Marea pierdere de timp

Azi începe c(h)ampania electorală. Vreme de o lună spaţiul fiecăruia dintre noi va fi invadat de o minoritate în goană după privilegii. Stîlpii ne vor zîmbi prin afişe cu domni şi doamne cu o identitate aproximativă, televizoarele ne vor bombarda cu sondaje şi „tolkşouri” fără argumente. Nu cred ca măcar din punct de vedere al marketingului electoral să asistăm la spectacole de calitate. Măcar dacă echipele de imagine şi-ar face treaba cu ceva imaginaţie pentru ca ambalajele să fie colorate… E ca la fotbal. Încă „evoluam” în Divizia B. La jucători mediocri nici măcar nişte antrenori geniali nu pot face mare brînză. Iar cînd şi clasamentul este previzibil e şi mai plicticos, ştiind şi ce ne aşteaptă după toate gogoşelele servite! Cei mai inspiraţi dintre noi îşi vor vedea de treabă ignorînd marea pierdere de timp. Votanţii vor fi şi ei tot minoritari. Cine mai crede azi că sunt în ţara asta politicieni care ar vrea şi ar putea să facă „să trăim bine”, care să poată da alt curs, decît cel al valului şi inerţiei, mersului lucrurilor? Cine mai are iluzia că am trăi ÎN ISTORIE şi nu în afara ei?…

Pierdut Pământ. Găsitorului, recompensă!…

Nu sunt adeptul propagării veştilor alarmiste. Ba chiar aş vrea să domolesc cumva, dacă aş putea, nebunia de ştiri care vor să ducă la panică. Nu este zi să nu ne mai lovească cîte o premoniţie sau previziune, venite să ne taie cheful de viaţă. Şi aşa oricum eram prinşi într-o nevropatie generală, soră dar oare chiar trebuie să fim împinşi să ne punem ştreangul de gît? Fiindcă noi românii suntem ştiuţi ca slabi de înger chiar dacă mai compensăm la capitolul haz de necaz… Dar deh, trebuie să se văndă şi ziarele, agenţiile de presă să îşi facă treaba iar televiziunile să ne… „informeze”. Cum altfel să judeci lucrurile cînd auzi că omenirea, peste 20 de ani, va mai avea nevoie de încă o… planetă pentru a-şi satisface toate trebuinţele. Datele astea provin dintr-un studiu, „Planeta Vie 2008” al Fondului Mondial pentru Natura (WWF). Suprapopularea, poluarea, defrişările, schimbările climatice vor face în acest ritm ca cei 20 de ani „brucanieni” să ni se pară nicidecum mulţi ci foarte puţini! Şi cum e cam puţin probabil să găsim în vremea asta acel al doilea Pământ (şi chiar dacă s-ar inventa, probabil „dezvoltatorii” imobiliari nu ar băga în seamă şi amărăşteni ca noi) nu ne rămîne decît să trăim intens ce avem de trăit… Şi mai ales să ne pregătim copiii pentru ce va să vină. Ori, mai bine, hai să închidem „geamurile” să nu ne mai tragă… curenţii acestor veşti. Pe bune!

FMI, fără bani. Neveste de vînzare!

Ştiri de azi: „Un român şi-a scos nevasta la vânzare pe Internet”, „Când dragostea nu cunoaşte vârstă: La 81 de ani şi-a găsit soţie pe Internet”, „Telegraph: FMI a rămas fără bani”, „Episcop anglican: Criza creditelor este o pedeapsă divină pentru că oamenii au devenit prea materialişti”, „20% dintre români nu au fost niciodată în concediu”, „Scăderea ratingului de ţară depreciază leul şi creşte costul finanţării externe”, „Purtătorul de cuvânt al BNR respinge informaţia potrivit căreia România ar avea nevoie de sprijin din partea FMI”, „Traian Băsescu: Suspendarea legii pentru majorarea salariilor profesorilor ar fi un gest nedemocratic”…
Cam asta e lumea în care trăim. De departe chestia cu tînărul de 20 de ani care şi-a scos nevasta la vînzare pe Internet e cea mai tare. Unde mai pui că respectiva, cu cinci ani mai mare, accesorizată cu doi copii şi plecată la muncă prin Spania costă cam 4000 de lire sterline şi s-au găsit şi amatori, dar pîrliţi şi care o voiau… pe bucăţi. Desigur, proprietarul spune că a fost o glumă, se săturase de cicălelile soţiei, însă chiar are umor la vremurile astea. Asa arata anuntul publicat pe okazii.ro, citat de ProTv:„Nevastă de vânzare. Model 1983, bune condiţii. Full option, suspensii mişto, spaţioasă, al doilea proprietar. Preţ negociabil, vine cu accesorii de trei şi cinci ani. Se cere seriozitate”. E tare nu? Şi bate de departe celalte întîmplări ale zilei, toate cu aer politicianist şi aducătoare de panică generală. Ah da, şi povestea cu episcopul anglican e de reţinut. Altfel spus, prin criza asta economică, Domnul a dat, Domnul a luat, Domnu’ fie lăudat! Primul pas fiind, iată, să ia de la FMI şi să dea sărăcuţelor ţări speculate de bogătani. În orice caz, episcopul spune că Dumnezeu va face ca această suferinţă să ia sfîrşit, după ce ne vom fi trezit şi ne vom fi vindecat de materialism!… Nu dialectic! Amin!

