La mulţi ani de gînduri bune!

Noaptea viitoare, la ora asta, la care am început să scriu aceste rînduri vom fi în 2009… Vom fi destupat şampaniile, ne vom fi îmbrăţişat, ne vom fi trimis sms-urile, ne vom fi spus „La Mulţi Ani, cu Sanatate!”… Acum privesc dinspre azi, înspre mîine. E o senzaţie stranie. Acum e linişte, oraşul doarme îngheţat. Mîine va fi forfotă, fumul artificiilor nu se va fi risipit şi încă se vor mai auzi petardele… Noul an este la o întindere de mînă. Prevesteşte cu ceva asta? Parcă nu, daca privesc realitatea din jur …  Şi totuşi, tocmai asta mă îndeamnă să scriu. Poate că vreau să îi grăbesc cumva naşterea, de aceea şi aceste inoportune întrebări. Nu, nu am de gînd să fac nici bilanţuri, nici planuri, nici promisiuni, nici măcar un Pluguşor… Trag nădejde doar că anul nou va fi  mai bun decît cred toţi pesimiştii care îl prevăd rău. Şi îi trimit în întîmpinare un astfel de gînd, de bine, incă de acum. Să ştie ce îl aşteaptă. 🙂 În orice caz, nu ar putea fi un an frumos şi bun fără iubirile mele, Inuţa şi Miha, fără fiecare dimineaţă cu ele… La mulţi, ani împreună! Apoi ar trebui să fie un an al încrederii, al incredinţării, al comunicării între noi toţi. Aşa am eu un feeling… Iar ca să fie aşa vreau ca eu, în primul rînd, eu să fiu mai bun. În toate…
Şi, desigur, vă doresc tuturor celor pe care vă citesc, şi tuturor celor care mă citiţi, dragi prieteni, aşadar, cunoscuţi şi necunoscuţi, de ieri, azi şi mîine… La mulţi ani de gînduri bune! Să fiţi iubiţi!

PS. – Bucuria acestui cîntec cu Yanni (un om-orchestră teribil, nu?) să ne inspire pentru tot anu’ care vine!

Cîtă poezie e pe-aici!

Nu se poate să nu fi observat, fiecare dintre voi, cîtă poezie e pe aici, prin blogosferă. Nu este aproape zi în care să nu descopăr cîte o poezie răzleţită în cine ştie ce colţ de Internet. Nu vorbesc despre poeţi ci despre poezie. Nu am nici de gînd să fac aici şi acum o analiză a poeziei din spaţiul virtual… Constat doar, şi sigur nu sunt singurul, că poezia a emigrat aici… ca un canar eliberat din colivie. Poate acum ceva vreme m-ar fi încercat o oarecare disperare întrebîndu-mă, şi negăsind răspuns: „unde este poezia de altădată?”… Ei bine, m-am mai liniştit. Am rămas un popor de poeţi, însă am trecut la altă etapă. Etapa în care poezia ne ninge şi ne circulă prin degete, prin intermediul terminalelor şi tastaturile cu care ne legăm la ea ca printr-un cordon ombilical… Nu există poeţi, există poezie, spunea Nichita (şi de aceea îl „postez” şi pe el aici)… Poezie multă, aici, la noi, în noi. Şi veţi găsi Poezia, ascunsă, sub unele dintre aceste rînduri, dintre acele gînduri… Tot gînduri de sfîrşit de an, sau, pardon!, de început, desigur… Liniştitoare descoperire.

Mira e stresată… dar face faţă!

