Cărţile noastre


O leapşă nouă de la Andi. Mi s-a părut o provocare interesantă, un subiect frumos, şi un exerciţiu de memorie, ceva demn de urmat. Apoi, sunt captivante azi discuţiile despre literatură şi despre ce mai reprezintă ea pentru noi. Discuţiile şi nu emfaza şi afişarea snoabă, intelectualistă, agresivă, de „erudiţie”.  Cred că fiecare dintre noi suntem în parte ceea ce citim. Ce citim, nu cît citim. Se pot scrie atîtea despre asta, şi voi mai scrie şi eu. Aici este… leapşa cu răspunsurile mele, dar consider unele întrebări cam restrictive (după gustul meu). Şi este vorba doar despre beletristică, nu despre filosofie, eseuri, nici măcar despre poezie, aşa am înţeles eu această primă leapşă la care particip. Încercaţi şi voi.

Acompaniez leapşa cu două „muzici” care merg, aşa cum văd eu acum asta: olandeza Sharon den Adel (Within Temptation), cu „Memories” şi băieţii de la Apocalyptica cu Linda Sundblad şi piesa „Faraway”. Nu m-am putut opri la o singură piesă, cum nu mă pot opri la o carte… Toate bune de week-end, nu? 🙂

1. Care este cea mai bună carte citită de tine?
E o întrebare… zgîrcită. O întrebare care nu-mi place. Cea mai bună carte poate fi ultima sau poate fi cea de care îţi aminteşti la un moment dat, într-o anumită situaţie, pentru ca apoi să te raportezi la o alta… Sunt cărţi pe care le reciteşti măcar o dată. Cele mai bune cărţi de care acum îmi amintesc sunt „Călătorie la capătul nopţii”, de Celine, sau „Gluma” lui Kundera, ori „De veghe în lanul de secară” a lui Sallinger, ori „Insula din ziua de ieri” de Umberto Eco sau „Fii binecuvîntat domnule Rosewater” de Kurt Vonnegut, şi „Maestrul şi Margareta” al lui Mihail Bulgacov… Normal, mai sunt…
2. Ai făcut cadou cărţi?
Depinde de persoana căreia îi este destinat cadoul. Prefer să fac cadou cărţi.
3. Care este viitorul literaturii?
Cred în literatura scrisă de scriitori, tipărită pe hîrtie şi adăpostită în biblioteci. Acesta e viitorul literaturii şi chiar dacă vor fi scrise cîndva şi tipărite doar zece cărţi ce vor fi citite de doar zece cititori în toată lumea, aceea va ramîne literatura şi va fi suficent pentru a vorbi despre ea.
Nu cred în literatura aşa-zis hypertextuală, în textul virtual creat din cuvinte-linkuri sau în romane colective scrise de zeci de autori pe Internet, pe bloguri, nici în  dominaţia audio-book-urilor. Mereu divertismentul  a pus in pericol lectura şi nu atat literatura, ca îndeletnicire de a scrie. În acest moment, senzatia este că nu se mai creează, ci se transferă de pe un suport pe altul (adică milioanele de cărţi pe hîrtie sunt trecute pe suport electronic) acţiune îndelungată. Ideea asta am citit-o undeva şi mi-a plăcut…
4. În ce limbi ai citit cărţi?
Cărţi, în română.
5. Ce cărţi “celebre” nu ţi-au placut?
Nu cărţi, mai curînd scriitori. Mulţi. De exemplu Balzac, Sadoveanu, Stendhal, James Joyce, Beckett ş.a… Şi nu mi-au plăcut “atunci”, nu ştiu acum, dacă i-aş reciti…
6. Ce ţară a produs cea mai bună literatură?
România, Franţa, Rusia, Italia, Columbia, SUA, Anglia…
7. Iei notiţe din cărţile pe care le citeşti?
Uneori. Uneori subliniez cîte ceva.
8. Cam cîte cărţi ai citit pînă acum?
Cam jumătate din cîte vreau să citesc.
9. Cu ce cărţi ai dormit în braţe de plictiseală?
Nu cu literatură, în orice caz
10. Ce înseamnă cărţile pentru tine?
Un refugiu cu răspunsuri la întrebări ce păreau să nu mai aibă răspuns.
11. Care este cea mai scumpă carte pe care ai cumpărat-o?
Nicio carte nu a fost atît de scumpă. Unele nu au avut preţ.
12. Care era cel mai tare final al unei cărţi citite de tine?
Probabil unul dintre ele este cel al „Golemului” lui Gustav Meyrink. Dar ce înseamnă… tare?
13. Care este cea mai influentă carte citită de tine?
Una dintre ele este „Citadela” de Saint – Exupery, alta a fost “Cel mai iubit dintre pămînteni” de Marin Preda
14 Care scriitor te-a influenţat cel mai mult ?
Unul dintre ei e Cesare Pavese, altul a fost Malraux, pe lîngă Exupery şi Preda. Nu prea agreez distincţia dintre scriitor şi titlul cărţii…
15. Cat de repede citeşti o carte?
Nu mă grăbesc. Le citesc pe îndelete. Pe unele le încep şi le termin mult mai tîrziu, după ce am terminat între timp altele.
16. Poate literatura să schimbe lumea?
O schimbă în fiecare zi, dar poate nu ne dăm noi seama de asta şi în ce fel.

