În care ți-aș putea cauteriza cuvîntul dor de pe coapsă.
Atît de singur
singur cît copacul de hîrtie
singur cît gîndacul de bucătărie
singur cît sufletul pus la uscat
într-un vîrf de trestie
cît reducerea la număr a zilelor
singur cît Jimi Hendrix
singur cît o rimă pusă unui sărut
singur cît treapta care într-o zi
doar se coboară și atît.
atît de singur.
DCC
În care singurătatea-i un fel de gîndac de bucătărie.
DCXCIX
În care-i vremea frunzei de aude-un greier.
DCXCVIII
În care(t)e am găsit un loz în plic cu niște visuri.
DCXCVII
În care nu mai sîntem cordiali, sîntem digitali.
DCXCVI
În care cu tăietura fină a tăcerii împarți singurătatea-n două.
Niște cuvinte
erau niște cuvinte
despre timp, ploi, iertări și uitări,
niște cuvinte care ar fi putut fi versuri,
dar nu le-ai mai știut termina.
Cei buni și cei răi
Crime odioase, tragedii, catastrofe sau alegeri proaste s-au mai petrecut în țara asta, destule. Apoi, toate au fost însoțite, la vremea lor de o „vie” emoție populară și de o moblizare… „fără precedent” a organelor și instituțiilor „responsabile” ale Statului. Emoția și reacția „autorităților” a durat, fără deosebire, cîteva zile, hai cîteva săptămîni. Și? Și n-am devenit mai buni.
După un timp, alte crime odioase, alte catastrofe, alte alegeri proaste, și mai odioase și mai… catastrofe! Astăzi, la drama Alexandrei, un copil ucis cu binecuvîntarea statului „special”, aruncăm din nou, sugrumați de indignare, cu vinovății în stînga și-n dreapta, și ne băgăm unii pe alții în țarcul celorlalți, al celor răi și ciumați. Eventual, manifestăm sub un steag sau altul, ferm convinși că sîntem posesorii adevărului din bula noastră confortabilă și superioară. Noi suntem „cei buni”. Atît am înțeles, atît sîntem în stare.
Dar în vremea asta, statul, sistemul, ne mîngîie îngăduitor pe creștet și se întărește cu încă o doză de anticorpi schimbînd placa, garda, ca să fim convinși că dreapta nu-i tot una cu stînga și că „e de bine”. Pînă la următoarea crimă odioasă sau catastrofă, care putea fi evitată, petrecută pe impotență, indiferență și ticăloșie.
„Somnul raţiunii naşte monştri”, spunea un pictor spaniol, pe la 1800, dar noi nu am aflat-o nici astăzi. Ca… nație, prin oameni care țin cu țara. Cine a aflat-o la nivel individual încearcă, sigur, singura soluție: rezolvarea, salvarea, evadarea la nivel personal, ieșirea din iluzie și din șabloane. Dar nici asta nu ne face mai buni.
Altfel, nu-i nimic, peste cîteva zile mai incepe un festival sau două, o manea, o hipstereală, mai vine un „altfel” de 10 august, pentru cauze de importanță națională, mai pică un guvern și uităm. E vară și ne trece, la o halbă rece pe feisbuc.
Dumnezeu să o odihnească în pace pe Alexandra și pe noi să ne… ierte!
Servus, Blogolume!
Toate cele bune!
DCXCV
În care lip(s)eşti soarele de-o umbră.
DCXCIV
În care-o ploaie sub un tei se numește ceai de vară.
Poeții noștri
probabil
vremea poeților noștri
a trecut
de nu cumva
nu ne erau dați
cu împrumut.
DCXCIII
În care stătea cocoțat pe un gînd și fuma.
DCXCII
În care fiecare rîndunică duce-n spate un cer nobil.
DCXCI
În care o țară neterminată sîntem.