Dacă ştirea e corectă (şi de ce să am motive să cred că nu ar fi?), ziariştii de la „Adevărul”, care titrează azi Ştabii de la Interne îşi riscă viaţa la birou” îşi vor aduce, involuntar, o contribuţie însemnată la capitolul „bancuri cu poliţişti” din enciclopediile de gen. Nu vreau să fiu răutăcios, să-mi atrag mînia vreunui ins cu epoleţi, şi nici nu o să bat acum vreun „apropont” legat de lefurile bugetare care se învîrt lejer pe la 3000 de „euri” însă trag nădejde că noii guvernanţi vor termina treaba pe care au început-o umblînd şi prin fişele de post menţionate în amintitul articol. Ce român nu se simte umilit să afle că băieţii ăştia lurează „în condiţii deosebite de muncă” de genul: opt ore de birou, fix, „cu volum mare de operaţii mentale complexe”, putîndu-se îmbolnăvi, sărăcuţii, de ulcer din cauza presinilor psihice „deosebite” şi fiind supuşi atacurilor nemiloase ale radiaţiilor electromagnetice produse de perfidul monitor al calculatorului! Ca să nu mai vorbim de  pericolele impuse de nevoia obţinerii de profit (!), de deplasările la bilanţuri şi festivităţi şi de „presiunea timpului şi a calităţii sau prezenţa în unitate aproape zilnic”! Şi cîţi alţi purtători de hîrtii şi legători – cu ac şi aţă – de dosare nu or mai beneficia de binecuvîntarea unor astfel de „condiţii grele de muncă”? Mă refer, desigur, la ei la minoritatea birocraţilor din tot sistemul bugetar românesc, nu la toţi pălmaşii de pe acolo…
Dincolo de hazul de necaz aferent nu pot să nu constat faptul că în piaţa muncii avem două Românii. Bugetarii, precum cei de mai sus, care nu au alt „stres” decît cum să cheltuiască banii statului şi „privaţii” (cei dintr-o Românie mult mai reală!) care trebuie să FACĂ bani. Iar de aici diferenţele fundamentale: de viziune, de expertiză, de calificare, de responsabilitate, de percepţie a crizei, de… mofturi şi aere… A, şi dacă tot vorbeam de condiţii grele de lucru, cum ar putea înţelege un bugetar, de genul celor mai de sus, stresul angajatului „la privat”, care nu are niciun spor la leafă şi trăieşte zilnic cu spaima şomajului şi concurenţei şi nu prea îşi permite să se gîndească la o pensie frumuşică şi încă de la vîrste fragede? Doar transferîndu-l, peste noapte, într-o firmă particulară! Atunci să vezi stres, vertijuri, greţuri şi ulcer şi asta fără zile de recuperare şi concedii suplimentare plătite! Dar asta e, ăştia suntem, nu trăim într-o lume perfectă. Sau altfel spus: fiecare cu norocu’ lui! 🙂
site-gov1PS. – Chiar, Ministerului de Interne tot MIRA îi zice şi acum? (de pe pagina guvernului, proaspăt ce-i drept!, nu am putut încă afla). Nu de alta, dar zău că nu-l prinde numele ăsta de fetişcană despletită, duioasă, că îmi tot vine să zic: „Mira merge mai departe…” sau „Duios, Mira trecea…”

„Vremurile întunecate” de după Huntington…

samuel-huntington„Modernizarea a sporit în general nivelul material al Civilizaţiei pretutindeni în lume. A întărit ea însă şi dimensiunile morale şi culturale ale Civilizaţiei? În unele privinţe, se pare că aşa s-a întîmplat. Sclavia, tortura, abuzurile asupra indivizilor au devenit din ce în ce mai puţin acceptabile în lumea conteamporană. Totuşi, este acesta pur şi simplu rezultatul impactului civilizaţiei occidentale asupra altor culturi şi prin urmare o reversiune morală se va produce pe măsură ce puterea occidentală decade? Există multe dovezi în anii ’90 ale relevanţei paradigmei „haosului real” din afacerile mondiale: o decădere globală a dreptului şi a ordinii, state eşuate şi o anarhie crescută în multe părţi ale lumii, un val global de crime, mafii şi carteluri ale drogurilor transnaţionale, o crescută dependenţă de droguri în multe societăţi, o slăbire generală a rolului familiei, un declin al încrederii şi al solidarităţii sociale în multe ţări, violenţe etnice, religioase şi civilizaţionale şi supremaţia pistolului, prevalente aproape în întreaga lume. (…) crimele sunt în plin elan şi elementele de bază ale Civilizaţiei pălesc. Afirmarea corporaţiilor transnaţionale ce produc bunuri economice este rivalizată din ce în ce mai mult de afirmarea mafiilor criminale, a cartelurilor drogurilor şi a bandelor teroriste care asaltează violent Civilizaţia. (…) La nivel global, Civilizaţia pare în multe privinţe că cedează barbarismului, generînd o imagine a unui fenomen fără precedent, Vremuri Întunecate globale, care coboară probabil asupra umanităţii.”
Aşa scria Samuel Phillips Huntington, în „Ciocnirea Civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale„, prin 1997. Controversatul politolog  a murit în aceste zile de Crăciun (iată şi aici un interviu cu Huntington)… Nu va mai apuca să vadă cum vor arăta în fapt acele „Vremuri Întunecate globale” care încep să se mijească, întruchipate în „crize”… Dar nouă ne-ar prinde bine să îi mai recitim din rînduri pentru posibile răspunsuri la tot mai acutele noastre „De ce – uri”.

