Cerneluri de toamnă veche

Vine un moment când trebuie să te desparţi de ceva, mai curând decît de cineva. De cineva, într-un fel sau altul e mai uşor să te rupi şi oricum revenirea este posibilă. Cînd acel „ceva” te-a ţinut în viaţă ani întregi şi eşti obligat să pleci, se produce o mică dramă. Mică doar fiindcă orice dramă personală nu are nici o însemnătate pentru cei din jur. Despărţirea de ceva te macină, te usucă… te simţi deodată fără rost. Dar nu ai încotro. Desigur despărţire poate fi şi aceea când trebuie să renunţi la a mai merge cu taxiul şi să te înghesui în transpiraţia sufocantă a transportului public. Până la urmă simţi cam aceleaşi frustrări, nu? şi te obişnuieşti… privind doar cu coada ochiului spre cei ce încă se mai lăfăie, dîndu-ţi cu tifla, rânjind, în taxiurile care trec…
Mda… după mai bine de 12 ani a trebuit să pun pixul în cui şi să mă despart de presă, chiar dacă îmi curgea prin vine ca ceva firesc sau poate ca o boală. La un moment dat te poţi consola cu ideea că „oamenii serioşi nu se ocupă cu asta”, că de la o anumită etapă, că…. Dar dacă mizeria, interesele mărunte ale unor indivizi care şi-au făcut din presă o jucărie, iar din oameni marionete te-au umplut de scârbă? Dacă acest peisaj este fatalmente multiplicat peste tot pe unde te-ai putea refugia (mă refer la „instituţiile de presă” din orăşelul provincial)? Atunci evadezi… un pic şi spre bucuria alor tăi care voiau să te vadă acasă mai des … Dar cazi, fatalmente, în batjocura „colegilor de breaslă” care sunt încîntaţi că nu ai mai rezistat, că ai „eliberat” locul, care te arată cu degetul prin geamul vestitelor cârciumi din care îşi racolează zilnicele mici subiecte fredonând parcă: „Ce bine că ai luat ţeapă, ce bine că ai ratat…”
Doare al naibii. Ca dorul. O vreme. Apoi te obişnuieşti. Cred că e ceva similar cu atunci când pleci din ţară. Ca să ai o viaţă mai „aşezată”, mai liniştită, mai legală. Şi ca să nu curgă mult sânge, să nu se vadă urmele… să nu se audă lacrima dorului cum cade, te alini cu mirosul de cerneală ce vine din teancul de ziare de toamnă pe care nu mai ai răbdare nici să le citeşti darămite să le fi scris. Şi îţi spui, dulce amăgitoare ultimă speranţă, „iau doar o mică pauză. las’ că mă întorc, şi le arăt eu lor!”… Ei da, după orice despărţire poate urma o altfel de întoarcere care vindecă?

Gîndul tău

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.