de cîine
au gust buzele tale.
august buze letale.
DCLXXI
În care se-ntomnează.
DCLXX
În care mă gîndesc că orice-i omenesc făcut, omenesc poate fi desfăcut.
DCLXIX
În care doare genunchiul lumii, doare.
DCLXVIII
În care va fi fost să fie.
O mînă de ţară.
Frumos gestul lui Horia Ţigănuş, cu această mînă de ţară. O mînă de lut, de dor, din Ţara Eroilor, cu tricolor, trimisă uşor te miri cui şi în ce zare, o mînă de pămînt de ţară, de ţinut în mînă, uşor de purtat în buzunar sau de ţinut la masă… Creaţiile-gest ale artistului braşovean sunt ştiute aici în vatra noastră şi nimerit ar fi să fi fost urmate şi de altele, ale fiecăruia dintre noi. La 100 de ani, România ar mai putea fi încă aşa, o Românie Mare a micilor fapte însemnate. Mulţumesc, Horia!
Servus, Blogolume!
Toate cele bune.
DCLXVII
În care dau ziua de mîine pe ziua de azi.
Reduși la ridicol
De prea multă vreme în țara asta nu mai contează lucrurile importante, căzuți fiind mai toți într-un derizoriu halucinant. Ce auzim, despre ce vorbim pe ce ni se duc rămășițele de inteligență, de atitudine, de nervi, de civism, de concesii, de fapte? Politica și Justiția (justiția aici fiind doar o disimulare, un pretext al unei lupte politice de joasă speță) în toate formele posibile, pornind de la cele mitocănești, sunt singurele preocupări ale „spațiului public”. Cine și cum mai pune azi valoare pe chestiunile naționale dar pe cele ce țin de existența sau de o viață… normală a oamenilor? Cîte fapte și știri (spun o banalitate, știu) despre construcții temeinice în sănătate, școală, hrană, drumuri, speranță și șansă de bună viață vedem și comentăm? Poate chiar dacă ele ar exista nu ni s-ar părea „relevante”. Se vorbește despre „soarta semenilor”, doar pentru ca semenii indignați să fie mînați să iasă în stradă ca să-și manifeste indignarea și „solidaritatea” pentru cauze de moment. Care soartă, care solidaritate, din cîtă empatie și îndemn propriu? Indignarea, solidaritatea în ce s-au transfigurat? În ură și silă, însămînțate bine între generații, între semeni de aproape și de departe, împărțiți bine în tabere „politice”, reali sau doar virtuali. În vremea asta „ceea ce contează” s-a decompensat pînă acolo încît pare să nici nu mai existe.
Dar, probabil, așa trebuia să fie, să ajungem în această groapă ca să putem să ne ridicăm și să construim din nou Ceva. Poate. Poate, fiindcă nu ni se întrezărește acum nici cine, nici cum, nici cînd. „Generațiile sacrificate” prezente, care încă mai respiră, amar, vor lăsa asta drept vis. Părerea mea.
Servus, Blogolume
Toate cele bune!
DCLXVI
În care vedeți cîtă puținătate încape-n noi?
Stand-up poetry
„Destul frumos,
Destul departe,”
gîndește poetul,
foarte singur
zvîrcolit
în orașul-pat,
nebănuind că
moartea nu știe să citească viața,
ea face doar un stand-up poetry cu ploaia.
Ca o ploaie ușoară de vară
poți pleca cu un tramvai cu metroul sau doar cu
o locomotivă poți să pleci
cu o prăpastie cu un beci sau cu ochiul ăla de geam
de la etaj poți pleca cu un pod sau cu o linie dreaptă
ca o lamă poți să pleci cu bicicleta cu o creangă în vînt poți pleca
vezi nimic nu-i mai ușor azi decît să pleci
ușor ca o ploaie ușoară de vară, ca o înghețată.
DCLXV
În care doar ploaia a mai rămas dintre lucrurile mici.
Singurătatea unui expirat
„Expirat”… „Nu mai departe de mîine”, mi-a zis azi, pe stradă, un prieten vechi, „nu mai privesc mai departe de mîine”. Vine o vreme cînd pentru ceilalți (societatea) nu mai conteaza deloc ce ai făcut, așa cum pentru tine asta e de fapt tot ce contează. Pentru ei e vorba doar despre „sarcinile” zilnice și despre felul în care le poți duce și în niciun caz despre raftul tău de trofee… coclite. Probabil, jungla românească își va avea curînd și partea ei binemeritată de cimitir al elefanților, aceea în care cei „bătrîni” și puțin obosiți se duc din vreme să moară un pic, să le facă loc, cu generozitate, celor tineri, grăbiți și avizi de afirmare.
