Mulțumesc, Domnule Profesor!

Aș fi fost tentat să scriu azi, iar, despre o țară ai cărei oameni se tot afundă pe calea pierzaniei, țară ruptă-n două, iar, de data asta, între cei amnezici la propria istorie, care-i medaliază pe torționari și ceilalți, scîrbiți de călăi sau doar dezamăgiți și fără speranță… Dar, din fericire, am găsit acest text, despre profesoara sa din Brașov, Doamna Margareta Florea, al distinsului academician prof. dr. Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române și Rector al Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca și m-am oprit aici cu gîndul! Copiez cu umilință, în această duminică, acest omagiu de suflet, ca să-l… păstrez și, poate, ca să nu se piardă doar în efemerul unei pagini de facebook. Nu, speranța există! Mulțumesc, Domnule Profesor Ioan-Aurel Pop!

Prof. Ioan-Aurel Pop (foto: ziarul "Lumina de Duminică")
Acad. Prof. Ioan-Aurel Pop (foto: ziarul „Lumina de Duminică”)

„Dăscălița …

Pe Strada Variște numărul 2, în Șcheii Brașovului, locuia Profesoara și Diriginta mea din școala generală, Doamna Margareta Florea. Câtă vreme o știam acolo – o vizitasem de mai multe ori, deopotrivă când eram elev și apoi, de-a lungul anilor – nu aveam nevoie de alte multe certitudini despre mersul vieții. Existența ei pe acest pământ emana pentru mine o statornicie sănătoasă, legată de condiția umană împlinită prin educație. Era de loc din Lisa Făgărașului, precum Octavian Paler și-mi povestise câte ceva despre viața prin care trecuse, viforos și așezat în același timp. Era profesoară de matematică, dar era și pilot și poet.
Zburase în prima tinerețe, dar, în împrejurări care se pierd pentru mine în negură, trebuise să renunțe. La poezie, însă, nu a renunțat niciodată. Când eram elev, la Școala Generală nr. 14, pe Strada Lungă – nu departe de vechea biserică gotică din cartierul Bartolomeu – și o ajutam la trecerea mediilor trimestriale în carnete, îi vedeam foile volante cu probleme complicate de algebră sau de geometrie, dublate pe verso cu versuri. Unele erau numai catrene, altele poezii mai lungi.
Mai târziu, am aflat de marele matematician Dan Barbilian, care, sub pseudonimul literar de Ion Barbu, se afirmase plenar și ca poet, ca mare poet. Doamna Dirigintă era pentru mine matematicianul-poet, stăpânul cifrelor și literelor deopotrivă. Știindu-i această pasiune, m-am încumetat sa-i fac odată, de sărbători, o urare în versuri. Mi-a răspuns aidoma și de-atunci, de prin anii 70’ ai secolului al XX-lea, ne-am făcut reciproc urări numai în versuri.
Pe când eram la liceu, îi scrisesem în stângacea mea carte poștală ceva despre păstrarea tradiției. Mi-a răspuns de data aceea nu printr-un catren, ci prin două, pe care nu le-am uitat niciodată, poate și pentru că mă simțeam teribil de onorat, de băgat în seamă, de măgulit: „Tradiția păstrată e o lege/ Pentru acela ce-o respectă și-o-înțelege./ Tradiția e și cel mai frumos cuvânt/ Adus de sărbători în port și cânt./ Că nu uităm tradiții și-îndemnuri depărate/ E semn c-avem în piept o inimă ce bate/ Și pentru frumusețea acestui ceas de-acum/ Și pentru cei cu care ne însoțim pe drum”. Firește, nu este Ion Barbu, dar este o fărâmă de suflet al unui profesor pentru elevul lui.
Târziu, acum vreo câțiva ani, mi-a încredințat câteva poezii scrise la senectute, pe care le-am tot amânat pe un colț de birou, ca omul care se lasă angrenat în nimicurile vieții și pune deoparte esențialul. Le voi revedea cu drag și le voi da, prin tipar și pe rețelele de socializare, spre cunoașterea celor doritori.