PS. De ce, tot de Crăciun, israelienii au început să bombardeze din nou Fîşia Gaza şi au ucis deja peste 200 de oameni?

Prilej de amintiri

Ninge frumos, domol, dar cu fulgi mici, aproape aşa cum ne doream de Crăciun. Am în faţa geamului un brad, falnic şi parcă, pentru prima dată, sub atîta povară albă de zăpadă… Stăm în casă, la gura sobei, Ina ne îndeamnă la jocuri. Încercăm să schiţăm nişte planuri casnice pentru anul care vine, proiecte cuminţi de sănătate în toate… Dar nu-i aşa că şi zilele astea sunt, parcă, mai scurte faţă de odinioară? Încerc să îmi reamintesc acest „acasă” de acum 20 de ani şi poate mai mult… Străzile erau la fel de pustii ca acum dar, parcă, zăpada mai grea iar paşii noştri mai puţin grăbiţi. Era mai linişte… Ca stare de spirit, eram oricum mai liniştiţi de noi şi de lume, chiar dacă trăiam într-un întuneric mai rece, mai dens… Străzile? Multe din străzile, din casele, din staţiile, pieţele, troleibuzele, din oamenii de atunci nu mai sunt. Plimbările de după Crăciunul acelor ani erau mai lungi, cu paşii număraţi, pe alte străzi, acele străzi… Frigul acela era parcă mai puţin aspru… Şi gustul ţuicii fierte de la capătul drumului era altul, mai puţin iute, mai dulceag, nu?
Ninge frumos, mărunt acum şi poate în liniştea asta ar fi bine să ne reamintim, să ne re(re)găsim… Mai suntem în stare? Şi din toate aceste amintiri să scriem, toţi, o carte… şi să o publicăm împreună, pe un blog „universal” 🙂 Fiindcă, dincolo de aceste zăpezi, experienţa comunicării, a urărilor de zilele astea, a mesajelor trimise şi primite prin aceste bloguri este şi a fost pentru mine ceva ce a făcut parte, firesc, din Sărbători… Mulţumesc. Poate şi ăsta va fi prilej de alte amintiri, cîndva… Cine ştie?

PS – Între timp am „tras” o oră de zăpadă proaspătă, de bulgăreală cu micuţa mea Ina… Încercaţi! Face bine să simţi zăpada rece, să te trezească, să te iuţească, nu doar să vorbeşti despre… zăpezile de altădată.

Ce vreau de la Moş Crăciun? Sărbători Fericite!

Am învăţat de mult că bucuria vine din lucrurile simple. Ştiu că în astfel de clipe cel mai aiurea este să te pierzi în platitudini. Să repeţi cele mai dulcege formule ori versuri pregătite, preambalate, de Crăciun. Mereu simt asta cînd citesc zecile de sms-uri venite de Sărbători, care se copiază unele pe altele şi pe măsură ce ajung la mine sunt tot mai golite de sens. Să spun că îmi doresc ca Moşu’ să îmi aducă o… criză uşoară (probabil voi primi multe urări pe tema asta, a crizei), să spun că îmi doresc un guvern destoinic şi un preşedinte înţelept, sau să zic că vreau şefi ca pîinea lui Dumnezeu,  şi profituri paradisiace la un job călduţ? Nu, bucuriile simple sunt ca fulgii de nea care aş vrea să vină peste noi ca în poveşti… Crăciunul, cu toate ale lui este bucurie simplă. Crăciunul să îmi aducă veselia Inei în bucuria descoperirii Sărbătorilor, mereu altfel pentru ea, mereu altfel pentru noi, pentru mine şi iubita Miha, prin ochii ei, apoi să ne aducă liniştea cu parfum de cetină de brad, luminiţele din geam, colindele din gînd, împreună aici, noi trei… E vorba de pace, de linişte, departe de cele mărunte ale zilelor, alături de toţi cei dragi. De comunicare, de comuniune, de Acasă, de Dor, de Drag, de Împreună!  Apoi, Moşul să ne aducă Sănătate şi să ne vindece de toate cele ale sufletului şi trupului… Dar parcă, deja, cer prea multe şi nu se cade… Doar încă un gînd: toate cele pe care mi le doresc mie vi le doresc şi vouă, prieteni ştiuţi ori neştiuţi, vouă celor ce citiţi aceste rînduri şi vouă celor pe ale căror rînduri eu le citesc… Sărbători fericite şi frumoase!

