Revelaţie… cu Ivan

Hoinarind pe Internet, youtube mi l-a adus în faţă pe Ivan Rebrov (Rebroff)… Îl mai auzisem de mult, cîteva fragmente, aduse de un amic pe un CD… Prea în fugă pe atunci… Acum parcă îmi vine să tot stau să îl ascult, cît mai departe de lume. Cred că ar fi un exerciţiu… cum să-i zic, de salubrizare (era să spun chiar autovidanjare) interioară. Ce suflet cît stepa rusească are neamţul ăsta! Numai bun de pus la suflet cu gîndul la iarna lungă şi rece ce stă să vină. Ia ascultaţi:

si…

si mai cititi pe:
http://www.smh.com.au/news/obituaries/exceptional-voice-of-the-bear-from-berlin/2008/04/24/1208743144542.html

banchiză

cu şui apucături de nimfă

în ape tonice ascunsă şi-n podoabe,

răstălmăcesti culcuşul fierbinte pentru ploaie…

acel ce bate-n geam şi strigă

mi-e frate adormit cu faţa la perete.

transpir în neagra coborîtoarea grindă,

în colţ e

un ocean şi stă la pîndă,

de te apropii încă, să-ţi pui zăvor

la zestre, la glesna rece,

cu faţa la perete, îmbrăţişînd din vinuri

doar ultima secvenţă ce curge din răscruce!

recuperată din:

http://revistadm.idilis.ro/

Da’ cu Radio Romantic ce aţi avut? Zu?!

Pot găsi găselniţa asta cu ZU ca fiind interesantă, pînă la un punct, pentru puştime, în pauza din curtea şcolii… Dar ca orice chichirez fără greutate se va duce repede şi faza asta… Atunci, întreb, dar cu Romantic FM ce aţi avut? Fiindcă acest radio Zu emite pe frecvenţele Romanticului în ţară… Păi atunci trustul cu pricina pierde un public avizat şi matur, al unui radio cu greutate (Romantic) în schimbul a ce? În schimbul lui Morar şi Buzdugan care sunt… fumaţi de mult. Nu că nu ar fi băieţi deştepţi şi simpatici, sau că aş avea ceva cu ei, dar formatul lor e expirat… Ce rating are acest Zu? Nici nu mai contează, poate chiar are.  În ciuda regretelor fidelilor ascultători ai Romantic FM… repet, singurul radio de muzică bună din ţara asta (au mai fost cîteva, locale, dar s-au transformat în radiouri de ţambal şi manea!)  Goana după popularitate şi după rating, cu orice chip, se plăteşte. Scump. Sau poate mă înşel eu? Cum naiba aproape orice chestie reuşită în ţara asta se duce pe apa Sîmbetei?… Amărăciune, nimic mai mult…

Cerneluri de toamnă veche

Vine un moment când trebuie să te desparţi de ceva, mai curând decît de cineva. De cineva, într-un fel sau altul e mai uşor să te rupi şi oricum revenirea este posibilă. Cînd acel „ceva” te-a ţinut în viaţă ani întregi şi eşti obligat să pleci, se produce o mică dramă. Mică doar fiindcă orice dramă personală nu are nici o însemnătate pentru cei din jur. Despărţirea de ceva te macină, te usucă… te simţi deodată fără rost. Dar nu ai încotro. Desigur despărţire poate fi şi aceea când trebuie să renunţi la a mai merge cu taxiul şi să te înghesui în transpiraţia sufocantă a transportului public. Până la urmă simţi cam aceleaşi frustrări, nu? şi te obişnuieşti… privind doar cu coada ochiului spre cei ce încă se mai lăfăie, dîndu-ţi cu tifla, rânjind, în taxiurile care trec…
Mda… după mai bine de 12 ani a trebuit să pun pixul în cui şi să mă despart de presă, chiar dacă îmi curgea prin vine ca ceva firesc sau poate ca o boală. La un moment dat te poţi consola cu ideea că „oamenii serioşi nu se ocupă cu asta”, că de la o anumită etapă, că…. Dar dacă mizeria, interesele mărunte ale unor indivizi care şi-au făcut din presă o jucărie, iar din oameni marionete te-au umplut de scârbă? Dacă acest peisaj este fatalmente multiplicat peste tot pe unde te-ai putea refugia (mă refer la „instituţiile de presă” din orăşelul provincial)? Atunci evadezi… un pic şi spre bucuria alor tăi care voiau să te vadă acasă mai des … Dar cazi, fatalmente, în batjocura „colegilor de breaslă” care sunt încîntaţi că nu ai mai rezistat, că ai „eliberat” locul, care te arată cu degetul prin geamul vestitelor cârciumi din care îşi racolează zilnicele mici subiecte fredonând parcă: „Ce bine că ai luat ţeapă, ce bine că ai ratat…”
Doare al naibii. Ca dorul. O vreme. Apoi te obişnuieşti. Cred că e ceva similar cu atunci când pleci din ţară. Ca să ai o viaţă mai „aşezată”, mai liniştită, mai legală. Şi ca să nu curgă mult sânge, să nu se vadă urmele… să nu se audă lacrima dorului cum cade, te alini cu mirosul de cerneală ce vine din teancul de ziare de toamnă pe care nu mai ai răbdare nici să le citeşti darămite să le fi scris. Şi îţi spui, dulce amăgitoare ultimă speranţă, „iau doar o mică pauză. las’ că mă întorc, şi le arăt eu lor!”… Ei da, după orice despărţire poate urma o altfel de întoarcere care vindecă?

Strada Sforii

Este aici, la doi paşi de mine… Nu de casă, ci de locul în care îmi văd de treabă zi de zi… Mai mult, deseori straduţa asta este calea spre grădiniţa Inei, primul nostru… problematic popas al zilei :). Văd cum mai mereu se îngrămădesc aici grupuri-grupuri de turişti să o măsoare cu pasul şi cu braţele, să o fotografieze. Da, este o strada de măsurat cu braţul mai curînd decît cu piciorul… Este un loc în care încap adăpostiţi numai bine doi oameni îmbrăţişaţi sau în care poţi, dacă nu ai ce îmbrăţişa, să strîngi aerul la piept fără să te vadă nimeni, protejat de ziduri. Strada asta a suferit destule transformări. Nu de mult era un loc sordid, întunecos, mirosind a fecale şi urină… Într-un tîrziu a fost salubrizată de obiceiurile care ne fac mizeri în genere. Ba chiar acum este păzită de un gardian cu normă întreagă şi i s-a pus plăcuţă de identificare în circuitul turistic. Practic, strada asta nu duce cine ştie unde acum, aşa cum te-ai aştepta… Este doar o legătură spre altă stradă acum desfundată şi în proces de asfaltare.

Simbolic, mă duce cu gîndul la viaţa pe sfoară, pe muchie de cuţit, sau la strada-viaţă-tunel la capătul căreia nu prea ştii ce te aşteaptă, dar la capătul (ori căpătîiul?) căreia întrezăreşti totuşi o lumină. Pînă la urmă e un loc frumos, de văzut, de parcurs, frumos prin inedit. De ce scriu toate astea azi? Mă gîndeam şi eu să-mi pun poza, să decorez cu ea acest blog, aşa cum am văzut la cei mai mulţi. Pentru ce? Strada asta a Sforii spune mult mai multe. Nu? Apoi, doar acum vreo trei ani încă mai umpleam colţuri de pagini de ziar cu editoriale împopoţonate cu mutra mea… Ajunsesem la saturaţie. Probabil de aceea nu mai vreau asta, probabil de aceea nici nu am mai scris atîta timp.