Sună bine, nu?

Cu nostalgia altor vremuri… şi fără chef de altceva… Ascultaţi: Metallica. Sau aţi prefera să îl vedeţi levitînd ori umblînd pe apă pe Chris Angel?… Poate altă dată. În rest? Să auzim de bine, sau… recesiune uşoară să ne urăm. Deşi am auzit o poantă: „nu vă temeţi! la noi ajunge peste 50 de ani!… ” (vezi Doamne, fiind noi mai înapoiaţi cu vreo cinci decenii). Noi să fim sănătoşi!!! „The day that never comes!”

Blogaţi… Prieteni şi vecini

Duminica asta am cam lenevit pe Net, în jurul nou-născutului blog şi căutînd să înţeleg ce e cu blogosfera. Eu unul credeam că blogul e ori doar un bîrlog, ca un caiet cu foi veline, în care scrii cînd ai chef, cînd te furnică degetele, cînd te apucă inspiraţia… poetică, ori o formă (neremunerată) comodă de jurnalism sau de participare civică ori profesională… Ei, hai da de! Lucrurile sunt mai complicate, mult mai complicate… Aici e vorba de tehnică, de html, de SEO, XML, de link juice, de OBL, plugin şi page rank (PR) sau de RSS şi SERP! Carevasăzică, am băgat-o pe mînecă. Blog ţi-a trebuit? Na, ia blog de-aicea să-ţi ajungă!, par să-mi spună toţi bloggerii pe care i-am vizitat azi… Ca să nu mai spun că am descoperit o tagmă de oameni aflaţi în competiţie, în goană nebună după vizibilitate şi bani (se fac, normal, cum nu am intuit?, şi bani pe aici). Şi uite cum deodată am ajuns să mă simt mic-mic într-o metropolă virtuală aglomerată şi parşivă :). Bag de seamă că am mult de săpat şi multe de experimentat şi învăţat pentru a atinge o cît de cît rezonabilă „audienţă” cu… genunchiul lumii mele. Fiindcă nu vreau doar să „postez” ci să şi înţeleg cum se face asta ca să fie ok. Pare a fi mai mult decît un joc pe Internet. E pasionant, asta e clar şi îţi antrenează mintea şi simţurile. Da, sunt forme şi forme şi linkuri care vor să te agaţe. Însă am descoperit şi destul conţinut interesant, de la bîrfă la tutoriale. Dar nu asta vreau să spun defapt. Refugiat azi pe aici am regăsit multe cunoştinţe: colegi de suferinţă prin presa braşoveană, acum ceva ani, şi prieteni chiar, de care aproape că uitasem. Asta mi-a fost surpriza şi bucuria de a vedea ce gîndesc acum şi aici! Să le văd şi să le citesc gîndurile aproape instantaneu cu producerea lor! Genul ăsta de contact, să nu zic de voyeurism, poate da dependenţă! M-a prins. Totul e acum să vreau să trec de la faza de observator la cea de comentator şi comunicator pe bloguri (asta însă depinde şi de cum voi reuşi să îmi optimizez şi eu acest blog, deci va mai dura ceva timp :)). Surpriză plăcută spuneam? Da, şi bănuiesc că nu sunt doar ei: http://eftimie.blogspot.com/, http://sebastiandan.blogspot.com/, http://mihaiberariu.blogspot.com/, http://razpopa.blogspot.com/, http://huidan.wordpress.com/, http://teaca.wordpress.com/, http://cameliacsiki.wordpress.com/, http://cbg.weblog.ro/. Îi voi urmări de acum, zi de zi aproape. Amici şi vecini. De blog :).