Un guvern de vis. De văzut cu ochii

ROMANIA NEW GOVERNMENT BOCCel mai solid, cel mai onest, cel mai competent! Ăsta ne este guvernul, guvernul Boc, guvernul României întregi. Nicicînd n-am mai văzut, ca aseară, atîta frăţietate şi armonie, nicicînd atâta echilibru al puterilor din Stat. Cu Preşedintele în capul mesei – cel ce şi-a văzut visul cu ochii, „Pohta ce-am pohtit!” – iar de-a stînga şi de-a dreapta sa cu preşedinţii camerelor şi cu Patriarhul, toţi s-au întrecut în a boteza guvernul pedelistopesedist. Înşiraţi frumos, ca mărgelele bine şlefuite, unul pedelist, unul pesedist, unu şi unu şi tot aşa, miniştrii au ascultat smirnă înălţătorul discurs al preşedintelui de după Jurămînt. Adînc le-a zis preşedintele: „s-a făcut un compromis care nu compromite” şi or fi înţeles că orice compromis poate fi, de acum, făcut pentru a oferi sfîrşitului de mandat prezidenţial, al Lui, împliniri măreţe. Sau poate au găsit o altă logică a acestor cuvinte?… 🙂 Guvernul deplin, guvernul istoric care va moderniza România şi va transforma greaua criză şi greaua moştenire în bieţi căţei puşi cu botu’ pe labe. Nu-i aşa că ni s-a umplut sufletul de bucurie, aproape orgasmico-metafizică, la văzul unei asemenea privelişti, a unei astfel de minunăţii? Da, ne-a pus Cel de Sus mîna în cap! Acum nu ne rămâne decît să strîngem cureaua şi să punem osul la trabă pentru propăşirea ţărişoarei noastre scumpe şi dragi, iar Ei promit să nu-şi mai sară la beregată. Şi să nu ne fie teamă, Guvernul veghează destoinic şi moral, într-o pace deplină ca voinţa poporului să se împlinească! Aşa să ne ajute Dumnezeu! (Şi nu aş vrea să se înţeleagă cumva că aş vorbi de rău despre Cele Sfinte în chiar miez de Sărbători, cu atît mai mult cu cît în Pastorala de Crăciun, însuşi PF Daniel ne îndeamnă la unire în faţa aceleiaşi crize!…)

Dragostea şi Revoluţia

De 19 ani, zilele astea toate organele şi organismele, alese sau numite, se aliniază frumos prin faţa troiţelor, prin faţa primăriilor, prin pieţele centrale, să „comemoreze” Revoluţia din Decembrie 1989… Cu fanfara, cu pas de defilare, cu coroane… Acţiunea se bifează rapid şi se raportează ca reuşită. La televizor, un „memorial”, două, cîte un reportaj, în fiecare an acelaşi, în care reporteriţa bălaie întreabă trecătorii: „Ce mai ţineţi minte de la revoluţie? S-au împlinit idealurile revoluţiei?”… Răspunsurile sunt stereotipe şi bîlbîite. Tinerii sau adolescenţii nu se sinchisesc, molfăie o gumă de mestecat în faţa microfonului şi bagă nişte „Ăăăăăăă….Deeci….” şi bîguie ceva despre Ceauşescu… Cam asta se întâmplă din 1989 încoace. An de an, memoria ni se subţiază iar momentele acelea devin rămăşiţe de istorie amestecate cu fantasmagorii şi legende. Cel mai grav e că „autorităţile” joacă acest teatru prost al solemnităţii. Mai bine nu ar face nimic. De fapt , cine mai caută azi proprietatea lui Decembrie ’89?. Cine mai ţine minte ce a fost atunci şi de ce? Cine mai acordă acelor momente semnificaţia lor reală? Cine mai găndeşte că dacă azi trăim ceva şi cumva, asta se datorează şi gestului „sinucigaş” al celor care au murit atunci… Au murit… pentru ce? Căutaţi pe Google, pe YouTube. Sunt resurse de tot soiul pe subiectul ăsta. Unele produc iritare, altele stîrnesc curiozitatea, altele sunt stupide. Revoluţia s-a mutat, parţial, pe Internet. Cred că mai curînd din dragoste de… Internet şi trafic decît din recunoştinţă faţă de Revoluţie.  Şi au trecut doar 19 ani, totuşi. Ce va mai rămîne din ASTA peste alţi 20-30 de ani?

