Strada Sforii

Este aici, la doi paşi de mine… Nu de casă, ci de locul în care îmi văd de treabă zi de zi… Mai mult, deseori straduţa asta este calea spre grădiniţa Inei, primul nostru… problematic popas al zilei :). Văd cum mai mereu se îngrămădesc aici grupuri-grupuri de turişti să o măsoare cu pasul şi cu braţele, să o fotografieze. Da, este o strada de măsurat cu braţul mai curînd decît cu piciorul… Este un loc în care încap adăpostiţi numai bine doi oameni îmbrăţişaţi sau în care poţi, dacă nu ai ce îmbrăţişa, să strîngi aerul la piept fără să te vadă nimeni, protejat de ziduri. Strada asta a suferit destule transformări. Nu de mult era un loc sordid, întunecos, mirosind a fecale şi urină… Într-un tîrziu a fost salubrizată de obiceiurile care ne fac mizeri în genere. Ba chiar acum este păzită de un gardian cu normă întreagă şi i s-a pus plăcuţă de identificare în circuitul turistic. Practic, strada asta nu duce cine ştie unde acum, aşa cum te-ai aştepta… Este doar o legătură spre altă stradă acum desfundată şi în proces de asfaltare.

Simbolic, mă duce cu gîndul la viaţa pe sfoară, pe muchie de cuţit, sau la strada-viaţă-tunel la capătul căreia nu prea ştii ce te aşteaptă, dar la capătul (ori căpătîiul?) căreia întrezăreşti totuşi o lumină. Pînă la urmă e un loc frumos, de văzut, de parcurs, frumos prin inedit. De ce scriu toate astea azi? Mă gîndeam şi eu să-mi pun poza, să decorez cu ea acest blog, aşa cum am văzut la cei mai mulţi. Pentru ce? Strada asta a Sforii spune mult mai multe. Nu? Apoi, doar acum vreo trei ani încă mai umpleam colţuri de pagini de ziar cu editoriale împopoţonate cu mutra mea… Ajunsesem la saturaţie. Probabil de aceea nu mai vreau asta, probabil de aceea nici nu am mai scris atîta timp.