As dori să preia acest chestionar  bloggerii pe care-i mai fac fericiți cărțile….


Nu suntem eroi

Adevarul)
Gheorghe Lala (Foto:Adevarul)

Incredibil gestul lui Gheorghe Lala (foto), braşoveanul care, cu mîinile goale, a fugit după criminalul înarmat în secundele de după jaful de la casa de schimb… A căzut secerat de un glonţ care i-a străpuns inima. Probabil agresorul nu-şi calculase „cu sînge rece” toţi paşii, de aceea a tras. Probabil hoţul se înarmase doar pentru a ameninţa, nu pentru a ucide de la bun început… Probabil, tocmit de cineva să comită jaful, a preferat să renunţe la pradă nefiind tocmai un „asasin profesionist” ci un amator… cu toate că a lovit în cap şi în inimă fiind un trăgător bun. Despre scenariul întîmplării se va vorbi mult, iar nenorocirea va fi, sigur, bagatelizată şi adusă în ridicol pe la OTV… Toate astea nu contează prea mult.
Braşoveanul Gheorghe Dumitru Lala, om la 55 de ani, tată a doi băieţi, a sărit în ajutorul unor necunoscuţi… A fost „la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit”. Destin? Civism? O fracţiune de nechibzuinţă? Cine altcineva s-ar fi opus unui agresor înarmat, care tocmai trăsese cu arma? Cîţi nu s-ar fi aruncat pe jos de spaimă, cîţi nu s-ar fi ascuns? Gheorghe Lala a fost decorat post-mortem de către preşedinte cu „Ordinul Seviciul Credincios în Gradul de Cavaler„. Decoraţia i-a fost oferită în „semn de recunoştinţă şi apreciere pentru spiritul civic şi curajul de care a dat dovada în încercarea de a prinde, cu preţul vieţii, un infractor deosebit de periculos„. O nesemnificativă consolare, care însă ne aduce în rîndul lumii civilizate, ca gest. Nu aş zice însă că în rîndul aceleiaşi lumi suntem noi toţi, ca societate, fiindcă asemenea gesturi eroice se întîmplă, la o scară mai mică sau mai mare, o dată la 20 de ani (exagerez, desigur, cerînd evenimente exemplare în fiecare zi. Nu nu mi-le doresc!). Ce a făcut Gheorghe Lala – şi nu ne caracterizează! – este exemplar şi poate ne va face pe noi ceilalţi să ne plecăm capetele ruşinaţi. Gestul său însă nu face din noi, ca populaţie, nişte eroi… Îi suntem însă recunoscători fiindcă ne-a mai spălat cu ceva umilinţele…