P.S. – Da, „Dragostea şi Revoluţia” e un film al lui Gheorghe Vitanidis, de prin 1983…

Viaţa şi insomniile. Aşa cum sunt

Nu, nu sufăr de insomnie… Mai curînd ar fi vorba de o „insomnie voluntară”, în unele seri, cînd din varii motive perioada activă a zilei mele se duce pînă după miezul nopţii… Ei bine, de ceva vreme, spre orele astea mici am redescoperit gestul de a porni radioul, şi de a stinge televizorul. Măcar pentru faptul că televizorul îmi produce mai curînd un stress sonor, un zgomot de fond fără noimă (oricum nu mă prea mai uit la ce se întîmplă acolo, cînd e vorba de ştiri, de discuţii şi nu de vreun alt gen mai captivant, film sau documentar, pentru care, altfel, imi trebuie o anume stare mai greu de găsit) prefer  să pornesc radioul. Gestul ăsta îmi aminteşte de alte nopţi, de prin anii ’90, odată cu începuturile radioului liber românesc, când descoperirea undelor fără cenzură şi cu voci tinere semăna cu descoperirea Americii (mai ţineţi minte de UniFun. UniPlus, de RadioFun, de dj „Baghera” – Bogdan Calu parcă, dacă mai ţin minte…) Ei bine, zic, de ceva vreme am dat, cu surpriza (re)descoperirii, pe Magic FM, de o emisiune „Magic Nights” care-mi aminteşte în parte de serialul ăla „Midnight Caller” cu Jack Killian (jucat de Gary Cole). Da, despre „Telefonul de la miezul nopţii” e vorba şi aici. Aşa cum ziceam, de mult, nu am mai ascultat o emisiune de noapte, o emisiune vorbită de noapte în care tot românul sună şi îşi spune păsurile pornind e la o temă dată… Seamănă genul ăsta de producţie cu… blogosfera. Lumea îşi spune păsurile, comunică, se destăinuie, se compătimeşte, se consolează, aproape liber (CNA-ul probabil are şi aici ceva restricţii). Ei bine, ascultînd emisiunea foarte bine făcută de Diana Singer (nume important în gen, care a creat un eveniment prin acest „comeback”, una dintre „pionierele” acelor vremuri de radio cu „Azilul de noapte” de la Uniplus, şi care a şi scris o istorie pe tema asta, „Cartea Radio&Showbiz”) şi Eugen Huculici (ei crează şi întreţin atmosfera vorbelor) îmi dau seama că România e cu totul alta decît o cred unii, cei „conectaţi” la evenimentele politico-socio-economice. Aici, în liniştea şi toiul nopţii, neîntrerupte nici măcar de muzică, oamenii vorbesc, simplu, despre viaţa lor, despre viaţă pur şi simplu. Viaţa spusă aşa la radio este viaţă aşa cum e, nu cum încearcă să o fabrice personajele zilei. Aş putea povesti o temă, un subiect sau mai multe din cele discutate seară de seară la „Magic Nights” dar poate veţi avea curiozitatea să le descoperiţi singuri. Ar fi un exerciţiu care merită puţină… insomnie voluntară.

P.S. – Ascultînd îmi dau seama cît de mult mi-au lipsit Miha şi Ina, aici, în zilele încercate din urmă. Un dor care m-a făcut să nici nu mai sesizez ceva din Sărbătorile astea atît de fals vînturate primprejur.

