Dragostea şi Revoluţia

De 19 ani, zilele astea toate organele şi organismele, alese sau numite, se aliniază frumos prin faţa troiţelor, prin faţa primăriilor, prin pieţele centrale, să „comemoreze” Revoluţia din Decembrie 1989… Cu fanfara, cu pas de defilare, cu coroane… Acţiunea se bifează rapid şi se raportează ca reuşită. La televizor, un „memorial”, două, cîte un reportaj, în fiecare an acelaşi, în care reporteriţa bălaie întreabă trecătorii: „Ce mai ţineţi minte de la revoluţie? S-au împlinit idealurile revoluţiei?”… Răspunsurile sunt stereotipe şi bîlbîite. Tinerii sau adolescenţii nu se sinchisesc, molfăie o gumă de mestecat în faţa microfonului şi bagă nişte „Ăăăăăăă….Deeci….” şi bîguie ceva despre Ceauşescu… Cam asta se întâmplă din 1989 încoace. An de an, memoria ni se subţiază iar momentele acelea devin rămăşiţe de istorie amestecate cu fantasmagorii şi legende. Cel mai grav e că „autorităţile” joacă acest teatru prost al solemnităţii. Mai bine nu ar face nimic. De fapt , cine mai caută azi proprietatea lui Decembrie ’89?. Cine mai ţine minte ce a fost atunci şi de ce? Cine mai acordă acelor momente semnificaţia lor reală? Cine mai găndeşte că dacă azi trăim ceva şi cumva, asta se datorează şi gestului „sinucigaş” al celor care au murit atunci… Au murit… pentru ce? Căutaţi pe Google, pe YouTube. Sunt resurse de tot soiul pe subiectul ăsta. Unele produc iritare, altele stîrnesc curiozitatea, altele sunt stupide. Revoluţia s-a mutat, parţial, pe Internet. Cred că mai curînd din dragoste de… Internet şi trafic decît din recunoştinţă faţă de Revoluţie.  Şi au trecut doar 19 ani, totuşi. Ce va mai rămîne din ASTA peste alţi 20-30 de ani?

P.S. – Da, „Dragostea şi Revoluţia” e un film al lui Gheorghe Vitanidis, de prin 1983…

Viaţa şi insomniile. Aşa cum sunt

Nu, nu sufăr de insomnie… Mai curînd ar fi vorba de o „insomnie voluntară”, în unele seri, cînd din varii motive perioada activă a zilei mele se duce pînă după miezul nopţii… Ei bine, de ceva vreme, spre orele astea mici am redescoperit gestul de a porni radioul, şi de a stinge televizorul. Măcar pentru faptul că televizorul îmi produce mai curînd un stress sonor, un zgomot de fond fără noimă (oricum nu mă prea mai uit la ce se întîmplă acolo, cînd e vorba de ştiri, de discuţii şi nu de vreun alt gen mai captivant, film sau documentar, pentru care, altfel, imi trebuie o anume stare mai greu de găsit) prefer  să pornesc radioul. Gestul ăsta îmi aminteşte de alte nopţi, de prin anii ’90, odată cu începuturile radioului liber românesc, când descoperirea undelor fără cenzură şi cu voci tinere semăna cu descoperirea Americii (mai ţineţi minte de UniFun. UniPlus, de RadioFun, de dj „Baghera” – Bogdan Calu parcă, dacă mai ţin minte…) Ei bine, zic, de ceva vreme am dat, cu surpriza (re)descoperirii, pe Magic FM, de o emisiune „Magic Nights” care-mi aminteşte în parte de serialul ăla „Midnight Caller” cu Jack Killian (jucat de Gary Cole). Da, despre „Telefonul de la miezul nopţii” e vorba şi aici. Aşa cum ziceam, de mult, nu am mai ascultat o emisiune de noapte, o emisiune vorbită de noapte în care tot românul sună şi îşi spune păsurile pornind e la o temă dată… Seamănă genul ăsta de producţie cu… blogosfera. Lumea îşi spune păsurile, comunică, se destăinuie, se compătimeşte, se consolează, aproape liber (CNA-ul probabil are şi aici ceva restricţii). Ei bine, ascultînd emisiunea foarte bine făcută de Diana Singer (nume important în gen, care a creat un eveniment prin acest „comeback”, una dintre „pionierele” acelor vremuri de radio cu „Azilul de noapte” de la Uniplus, şi care a şi scris o istorie pe tema asta, „Cartea Radio&Showbiz”) şi Eugen Huculici (ei crează şi întreţin atmosfera vorbelor) îmi dau seama că România e cu totul alta decît o cred unii, cei „conectaţi” la evenimentele politico-socio-economice. Aici, în liniştea şi toiul nopţii, neîntrerupte nici măcar de muzică, oamenii vorbesc, simplu, despre viaţa lor, despre viaţă pur şi simplu. Viaţa spusă aşa la radio este viaţă aşa cum e, nu cum încearcă să o fabrice personajele zilei. Aş putea povesti o temă, un subiect sau mai multe din cele discutate seară de seară la „Magic Nights” dar poate veţi avea curiozitatea să le descoperiţi singuri. Ar fi un exerciţiu care merită puţină… insomnie voluntară.

P.S. – Ascultînd îmi dau seama cît de mult mi-au lipsit Miha şi Ina, aici, în zilele încercate din urmă. Un dor care m-a făcut să nici nu mai sesizez ceva din Sărbătorile astea atît de fals vînturate primprejur.