Vandali de secol 21

Nu sunt evreu, şi nu tratez această naţie altfel decît pe toate celelalte. Cred că toată omenirea trebuie privită cu egal respect şi fiecărui popor îî trebuie respectate meritele sau îi pot fi criticate greşelile. Cu atît mai mult mi-e greu să înţeleg în ziua de azi extremismele de orice fel. Am primit nişte imagini şi un comunicat de presă din partea Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România pe marginea unui eveniment barbar petrecut în Cimitirul evreilor din Bucureşti. Au fost vandalizate zeci de morminte… Asta se întîmplă în toamna anului 2008, în România. Parcă ar fi un decupaj al anilor ’40… Şi nu înţeleg de ce unii ar vrea ca istoria să se repete astfel ştergînd cu buretele zeci de ani de civilizaţie. De ce în România? De ce se întâmplă asta? Fiindcă nu suntem nici pe departe poporul calm şi docil aşa cum am am vrea să pară şi cum ar vrea pedagogii să ne înveţe… Fiindcă la capitolul civilizaţie şi cultură progresele noastre sunt infime… Şi, din păcate, astfel de derapaje au ajuns să facă parte din cotidian iar sistemele de apărare ale statului sunt ca şi inexistente… La asemenea comportamente să nu ne mirăm de ceea ce trăim…cimitir-evreiesc-vandalizat-romania1

Suntem crizaţi. Ghid de supravieţuire

Criza, megacriza, ca şi schimbarea polilor Pămîntului, sunt pe buzele tuturor, în mintea tuturor. Iar media şi-a găsit un nou suport ca să mai crească un pic tirajele, ratingurile… Suntem aproape panicaţi. Orice ştire privind cursul valutar, privind mişcările de pe burse, sau şi mai rău închiderea unor fabrici din Franţa, de pildă, e pe cale să producă atacuri de cord aici… Nu zic că ar fi ceva roz, nu, nu e în regulă cu ce se întîmplă şi nici măcar nu înţelegem prea bine ce e cu noi şi de unde şi de ce intră aerul ăsta rece pe sub uşă de ne îngheaţă oasele… Dar hai să ne păstrăm cumpătul, da, hai să fim cumpătaţi… Poate chiar să ne scriem fiecare cîte un manual intim de supravieţuire şi să ne purtăm cu prudenţă. Fiindcă toată panica asta ne poate readuce la un mod de viaţă ceva mai normal… Prea scăpasem hăţurile, nu? Oricum, noi românii de rând, nu am trăit în puf niciodată aşă că eu cred că ne vom adapta. Ne va prinde bine un mic cutremur. Să nu intrăm în panică. Să încercăm să vedem iar limpede lucrurile, să le cumpănim, lucrurile şi banii. Da, să cumpănim banii! Cred că în asta stă secretul în a afla diferenţele dintre respectul şi lipsa respectului faţă de bani şi ceea ce ei reprezintă în realitate. Chestie de… valorizare. Iar la anul pe vremea asta vom şti sigur de ce şi cum şi dacă asta ne-a ajutat sau nu în supravieţuirea noastră :)… Şi apropo de ghidul intim de supravieţuire pe timp de criză economică. Cele mai reuşite sigur vor ajunge best-seller!

Sezon cu gogoşi

Mai e puţin şi România intră, oficial, în campanie electorală. Stau şi mă întreb cînd or fi trecut deja alţi patru ani… Au zburat… Şi iar vin cohortele de „catindaţi” să ne ceară votul. Pentru ce? Privesc în urmă şi nu ştiu dacă  votul de atunci a meritat efortul. Pentru parlamentari sigur a meritat, pentru ei anii ăştia au fost sigur cu folos. Acum mă uit pe harta „colegiilor” electorale şi la cei ce candidează uninominal pe acolo… Nu-mi sunt prea cunoscuţi, cel puţin în zona în care ar trebui să votez eu… Este limpede aranjamentul partidelor de a-şi pune oamenii în zonele vizibile. Mă îndoiesc că restul, cei „no-name”, vor convinge pe cineva să le bage votul în urnă. Şi senzaţia asta nu o am numai eu. Cred, şi vom vedea atunci, că absenteismul va fi covîrşitor urmare derutei generale. Mai mult ca niciodată întrebarea „da’ eu cu cine votez?” ne va bîntui dar nu cred că ne va mai şi păsa ca acum cîţiva ani… Alegerile astea vor consfinţi ruptura dintre popor şi politicieni. Ar fi un alt efect al „uninominalului”…