Guvernul, la boloBoc

Bolobocul (ori polobocul, cum i-ar spune unii) este scula aceea a zidarului, sau tîmplarului, cu bulă de aer, cu care cumpăneşte ca lucrurile să-i iasă drepte sau paralele cu… solul… Faptul că noul nostru guvern va purta numele de Boc ţine de hazard, desigur. Nici Boc şi nici guvernul nu au nicio vină în toată afacerea asta. Poate, un pic :), Zeus sau Calul Troian (sic!) ori prim-preşedintele de partid şi de stat să aibă un mic amestec. Dar dacă tot a fost să fie aşa, adică să avem posibilităţi nebănuite în a ne boteza guvernul cu sufixul sau prefixul „boc” (altfel, „boc” este fie interjecţia care exprimă un sunet cunoscut, fie un substantiv rar folosit care ar denumi scăunelul potcovarilor sau banca vizitiului din caleaşcă) fără a face vreun apropo la respectabilul posesor al acestui nume, atunci să ne gîndim un pic cît de cumpănit (sau „bolobocit”) este acest guvern.
Nu spun nimic nou, ziua de ieri şi cea de azi stau sub presiunea unor titluri ale unei prese devastatoare la adresa creaţiei pedelistopesediste. Poate ar fi fost mai ok să nu mai îngroş şi eu rîndurile celor ce-şi dau cu părerea faţă de chestia amintită. Însă nu pot să nu… cumpănesc, iata, puţin: ce e cu schiţa guvernului ăstuia, fraţilor? Mie îmi pare un alambic (nu căldarea, ci amestecul din ea!) nefericit produs de un ţuicar mort de beat. Ce este cu aceşti Bazac, Ridzi, Udrea, Sandu sau Selegean? Şi mă refer doar la cei mai… „flagrant vizibili”. Nu e cumva o glumă? Ce expertiză (sau experienţă) şi autoritate au oamenii ăştia cu domeniile pe care ar trebui să le păstorească? Sănătatea, Tineretul-Sportul, Turismul, Comunicaţiile, Justiţia? Să mai fac referire fie şi doar la aplecarea pe care o are acest Bazac faţă de Sănătate, mult mai redusă faţă de cea legată de… Ferrari (despre care am mai scris, în treacăt, aici)? Ştie el cam care sunt greutăţile acestui sistem, chiar dacă meteoric a trecut pe acolo şi are o diplomă de medic? Mă îndoiesc sincer. Punctual vorbind, zău, mai că îl regret pe Nicolăescu care a urnit cît de cît lucrurile aici si a pus pe hîrtie o lege („de reformă”) de vreo 500 de pagini. Bună, rea dar a făcut-o! Ce e cu guvernul ăsta, Boc?! Fără un finanţist, fără nişte nume cît de cît grele, ba unde se adună cei din „regimul ticăloşit Iliescu-Năstase” cu chiar duşmanii de moarte, făcătura asta vrea să ne fie scut în faţa celui mai greu an, din ultimii 20, în faţa celei mai grave crize pe care România ar trebui să o suporte. Ăsta e guvernul lui Băsescu? Cu ăsta vrea să cîştige alegerile la anu’? Ori îi vine mănuşă ca să aibă de ce să bată toba? Atunci să şi-l asume şi să şi-l lege bolovan de gît, pînă la capăt! E amuzant totul, daca nu ar fi de-a dreptul trist. Să sperăm măcar ca la audierile din Parlament cineva va folosi bolobocul şi va vîntura măcar parte din cabinetul ăsta făcut pe genunchi…

Luaţi aminte la… Exarchia!

greciaGîndul la acest post mă bîntuia mai demult, de cînd protestele din Grecia atinseseră apogeul, de cînd am citit o însemnare a lui Platon…. Lucrurile încă nu sunt stinse acolo. Acum cîteva zile un grup de tineri a ocupat un post de televiziune pentru a-şi face cunoscute protestele. Toate au început odată cu uciderea unui tînăr de către poliţişti, într-un conflict deschis în cartierul Exarchia, suburbie săracă a Atenei populată de mulţi imigranţi. A fost doar scînteia care a aprins un fitil demult pregătit. Pregătit de nemulţumirile populaţiei faţă de un Guvern afectat de scandaluri şi faţă de politicile economice adoptate, pe fondul crizei financiare mondiale. În acest cadru, grupurilor de tineri anarhisti (anarhia – gr.ἀναρχία, nu îşi putea găsi un loc mai potrivit parcă altundeva decît în bătrîna Grecie) le-a fost uşor să declanşeze tăvălugul violenţelor. Nu este vorba totuşi de o revoluţie (ne amintim tocmai acum de cei 19 ani trecuţi de la acel decembrie românesc) ci de revolte în care s-au amestecat tineri teribilişti dar şi sindicatele ce au profitat de moment pentru o grevă generală. Se spune că anarhiştii ar fi doar o masă de manevră a stîngii din opoziţie, cu accente marxiste chiar, faţă de guvernul de centru-dreapta. Cu toate astea, nemulţumirea este generală faţă de un guvern care, în faţa crizei economice a fost nevoit să ia decizii nepopulare, faţă de o clasă politică în general clientelară şi de castă. Un guvern oricum caracterizat ca fiind slab şi situat în mijlocul a numeroase scandaluri de corupţie. Se vorbeşte chiar de colapsul sistemului politic şi al instituţiilor de stat… de faptul că o cădere a guvernului nu poate rezolva mare lucru. Se vorbeşte şi despre o poliţie prea ataşată de Putere şi sfidătoare cu oamenii de rînd. Un ziarist grec, Apostolis Fotiadis, comenta că „Sărăcia s-a extins foarte mult în Grecia în ultimii ani, distrugând treptat clasa de mijloc, care asigură coeziunea socială în mod tradiţional“, amintind şi de faptul că tinerii, marcaţi de un şomaj care a atins un nivel insuportabil, sunt cei ce se simt, mai mult ca alţii, expulzaţi spre marginea societăţii…
Toate astea se întîmplă într-o Grecie spre care noi românii privim mai curînd ca spre o destinaţie liniştită de vacanţă ca spre o ţară cu un nivel economic şi social la care tînjim… Poate însă, înainte de toate, acum nu ar fi rău să luăm aminte la… Exarchia. Lucrurile pot derapa foarte uşor, criza, crizele, corupţia, facilitează asemenea nemulţumiri şi reacţii dure, iar un guvern slab şi fără viziune, brodit la un asemenea context poate fi un altfel de băţ de chibrit aprins la capătul fitilului… Chiar dacă, desigur, mămăliga explodează greu iar cu Demokratia ne deprindem tot aşa greu…

