Parcări cu sacu’

p1000869Acum vreo trei zile cam aşa arăta o parcare din plin centru vechi al oraşului. Zonă în care se poartă zilnic bătălii între riverani ca să prindă un locşor liber, zonă în care au fost instalate şi dezinstalate (mai bine dezinstalate totuşi pentru un centru medieval de oraş turistic) opritori din fier galben cu lacăt pentru posesorii de abonamente de parcare, zonă pentru care pînă la urmă nu s-au găsit soluţii mai inteligente. Pe individul care şi-a rezervat cu saci locul de parcare, pentru aproape o zi, cred că nu l-au căutat inspectorii de la Primărie. În schimb, cu un exces de zel formidabil, periodic gardienii primariali iau la ochi şi la amendat orice nefericit de şofer cu număr de înmatriculare necunoscut, care a nimerit să oprească pe cîte o jumătate de dungă de pe asfalt ce trasează parcarea interzisă. Şi am auzit că amenzile au ajuns şi la 10 milioane (lei vechi) deşi aş fi curios să aflu cam în ce temei amendează aşa comunitarii pe chestii care ţin pînă la urmă de circulaţie. Să vezi distracţie atunci cînd accesul auto nu va mai fi permis în centrul vechi al Braşovului, cum ar vrea dom’ Georgel. Nu de alta da’ pe cine vor mai amenda gardienii, cum o să-şi facă bieţii planul, şi la mardei dar şi la rînjete superioare?!…

Managerul de condicuţă

Într-o lume în care este trendy să te afişezi la fel de fel traininguri, simpozioane, congrese şi să îţi pui pe perete diplome care de care mai colorate (spre profitul docţilor care îşi fac o meserie din prostia altora) mai sunt mulţi „manageri” de condicuţă. Vă sună cunoscută condica de prezenţă? Îi întîlneşti la tot pasul şi nu în nu ştiu ce fost CAP ci chiar în aşa-zisele multinaţionale. Sunt acei indivizi căţăraţi în fotolii înalte şi care nu ştiu altceva decît să îşi mascheze incompetenţa prin terorizarea celor care le fac treaba. Respectivii au grijă, în primul rînd, să urmărească sosirile şi plecările subordonaţilor. Cu ochii pe ceas contabilizează fiecare minut de întîrziere al supuşilor şi au pretenţia (lege nescrisă) ca nimeni să nu părăsească locul de muncă înaintea lor, adică cel puţin după o oră două de la terminarea programului. Evident că la respectivii noţiunile de gestiune a timpului, de deadline sau target figurază în vocabular însă fără niciun rezultat practic. Managerii de condicuţă au grijă să se facă văzuţi de şefii şi mai mari, să se plîngă tot timpul cît au de lucru, să se dea cu curul de pămînt că au mai primit o sarcină „imposibilă” şi să delege tot altora. „Fă aia”, „Hai să facem asta” (dar fără să pună mîna pe ceva), sunt singurele instrumente de care sunt capabili respectivii. Mai mult, tipii sunt rafinaţi. Lasă pe ultima clipă lucruri ce puteau fi rezolvate cu săptămîni în urmă (fiindcă mereu au lucruri mai importante de făcut!) şi umplu atmosfera cu o mare de stres fiindcă, deh, subordonaţii „nu îşi fac treaba” şi ei trebuie „să facă tot”, să rezolve „problema” în ultimul ceas. Apoi să defileze cu trofeul marii sale responsabilităţi şi al chestiunii terminate cu… succes. Desigur, mai mult chiar, nu îşi asumă nicio răspundere, nu iau nicio decizie, le este frică să nu greşească şi lasă pe alţii să îşi pună prima semnătură pe o lucrare. Cînd o dau în bară, roşii ca sfecla, scrîşnind din dinţi şi pocnind din picior non-stop ca şi cum ar bate ritmul sîrbei se reped la tine, urlă scoşi din minţi, şi fără alte argumente te scot ţap ispăşitor. Merg pînă la a călca pe cadavre. Apoi iar se tînguie că nu îi sunt recunoscute meritele. Vreţi o definiţie? Este cel mai des lipsit de iniţiativă, nu se adaptează la schimbare şi este rutinat în toate „procedurile” pe care le urmează. Altfel spus, i se potriveşte cel mai bine zicerea „sunt incompetent, deci muncesc!”. La o asemenea stare de lucruri firma cu astfel de specimene este prin definiţie incompetentă şi doar ici-colo cîte un lider autentic mai poate, cu greu, salva lucrurile. Chiar îmi spunea cineva, acum ceva vreme, apropos de începutul „pledoariei” mele: „compania eficientă şi bine organizată este aia în care nu se fac ore suplimentare”… A, şi încă ceva: managerii de condicuţă au viaţă lungă, „no stres” scrie pe ei şi dacă mai şi ştiu cum, unde şi pe cine să pupe în fund îşi pot lua liniştiţi pensia de la singurul job pe care l-au avut vreodată. Bineînţeles că toate simptomele astea nu au nevoie nici de caracter şi nici de alte calităţi de personalitate. Mustrările de conştiinţă produc migrene, aşa că mai bine, nu! Şi dacă îl vedeţi dimineaţa intrînd în birou, trîntind uşa şi cu telefonul lipit de ureche fără măcar să dea „bună ziua” şi dacă aşa va sta toată ziua, cu celularul lipit de timpan, absorbit de importanţa prezenţei sale, să ştiţi că el este: managerul de condicuţă!