Îi datorez multe, de la dragostea pentru aritmetică și matematică în general până la logica argumentației și de la respectul pentru buna cuviință până la alegerea meseriei de istoric. Când se apropia terminarea gimnaziului, li se punea celor din generația mea problema opțiunii pentru cel mai potrivit liceul de urmat.
La Brașov nu erau pe vremea aceea licee care să aibă și clase de gimnaziu sau chiar clase elementare înglobate, așa că elevii absolvenți de gimnaziu trebuiau să schimbe oricum școala, dacă nu cumva renunțau de tot la învățătură. Cei de la școlile generale din centru, vestite și cu profesori cunoscuți, mergeau, de regulă, la „Șaguna”, la „Meșotă”, la „Unirea” sau la Liceul de Informatică, chiar dacă nu aveau cu toții pregătirea necesară. Examenele erau foarte serioase. La „Șaguna” (numit încă, oficial, atunci Liceul Teoretic nr. 1), însă, se intra cel mai greu, cu medii foarte mari și, mai ales, se rămânea greu. Este liceul (azi colegiul național) care poartă urmele pașilor lui Titu Maiorescu, Ciprian Porumbescu, Octavian Goga sau Lucian Blaga și a peste 50 de academicieni. Cum să merg eu, de la o școală de periferie, la „Șaguna”? Doamna Dirigintă, însă, le-a spus părinților mei că acolo îmi este locul și că voi fi cu siguranță elev al acelui liceu. Așa a și fost, după un memorabil examen de admitere!
Mi-a urmărit apoi discret viața și, mai ales în ultimele două decenii și jumătate, am reluat dialogul, am vizitat-o la Brașov, am vorbit la telefon, ne-am scris cu intermitențe, am interferat. Uneori am făcut-o direct, alteori prin cele două fete ale familiei Florea, Gabriela (acum la Cluj) și Adriana (alături de care a rămas Doamna Profesoară). La un moment dat, după „înzestrarea” mea cu anumite funcții, dar, mai ales, după ce îmi citise unele dintre cărți, încercase să-mi spună „dumneavoastră” sau „domnule rector/ președinte, dar, firește, nu i-am îngăduit, revenind la relația care ne-a legat și consacrat, aceea de profesor-elev. Era un balsam pentru sufletul meu s-o știu acolo sub Tâmpa, spre Pietrele lui Solomon, legată de străduțele înguste ale Șcheilor.
În ultima vreme nu mai ieșea nici la biserică, de-abia o mai scoteau, Adriana și cu soțul ei, în fața casei, la soare ori la umbră și îmi închipui că „doar tresărea din când în când, la amintirea vreunui gând din viața ei trecută” (cum ar fi spus Ștefan Octavian Iosif, și el brașovean și șagunist). Cu toate acestea, Doamna Dirigintă îmi părea „eternă ca timpul”, reper de siguranță, de stabilitate și de temeinicie.
Iar acum aflu, la întoarcerea dintr-o lungă călătorie, că mi-a spus adio. Chiar așa! Mesajul primit prin SMS era acesta: „Adio, dragul meu elev! Margareta Florea”. Am rămas secătuit pe dinăuntru, ca și cum s-ar fi frânt o sevă vitală. Nu am spus nimănui, decât familiei și unor prieteni. Cine să mai asculte azi povestea unei dăscălițe, în lumea aceasta grăbită și nerecunoscătoare? Azi dăscălia este scoasă la mezat, iar dascălii sunt niște servitori ai statului, ai autorităților comunale, orășenești etc.
Dacă le-aș spune celor mai tineri câte ceva despre „apostolii satelor” de odinioară, aș risca zâmbete ironice și catalogări injurioase pe bloguri. Opinia publică nu-i mai prețuiește pe învățători și pe profesori, fiindcă școala a devenit pentru mulți facultativă, iar învățătura este socotită inutilă. Iar asemenea judecăți își au temeiul în viața practică actuală, din moment ce agramații, inculții, ignoranții reușesc să ajungă la cele mai înalte demnități publice (politice). Doamna Profesoară Margareta Florea avea în copilăria mea câte 22-24 de ore de matematică pe săptămână la clasele V-VIII, câte încă 4-6 ore de meditații pentru elevii mai slabi, plus alte multe ore, nenormate, pentru cei care voiau mai mult, care mergeau la olimpiadă. Veneau apoi lungile ore la corectat de extemporale, lucrări de control și teze, alte ore pentru pregătirea lecțiilor de dirigenție, ședințele cu părinții, discuțiile individuale cu părinții, vizitele la unii elevi acasă etc. Niciodată nu s-a plâns, fiindcă era din stirpea celor care considerau dăscălia o misiune, nu o meserie.