Pentru respect în presă

În ultimul an, 95 de ziarişti au murit la datorie în toată lumea. Cei mai mulţi şi-au pierdut viaţa în Irak: 15. Potrivit organizaţiei elveţiene „Presse Embleme Campagne”, anul ăsta au fost totuşi mai puţine victime pe altarul informării publice, faţă de 2007, cînd au murit 110… Desigur, sunt doar nişte cifre seci, reci, ca orice statistică. Însă cifrele astea exprimă o realitate. Jurnalismul rămîne o meserie periculoasă, ca să nu mai amintim de… „mortalitatea profesională” datorată unor boli grave care pîndesc prin redacţii mai abitir decît în alte profesiuni, şi seceră cîţiva ani buni din viaţa ziariştilor, tot statistic. Cîţi dintre cititorii „de rînd” ştiu, realizează asta? Cîţi înţeleg cît de ingrată e meseria asta care sacrifică viaţa personală a celor ce o practică, pentru o pîine destul de neagră şi răsplătită mai mult cu beneficiile pasiunii şi ale bucuriei evenimentului relatat la „prima mînă”, în „ultima oră”…  Ceea ce mă surprinde însă, încă, este redusa solidaritate de breaslă atît în faţa unor astfel de cifre cît şi în faţa publicului care priveşte tagma asta ca pe o… „adunătură”.   Nu vreau să spun că ziariştii dîmboviţeni se supun aceloraşi riscuri precum cei care se duc în Irak, nici că au „expertiza” care să îi aducă în topuri… funeste, dar nu-i văd să îşi apere imaginea. Organizaţii de tot felul în domeniu sunt, dar cu toate astea, ziariştii nu au reuşit să devină parteneri de dialog, pentru a-şi apăra interesele, cu niciun organism public sau privat care trasează într-un fel sau altul coordonatele existenţei lor. Sau poate nu am auzit eu de vreun astfel de lobby… Sunt curios ce reacţii de solidaritate vor fi în contextul semnalelor de criză care se vor lăsa cu disponiblizări şi în domeniul ăsta (primele astfel de nefericite „întîmplări” se petrec deja!). Vorbeam şi de publicul care vede în gazetari o mînă de „derbedei”, de „amatori”…  Este prea puţin respect în atitudinile care înconjoară reprezentanţii presei. De la omul de rînd pînă la preşedinte, majoritatea acordă o considerabilă doză de batjocură presei… Pînă şi pe aici, printre bloguri nu poţi să nu remarci acelaşi ton, din păcate de multe ori încurajat chiar de bloggerii ziarişti. Adevărul e că nu te poţi aştepta la respect cînd nu încerci să impui respect. Mă întreb cum şi cînd ziariştii români vor atinge această treaptă a respectului şi responsabilităţii de sine, cînd vor fi şi mai orgolioşi?… Da, cifrele de sus erau doar un pretext la această întrebare…

Alt vodevil. Cu Stolo, Boc şi Băsescu

Atunci cînd a fost nominalizat de Traian Băsescu, în 10 decembrie, Stolojan zicea cam aşa: „Doresc sa multumesc presedintelui tarii pentru increderea pe care mi-a acordat-o prin desemnarea in calitatea de prim-ministru (…) Misiunea mea in urmatoarele zece zile este clara: voi colabora cu reprezentantii PD-L, PSD si cu cei ai UDMR pentru a realiza programul de guvernare, in noile conditii care exista in Romania la ora actuala, in conditiile crizei si a recesiunii economice din tarile dezvoltate… „. Acum s-a răzgîndit. Din nou. Motivul invocat: vrea să lase locul tinerilor. Zvonistica: nepotrivire de caracter cu PSD-ul…  Nici nu mai contează motivele! În tot cazul, labilitatea lui Stolojan dă şi măsura seriozităţii clasei politice care l-a propulsat pînă aici. Iar Băsescu are şi el deja o nouă problemă de credibilitate, mai ales faţă de PSD. Despre credibilitatea lui Stolo nu are sens să mai vorbim… chiar dacă va prinde un oscior călduţ în stat. Pesediştii sigur jubilează acum. Se prefigurează „soluţia Boc”… Tot de rîsu’-plînsu’ şi tot în detrimentul candidatului nr.1 la prezidenţialele viitoare… Asta e tot ce puteţi, băieţi? Doar cîte un vodevil, pe ici pe colo? Sunt tot mai convins că pierdem vremea  abordînd subiectul într-o notă serioasă…  Este clar, alt motiv de curs rîuri de cerneală şi de ore de dezbateri televizate…  Şi uite cum ţara noastră „are treabă”!