Aşadar se deschide sezonul de gogoşi. Să vezi spectacol şi bani aruncaţi ca la nuntă. Ghinionul celor care cred în astfel de spectacole este că electoralele din toamna asta se vor suprapune cu criza economică tot mai vizibilă, criză care cîntăreşte tot mai greu în buzunarul românilor şi produce deja coşmaruri chiar şefilor unor companii ce păreau stabile… Chiar dacă chiar asta va fi monedă electorală, sula din coaste e groasă. Şi poate şi mai groasă cînd vorbim de potentaţii zilei pentru care pierderile sunt şi mai grele… Mai este oare sexy să votezi şi să te uiţi la show? Nu prea cred. Dar de asta nu mai pot ei, pînă la urmă, ei uninominalii de sub fustele partidelor…

Ajunge criza mondială şi în Glod?

În acest weekend, la ştiri, s-a făcut mare tapaj pe faptul că o bătrînică din nordul Ardealului primeşte în fiecare lună doar trei lei, de la stat.. Un fel de pensie… Această ştire a venit defapt ca o „contramăsură” la noile informaţii, evident electorale, privind salariile cu adevărat batjocoritoare ale şefilor unor agenţii guvernamentale, salarii ce ating sute de milioane, sau la pensiile de zeci de mii de lei pe care şi le-au tras parlamentarii înainte de a-şi părăsi (unii dintre ei) mandatele moţăitoare. Asta e ţara în care trăim! Şi ne tot mirăm de 20 de ani de asta! Mai ales în preajma perioadelor electorale… Cui îi pasă de acea bătrânică? Presei? Autorităţilor? Nici vorbă. Poate cîtorva oameni care îi vor trimite vreme de cîteva zile ceva lei în plus. Ori va da cineva o ordonanţă pentru a-i acorda acelei femei sărmane o rentă… Dar se rezolvă problema? Da, aşa cum s-a rezolvat vreme de 20 de ani! Cîţi astfel de oameni trăiesc aşa, fără niciun venit, fără un acoperiş deasupra capului? Îi vedem in fiecare zi pe stradă, poticnindu-se pe la colţuri… Unii cerşind cu tupeu, alţii ruşinaţi cu ochii în pămînt, pămîntii ei înşişi…

Şi pentru ca potentaţii zilei şi odraslele lor şi afaceriştii de carton şi şmecheraşii de cartier sau judeţ, play-boy cu aere de Wall-Street, să fie cît mai vizibili, pentru ca România să fie definitiv ţara contrastelor, ne vin în ajutor statisticile. UN FERRARI DE 560.000 DE EURO, UN IAHT AZIMUT 43 DE 860.000 DE EURO, UN DIAMANT DE 980.000 DE EURO. SUNT CELE MAI MARI TRANZACTII DIN ULTIMA PERIOADA PE PIATA DE LUX DIN ROMANIA, REALIZATE DE ROMANI PENTRU ROMANI… Ei da, nu e rău să vezi cum dau în gropile patriei cît mai multe Ferrari, şi cum din colbul şi noroiul din Românica răsar tocuri cui de 10.000 euro bucata. Am intrat şi noi în rîndul lumii! În viteză, de-a dreptul! Stiaţi că firma care aduce Ferarri în ţară aparţine unui fost secretar de stat printr-un minister al Sănătăţii? Nu, nu e nimic rău în asta… E doar un pic paradoxal. Gusturile alese se deprind mai ales în cancelarii, acolo unde cazurile sociale sunt doar statistici şi prilej de bife electorale iar politicile şi strategiile se topesc în fundul unui pahar… de şampanie Cristal!