Povestea prietenului meu e cît se poate de comună și ușor de găsit în felurite ipostaze, variante. Un tip sclipitor, încă tînăr în accepțiunea unei lumi normale, dintre primii decreței de felul lui ca vîrstă, a muncit „cu spor” doar pe cont propriu, doar cu mintea și cu mîinile lui, pînă în vremurile astea, cînd niște lupi tineri și pupători în curul sus pus al unuia, l-au rezolvat cu o țeapă și cu niște lucrări suflate la preț de nimic. Singur și fără proptele, aruncat în șanț, l-au lăsat puterile, suflul, și s-a lăsat ros și la trup și de… oameni. În cîteva luni și după o… masă de operație a ajuns de nerecunoscut. Singur, la propriu, obosit, fără piese de schimb și la rîndul lui doar o piesă uzată, bună să fie schimbată. Schimbată cu o alta, „a voastră, societății”, lustruită și în putere, fără zăbavă gata să spargă pietre pentru un viitor nu mai lung de o limuzină și de niște nopți albe de club. Mîinele, pentru prietenul meu e numai un mîine probabil și atît. Ros la trup și de oameni, îmi zice, în loc de „la revedere” (acel incert „la revedere”, cu jumătate de gură) un: „Sănătate, las’ că și mîine e o zi!” „Da, las’ că vine și rîndul lor!”, zic și eu, în gînd, printre dinți…
Servus, Blogolume!
Toate cele bune.
Mici și mitici
Cînd altcîndva și cum altfel, dacă nu acum de Centenar, era momentul suprem în care să ne dovedim și să ne lustruim micimea și… miticismul? Acum, fiindcă evident pînă la… Bicentenar alții vor avea, probabil… „onoarea” s-o facă la rîndul lor. Cred că a devenit un truism plictisitor și obositor să mai enumerăm faptele ultimilor ani (de la penale, la constituționale și de proprietate) – pe care, pînă la urmă, fiecare le știm și le recunoaștem sau nu potrivit percepțiilor, cogniției și memoriei noastre, suficient încît să le subiectivăm ca să ne devină „adevăruri” personale. Iar de aici și pînă la a ne folosi de aceste „adevăruri” într-o nouă luptă de clasă, noi între noi, despre care se va scrie în manualele de istorie peste 50 de ani (istoria cui însă nu vom ști: a unei nații, a unui teritoriu?) nu a fost decît un pas mesteșugit și umplut atît cu ignoranța, amnezia la trecutul apropiat și frustrările noastre (ale tuturor, indiferent de „culoare”) cît și cu manipulările necesare. Necesare cui și de ce? Să nu fim naivi, țara nu mai e azi altceva decît o marfă și totul se joacă la fel ca între negustori… cinstiți. Și nu ar fi fost doar o marfă dacă noi eram altceva decît mici și mitici în ultimii 30 de ani și nu am fi îngăduit asta. De ce avem acum senzația că criza asta este mai acută, asemănătoare celor din anii ’90? Probabil fiindcă acum s-a făcut „sorocul” să se desăvîrșească ceva și să se pună capacul… De ce acum realizăm acut că țara asta a fost golită în ultimii ani de conținut, de conținutul ei uman? La propriu, mai ceva decît bulgarii, grecii, albanezii, polonezii, sîrbii sau ungurii din care nu știu cîți au luat calea bejeniei așa cum ne-am depopulat noi! Probabil, fiindcă trebuia să ne resemnăm și la asta, ca să ne fie mai… ușor, am mai adăugat (cu mîna noastră și cu ajutorul „dezinteresat” al altora) și puțină cucută și dușmănie și ne-am rupt încă în două-trei ăștia care am mai rămas.
La 100 de ani de la Marea Unire suntem acum vreo optsprezece milioane de Românii dezbinate și încolțite de suspiciune și ură – fapt din nou istoric și, cred, unic prin părțile de lume care contează pentru scripte. Ce-i drept… altfel prea am fi fost… bogați!