P.S. – E Boc…  Să nu fie, pînă la urmă, Stoloboc! 🙂

Tăria Sărbătorilor din noi

hpim6843Suntem asaltaţi deja de frînturi de tradiţii de Crăciun şi de reclame de sezon. Pe media aceste semne premergătoare Sărbătorilor, de înţeles ca marketing, nu aduc însă cu adevărat şi Sărbătorile mai aproape. Cu toate astea ele reuşesc să stimuleze apetitul încă departe de a fi potolit de ceva (de criză…) al românilor de a se arunca în febra cumpărăturilor. În sfârşitul ăsta de săptămână supermarketurile au fost luate cu asalt, cu greu puteai răzbate spre casă cu coşul tău de cumpărături. Însă acesta este, după mine, doar un simulacru de Sărbători, pentru prea mulţi dintre noi. Nici faptul că te agiţi să prinzi un loc la un restaurant de fiţe sau să găseşti bilete de avion pentru Viena nu fac în aşa fel încât Crăciunul să intre în casa ta… Probabil toată această agitaţie se va stinge la fel cum a venit după nopţile de… chef ce vor urma… Cred că am pierdut, fiecare din noi, esenţa Sărbătorilor şi o confundăm cu nişte beţii şi falsa generozitate de a împărţi nişte cadouri. Mi-e dor de emoţia liniştită a Crăciunului cînd „acasă”, nerăbdarea de a fi împreună,  în primul rînd, era sinonim cu sărbătoarea, o sărbătoare nepervertită de reclame şi de trenduri… Înţelegi şi recuperezi Sărbătorile însă, cînd îţi dai seama cît de mult contează ele atunci cînd nu mai are importanţă dacă cumperi ce vrei, cînd nu nu are nicio valoare dacă ai locul rezervat la restaurant, fiindcă aceste gesturi sunt prea mici în faţa altor provocări ce ţin de apropierea celor de lîngă tine, sau de lipsa ei, ori de alte încercări grele şi nopţi albe care încearcă tăria Sărbătorilor tale, în chiar vremea lor… şi te redefinesc. Sau o pot face…

PS. – Acum două seri am ridicat bradul nostru de Crăciun. Cu ajutorul Inuţei, da, Sărbătorile ne-au intrat deja în casă. Nerăbdarea ei este magică în fiecare an, orice ar fi. Şi acoperă totul mereu ca o primă zăpadă. Şi aşa va rămîne, simt, multă vreme de acum încolo. Cît noroc să spun asta! 🙂

Calul Troian sau Calul Traian?…

După unele declaraţii, azi-mîine se va tranşa chestiunea UDMR – subiect predilect zilele astea şi care în bună măsură dă imaginea ‘calităţii” alambicului politic dîmboviţean. Întrebarea rămîne: ce o să conteze? Găsirea „unor soluţii corecte pentru ca PSD să-şi respecte mandatul şi să respectăm cuvîntul dat UDMR”, cum spune Boc. O să rămîna UDMR ca un Cal Troian în acest inedit Parteneriat pentru România?. Un Cal Troian sau un Cal Traian, care va umili mai departe, cu voioşie, partea pesedistă – cel puţin!!! – a acestui atit de altruist şi istoric şi… vremelnic Parteneriat.

PS. – S-au înţeles! Gata! „Momentul istoric” se înfăptuieşte. PDL cu PSD. Pesediştii au reuşit să impună ieşirea UDMR-ului din combinaţie. Deci m-am înşelat, pesediştii lui Geoană nu s-au mulţumit să fie „tari precum cravata”. Vom vedea de acum încolo cum şi cît va ţine mariajul. Unii zic că, împotriva previziunilor, va ţine. Eu cred că nu mai mult de cîteva luni. Din cauză de… Cal Traian, desigur.