Dar mai ştii? Poate criza asta financiară mondială care ne este vîntură pe la nas pe post de sperietoare va mai domoli şi paradoxurile româneşti. Spre oftica beizadelelor de lux, desigur, şi a clienţilor politici, fiindcă amărăştenii oricum nu o pot duce mai rău de atît sau ar resimţi prea puţin… inflaţia. Chiar, cum ar arăta o secvenţă de film realist, acolo în Glod (unde au filmat ăia „Borat” uitînd să şi spună că se întîmpla în Romînica), cu sub-titlul: „Criza mondială a prăbuşit leul în Glod. Pensiile au căzut la numai un leu cincizeci!”?!… Ar fi ceva firesc şi în asta, pînă la urmă!

Revelaţie… cu Ivan

Hoinarind pe Internet, youtube mi l-a adus în faţă pe Ivan Rebrov (Rebroff)… Îl mai auzisem de mult, cîteva fragmente, aduse de un amic pe un CD… Prea în fugă pe atunci… Acum parcă îmi vine să tot stau să îl ascult, cît mai departe de lume. Cred că ar fi un exerciţiu… cum să-i zic, de salubrizare (era să spun chiar autovidanjare) interioară. Ce suflet cît stepa rusească are neamţul ăsta! Numai bun de pus la suflet cu gîndul la iarna lungă şi rece ce stă să vină. Ia ascultaţi:

si…

si mai cititi pe:
http://www.smh.com.au/news/obituaries/exceptional-voice-of-the-bear-from-berlin/2008/04/24/1208743144542.html

banchiză

cu şui apucături de nimfă

în ape tonice ascunsă şi-n podoabe,

răstălmăcesti culcuşul fierbinte pentru ploaie…

acel ce bate-n geam şi strigă

mi-e frate adormit cu faţa la perete.

transpir în neagra coborîtoarea grindă,

în colţ e

un ocean şi stă la pîndă,

de te apropii încă, să-ţi pui zăvor

la zestre, la glesna rece,

cu faţa la perete, îmbrăţişînd din vinuri

doar ultima secvenţă ce curge din răscruce!

recuperată din:

http://revistadm.idilis.ro/

Da’ cu Radio Romantic ce aţi avut? Zu?!

Pot găsi găselniţa asta cu ZU ca fiind interesantă, pînă la un punct, pentru puştime, în pauza din curtea şcolii… Dar ca orice chichirez fără greutate se va duce repede şi faza asta… Atunci, întreb, dar cu Romantic FM ce aţi avut? Fiindcă acest radio Zu emite pe frecvenţele Romanticului în ţară… Păi atunci trustul cu pricina pierde un public avizat şi matur, al unui radio cu greutate (Romantic) în schimbul a ce? În schimbul lui Morar şi Buzdugan care sunt… fumaţi de mult. Nu că nu ar fi băieţi deştepţi şi simpatici, sau că aş avea ceva cu ei, dar formatul lor e expirat… Ce rating are acest Zu? Nici nu mai contează, poate chiar are.  În ciuda regretelor fidelilor ascultători ai Romantic FM… repet, singurul radio de muzică bună din ţara asta (au mai fost cîteva, locale, dar s-au transformat în radiouri de ţambal şi manea!)  Goana după popularitate şi după rating, cu orice chip, se plăteşte. Scump. Sau poate mă înşel eu? Cum naiba aproape orice chestie reuşită în ţara asta se duce pe apa Sîmbetei?… Amărăciune, nimic mai mult…