Astăzi, dăscălițele/ dascălii sunt vânate/ vânați chiar și dacă primesc câte o floare de început de an sau de 8 martie. Iar dăruitul florilor nu are, la români, nimic cu necinstea și corupția, ci cu buna cuviință și căldura omenească. Firește, există unii care primesc mai multe și care chiar pretind, dar aceștia sunt rezultatul degradării funcției de educator și a școlii în general. Cum să-l respecți – ca prosper om de faceri sau magistrat de succes – pe unul care câștigă lunar de cinci-zece ori mai puțin decât tine? Iar dacă apare câte un profesor merituos, care și scrie și publică (pentru că face cercetare și pentru că are ce să spună) și care, prin urmare, are venituri mai mari decât media pe țară, este îndată pus la zid, acuzat cu ură (similară „mâniei proletare” din „obsedantul deceniu”) și blamat pentru îmbuibare.
Un universitar sau un academician bine răsplătiți bănește le apar unora drept profitori, în vreme ce un antrenor de fotbal care primește pe an de zeci de ori mai mult decât un laureat al Premiului Nobel devine erou al publicului, al mijloacelor de difuzare în masă, al comentatorilor. În vreme ce sportivii, magistrații și (azi) chiar medicii merită foarte mult sau mai mult, profesorii sunt buni de pus la zid. Din păcate, oameni care conduc destine, partide, ministere, țara cred astfel, deși nu o spun mereu direct. Iar atunci, de ce să-l mai respecte societatea și opinia publică pe acela care este socotit de prisos? Ați auzit pe cineva să ceară pensii speciale pentru profesori? Nu, fiindcă profesorii sunt priviți ca niște amărâți, ca niște paria, ca victime ale sorții. Sunt azi părinți care vin la școală ca să le spună profesorilor cum să predea, ce să le ceară elevilor și cum să-i noteze. Veți spune că nici profesorii nu mai sunt ca odinioară. Este drept! Dar cine este de vină că li s-a degradat statutul? Cine este de vină că se fac profesori cei răi, în vreme ce o istorie întreagă educatorii au fost cei mai buni din domeniile lor? Oare numai profesorii să fie de vină? Cum să iasă elevi și tineri bine pregătiți din educatori mediocri și slabi?
Doamna Profesoară Margareta Florea a dus cu sine, într-o lume a drepților, lumea sa de dascăli și de dăscălițe care aveau har de la Dumnezeu și care știau că, fără școală temeinică, omul încetează să mai fie om. În lunile din urmă, vorbea tot mai greu, dar câte gânduri bune îi frământau mintea și câte ar mai fi avut să scrie ori să spună! S-a stins o femeie bătrână, uitată de mai toți, fiindcă am uitat cu toții ce este cuviința, ce este recunoștința, ce este demnitatea. Ea era de-acum deasupra răului, nu o mai puteau atinge jignirile adresate tagmei profesorale și nici degradarea școlii. Ea înnobilase școala și generase oameni educați. Adio, Doamnă Profesoară și Doamnă Dirigintă, de la unul dintre miile de elevi care vă păstrează mesajul și care încearcă să-l trimită mai departe. Câtă vreme ștafeta aceasta continuă și câtă vreme vă mai evocăm și vă păstrăm în mințile noastre, rămâneți printre noi și cu noi, adică trăiți împreună cu valorile omenești pe care le-ați întruchipat.”