P.S. – Și cum zicea cineva, să nu mai vedem conspirații peste tot, cînd de fapt toate se explică prin ticăloșie și prostie! Sau cum spunea Mitică: „- Nu face pe prostu’, monşer, c-apoi te pomeneşti că rămâi aşa!” 😉
Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂
DCLXIV
În care-i zici oglinzii: învață-mă să mă uit.
DCLXIII
În care, acolo-n geam, de departe, uneori toți părem cu fața la spate.
DCLXII
În care-am găsit un tweet prin iarbă.
DCLXI
În care las lăstuni în giratoriul gîndurilor.
DCLX
În care distanța dintre scriu și sicriu nu-i decît de un singur i.
DCLIX
În care ți-e tot mai dor de tine.
„Ai grijă de tine”
Cînd vrei să arăți că ți-ar păsa ori să-ţi exprimi condescendenţa faţă de cineva sau, de ce nu, cînd vrei să… scapi de cineva îi arunci formula: „ai grijă de tine” şi gata, ai scăpat, adică îţi poţi tu lua grija faţă de dînsul, lasîndu-i-o lui… Da, e ajutătoare formula asta, de n-am şti că, poate, nu mai am chef să am grija asta de mine și atunci, cum ramîne cu… grija ta? La fel… mai avem o zicere de bine în portofoliu, în loc de „la revedere”: „să ai spor!”. Adică? Chiar ştii tu că sporul (era să zic sportul!) ăla zilnic ar fi (și) al meu, și că vine el din vorba ta… bună? Spor la ce, pentru ce, și de cele mai multe ori, pînă la urmă, pentru cine?… Zic și io, așa, despre frumoasa și, poate, uneori ipocrita dulce limbă românească… 🙂
Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂
Noroiul zilelor
Îmi plac oamenii care mai şi greşesc, care mai şi cad și care nu cer iertare, oamenii aceia pentru care multe din zile vin tîrîș, cu julituri şi vînătăi. Dar bineînţeles, tuturor ne plac și despre asta defilăm destui cu pilde și ipocrizii pe feisbuc sau la o cafea, dar… cîţi dintre cei care le rostogolim chiar ştim noroiul zilelor? Nu acela care se întîmplă să ne fi stropit, poate, în îndestulătoarele momente de relaș plîngăreț, ci acesta de care trebuie să te speli cu apa rece a umilinței în fiecare seară. Îmi plac, da, perfecţilor şi multilateraldezvoltaţilor!
Servus, Blogolume!
Toate cele bune.
În care
„Ai trecut deja de suficiente ori
prin Poarta Vămii, nu crezi?”
Dar celelalte șase rămase?
„Tu ai trecut prin Poarta Vămii și-ți ajunge,
celelalte porți au fost ale altora, ce nu înțelegi?”
Măcar nu ștergeți ce am scris acolo
în care vă mai rog atît: nu tăiați unghiile dimineții.
DCLVIII
În care timpul încă scrie-o ciornă, două.
Ceva timp și nelalocul meu
Experimentez „cîteva” zile fără să fiu conectat. Fără rețele. Fără „socializare”. Să văd dacă așa și în felul ăsta aș avea și ceva timp „pentru”… Ceva timp să-mi amintesc. Ceva timp să văd rostul ploii și rostul pereților camerei mele. Ceva timp să întreb și să mi se răspundă și altfel decît „as soon as possible” (ASAP). Ceva timp să ajung mai departe de coperta cărții. Ceva timp fără aberațiile unor știri sau păreri de o secundă. Ceva timp încît gîndurile, cuvintele, imaginile, muzicile sau liniștea să nu mi se mai pară facile, efemere. Ceva timp încît să nu mai macin poate înjurăturile din rînjetele unora, nervii din șuierăturile unora, jignirile din căutatura altora, depresiile din împleticelile altora, aparențele din declarațiile altora, singurătățile, tristețile, tacerile, nel(al)ocurile mele… Experimentez „ceva” ca să-mi mai aduc aminte de mine, cum spunea Borges, undeva, cîndva.
Servus, Blogolume!
Toate cele bune!
Atît
Băi, știi care-i gustul vieţii la un moment dat? E ăla cînd îi cureți ghetele de noroi fiică-tii, dimineața și cînd îi strecori fără să ştie 10 lei in buzunar. Și e atît cît e.