Cerneluri de toamnă veche

Vine un moment când trebuie să te desparţi de ceva, mai curând decît de cineva. De cineva, într-un fel sau altul e mai uşor să te rupi şi oricum revenirea este posibilă. Cînd acel „ceva” te-a ţinut în viaţă ani întregi şi eşti obligat să pleci, se produce o mică dramă. Mică doar fiindcă orice dramă personală nu are nici o însemnătate pentru cei din jur. Despărţirea de ceva te macină, te usucă… te simţi deodată fără rost. Dar nu ai încotro. Desigur despărţire poate fi şi aceea când trebuie să renunţi la a mai merge cu taxiul şi să te înghesui în transpiraţia sufocantă a transportului public. Până la urmă simţi cam aceleaşi frustrări, nu? şi te obişnuieşti… privind doar cu coada ochiului spre cei ce încă se mai lăfăie, dîndu-ţi cu tifla, rânjind, în taxiurile care trec…
Mda… după mai bine de 12 ani a trebuit să pun pixul în cui şi să mă despart de presă, chiar dacă îmi curgea prin vine ca ceva firesc sau poate ca o boală. La un moment dat te poţi consola cu ideea că „oamenii serioşi nu se ocupă cu asta”, că de la o anumită etapă, că…. Dar dacă mizeria, interesele mărunte ale unor indivizi care şi-au făcut din presă o jucărie, iar din oameni marionete te-au umplut de scârbă? Dacă acest peisaj este fatalmente multiplicat peste tot pe unde te-ai putea refugia (mă refer la „instituţiile de presă” din orăşelul provincial)? Atunci evadezi… un pic şi spre bucuria alor tăi care voiau să te vadă acasă mai des … Dar cazi, fatalmente, în batjocura „colegilor de breaslă” care sunt încîntaţi că nu ai mai rezistat, că ai „eliberat” locul, care te arată cu degetul prin geamul vestitelor cârciumi din care îşi racolează zilnicele mici subiecte fredonând parcă: „Ce bine că ai luat ţeapă, ce bine că ai ratat…”
Doare al naibii. Ca dorul. O vreme. Apoi te obişnuieşti. Cred că e ceva similar cu atunci când pleci din ţară. Ca să ai o viaţă mai „aşezată”, mai liniştită, mai legală. Şi ca să nu curgă mult sânge, să nu se vadă urmele… să nu se audă lacrima dorului cum cade, te alini cu mirosul de cerneală ce vine din teancul de ziare de toamnă pe care nu mai ai răbdare nici să le citeşti darămite să le fi scris. Şi îţi spui, dulce amăgitoare ultimă speranţă, „iau doar o mică pauză. las’ că mă întorc, şi le arăt eu lor!”… Ei da, după orice despărţire poate urma o altfel de întoarcere care vindecă?

Strada Sforii

Este aici, la doi paşi de mine… Nu de casă, ci de locul în care îmi văd de treabă zi de zi… Mai mult, deseori straduţa asta este calea spre grădiniţa Inei, primul nostru… problematic popas al zilei :). Văd cum mai mereu se îngrămădesc aici grupuri-grupuri de turişti să o măsoare cu pasul şi cu braţele, să o fotografieze. Da, este o strada de măsurat cu braţul mai curînd decît cu piciorul… Este un loc în care încap adăpostiţi numai bine doi oameni îmbrăţişaţi sau în care poţi, dacă nu ai ce îmbrăţişa, să strîngi aerul la piept fără să te vadă nimeni, protejat de ziduri. Strada asta a suferit destule transformări. Nu de mult era un loc sordid, întunecos, mirosind a fecale şi urină… Într-un tîrziu a fost salubrizată de obiceiurile care ne fac mizeri în genere. Ba chiar acum este păzită de un gardian cu normă întreagă şi i s-a pus plăcuţă de identificare în circuitul turistic. Practic, strada asta nu duce cine ştie unde acum, aşa cum te-ai aştepta… Este doar o legătură spre altă stradă acum desfundată şi în proces de asfaltare.

Simbolic, mă duce cu gîndul la viaţa pe sfoară, pe muchie de cuţit, sau la strada-viaţă-tunel la capătul căreia nu prea ştii ce te aşteaptă, dar la capătul (ori căpătîiul?) căreia întrezăreşti totuşi o lumină. Pînă la urmă e un loc frumos, de văzut, de parcurs, frumos prin inedit. De ce scriu toate astea azi? Mă gîndeam şi eu să-mi pun poza, să decorez cu ea acest blog, aşa cum am văzut la cei mai mulţi. Pentru ce? Strada asta a Sforii spune mult mai multe. Nu? Apoi, doar acum vreo trei ani încă mai umpleam colţuri de pagini de ziar cu editoriale împopoţonate cu mutra mea… Ajunsesem la saturaţie. Probabil de aceea nu mai vreau asta, probabil de aceea nici nu am mai scris atîta timp.

Lumea în genunchi

Nu am mai scris de mult. Aşa, cu sufletul. Pentru lume şi pentru mine. Cine mă mai ştie, mă mai ţine minte, ştie asta… Că scriam cu sufletul. E octombrie. Acel octombrie cu lumina de miere şi cu durerea frunzelor care mor. E o lună frumoasă. La fel cu luna mai, cu luna iulie.

Cu toate astea, din genunchiul lumii, astăzi, văd lumea în genunchi…

Bun venit aici.