Ioan-Aurel Pop

Apel către jigodii

„Cei care au uitat trecutul sunt condamnați să îl repete”, zicea un filosof american, George Santayana. Și nu e zi în care să nu constat cît de scurtă ne este memoria (colectivă), ba chiar să încep să văd cum începem să retrăim trecutul. Să-l retrăim urît, desigur. Acum cîteva zile îi comentam unui prieten vechi, pe feisbuc (unde altundeva ne este… lumea?!) așa: „Băieții și fetele „de pe” sectorul cenzură de la Secţia de Presă a CC al PCR ar crăpa de invidie la vederea celor de azi și a mijloacelor de care dispun…” Asta la o postare a acestuia în care spunea: „Aprope jenat de lume… „lumea politrucă”, am scris și eu o chestie despre tâmpeniile verbale ale practicanțior fundamentaliști ai USR. Nimic deosebit. Analiză banală. Dar am primit în ficatul netului niște blocări pe această temă de nu-mi imaginam. Nu mă dau victimă, constat că cenzura s-a mutat de la stat către neidentificabili corporatiști ce au grijă mare față de simulacrele lansate-n teritoriu de acestia. Nu mă dau nici în vânt și nici în teleguță și nici în barca conspirativă cu teoriile conspirative. Dar acestea, bag de seamă, funcționează. Votul meu. Când mă împușcați? Aduc glonțul?”
Ei bine, aici nu-i decît un vîrf de… ac din glonțul și din „votul” care fac din „online-ul” (de fapt ce mai e online și ce offline?) românesc, dominat copios de facilul Facebook o baltă imundă în care cu greu mai poți înota fără să te mînjești. „Standardele comunității”, „algoritmii”, „bulele”, „discriminarea”, „excluderea” pe motive de apartenență (prezumată!) politică sau socială au devenit instrumentele pe care în mod parșiv le mînuiesc niște jigodii insinuate în existențele noastre încercînd să ne rescrie… istoria, mai cu seamă istoria personală. „Neo”-societatea în care am ajuns să supraviețuim, în fapt un puzzle de alte cîteva „neo”-ordini importate cu zel și devenite stindarde automate ale unor plutoane decerebrate care, din lipsa altor motivații de viață se închină „statului (de) drepți” și unor Înalte Porți, este oare ceea ce le vom lăsa noi moștenire celor ce vin?
În același registru, acum cîteva zile, cineva mă acuza violent de „propagandă sovietică”, fiindcă îmi exprimam niște întrebări în legătură cu favoriții politici pentru care a făcut o pasiune… „Cine nu e cu noi e împotriva noastră”, a spus-o, parcă, Lenin și a devenit, iată, astăzi regula numărul unu după care se ghidează jigodiile care nu au altă grijă decît să ne supravegheze orice respirație, orice îmbucătură, să ne judece fără să aibă habar care ne este „istoria” fiecăruia, să ne bage în categorii și dosare, să ne caute de… voturi, să ne „atașeze” lingători sau delatori, să ne dea „report” sau… „block”! Și ar face-o, dacă ar putea, inclusiv cu duba (sau Volga) neagră la poartă sau aliniindu-ne în fața unor barăci. De aceea, fiindcă apelurile sunt și ele la modă, le-aș zice, cu acel sictir… distanțat, care-i enervează la culme: Nu mor caii cînd vor cîinii, jigodiilor!

P.S. – Willkommen zurück, Rammstein! 🙂 Piesa asta-i tocmai despre niște frici. Și ale noastre. Pornind cu aceasta a repetării istoriei.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Un… emoticon

Firimituri, fărîmiţe mai suntem din ce am fi fost. Văd asta pe stradă: priviri pierdute, chipuri pămîntii, zîmbete-rînjet fără obraji, fără buze, fără ochi, cu nervi, cu deznădejdi, neînțelegeri, cu neîncredere, ură, frică, dureri, neiertări și singurătăți acerbe… Depresi(un)e generală aş zice. Și deja-vu, cu aceleași imagini de acum cîțiva ani. Spuneți-mi că mă înşel. Posibil să fie doar o stare. Sau mai curînd o astenie. Urmată de o amnezie. Și, pînă la urmă, e bine că e așa. Că uităm repede și că… trece repede. Ce scurtă și grăbită-i viața așa. O fi bine, o fi rău? Scurtă-i, bag de seamă chiar și moartea. Păi cum? Păi așa, în echilibru.

Acum ceva zile a murit un poet, mare poet. Emil Brumaru… Acum și mai puține zile a murit George Stanca, gazetar și rapidist… Nu de mult a murit Siminică, un clovn, cum nu de mult timp s-au dus, pe rînd, un fost președinte, un academician și-un fost senator și, mai aproape, un prieten, o prietenă, de aici de lîngă tine, de lîngă mine… Și? Le-a durat moartea mai mult de o zi, hai două – pe cîteva „pagini de ziar” și alte „pagini de socializare”? (Dar viața să le fi fost mai lungă decît moartea?…) Ați mai auzit sau zis ceva de ei? Nu. Ba, chiar am văzut că pe feisbuc  (acolo-n „universul” nostru singular) am devenit foarte pricepuți exersînd ferpare și ziceri de condoleanțe, pricepuți și neîntrecuți în a fi primii care ne facem… datoria și asta cît mai lacrimogen și compătimitor cu putință… Scurt, repede, și atît. Atît cît să inserezi un emoticon ori un like. Pînă a doua zi. Azi-ul buimac, azi bezmetic e deja mîine. Și-l vom fi uitat cu toate și toți ai lui. Și mîine, la fel… Și cu asta basta. Și-un emoticon.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!