Măsura lucrurilor…

Sunt zile în care poţi afla lucruri grele, în care poţi pierde multe sau chiar fiinţe apropiate mai mult sau mai puţin. Zile care îţi dau măsura lucrurilor arătîndu-ţi cam care e drumul de urmat. Nu-mi place să fac trafic cu sentimente ori să defilez cu declaraţii lacrimogene. Lucrurile se întîmplă, viaţa se defăşoară din mosorul ei. Însă îţi dai seama uneori că cea mai mare parte a zbaterilor, a stresului, a „valorilor” cotidiene pe care le urmăreşti sunt inutile dacă nu penibile. Îţi spui atunci: „gata!”, îţi spui „Nu mai fac asta, nu mai fac aia, nu mă mai implic, nu mă mai stresez, nu mă mai consum”… Îţi dai seama că nu merită. Îţi spui „voi fi bun”, îţi zici voi trata oamenii şi situaţiile aşa cum îmi doresc eu să fiu tratat. Îţi zici că vrei să ai grijă de tine şi de cei din jur, că vei fi corect, atent… Sunt fracţiuni de luciditate care ţi-ar putea provoca schimbările dorite… Însă rămîn doar fracţiuni şi după o zi două de la şoc revii în matcă. Pentru ce? Înţelegeţi, desigur, despre ce vorbesc, aţi trecut prin asta. Şi vă întreb: chiar merită? Are rost?

P.S. Nu ştiu de ce ilustrez rîndurile astea cu aceste imagini, poate fiindcă mi se par… meseriaşe şi acum îmi exprimă prin imposibilul lor posibil, prin măiestria mişcărilor, îmi exprimă un anumit fel de a conduce lucrurile, un pic periculos… 🙂 Priviţi cu atenţie şi veţi înţelege şi mai bine la ce mă refer. Totul e un joc până la urmă, care ar trebui jucat frumos…

Sănătatea celor şapte ani de-acasă

Periodic, se iveşte cîte un scandal în Sănătate. Declanşate de cazuri precum cel de la Slatina sau de situaţii care ţin de administraţie şi politică (vezi schimbarea directorilor de spitale), furtunile din acest spectru stîrnesc multe pasiuni, devoalează sentimente, trădează interese. Subiectul este sensibil, nu poate fi altfel cînd vorbim despre sănătatea, despre viaţa oamenilor. De ani de zile acelaşi imagini: bolnavi zăcînd la uşi, medici isterici, mame şi taţi disperaţi, copii schilodiţi, şpăgi, contracte dubioase, şobolani, cîini pe holuri de spitale… Presa ştie că audienţa îi este asigurată cînd atacă Sănătatea, politicienii şi guvernanţii ştiu acelaşi lucru şi acompaniază campaniile media. Este adevărat, lucrurile sunt foarte grave, atît de grave încît, paradoxal, campaniile de presă par simple reluări ale unui episod dintr-un serial cunoscut pe de rost. Asta mă întreb: de ce în fiecare an asistăm la aceleaşi reprezentaţii şi nu se schimbă nimic esenţial? Şi nu e vorba doar despre Sănătate aici… Dar furtuna bate acum aici, în Sănătate deloc întîmplător, cred, tocmai la schimbarea „orîndurii”… Vor urma demiteri de directori, be bandă, schimbări de legi şi norme, promisiuni. Am un deja-vu… Guvernanţii noştri nu ştiu să ducă lucrurile la capăt, să construiască şi să respecte un proiect, nu au auzit de continuitate. De aceea vorbim mereu despre crizele de sistem. Şi nu cred că lucrurile se vor schimba pînă nu vom avea o strategie care să fie respectată, punct cu punct, măcar 10 ani de acum încolo… În Sănătate şi nu numai…

În cazul sănătăţii este păcat să se generalizeze, să se aşeze mereu, totul, sub aceeaşi căciulă a dezastrului. Sunt şi medici extraordinari, destui, şi spitale bine gospodărite şi dotate şi mulţi pacienţi recunoscători cu viaţa. Eu aş crede că, defapt, aceasta este imaginea dominantă a sănătăţii noastre. Dacă nu ar fi aşa, dacă ar fi o criză de încredere în Sănătate şi medici ar fi catastrofal pentru toţi bolnavii care şi-ar pierde speranţele. Imaginea propagată acum privind sistemul public de sănătate pleacă de la o serie de cazuri îngrozitoare, posibile din cauza cîtorva medici incompetenţi, cîrpaci, afoni, măcelari, şpăgari, cîtorva „şmecheraşi de spital” transformaţi în afacerişti, care, toţi, nu au cei şapte ani de acasă, care nu au avut niciodată nimic cu vocaţia de medic. Pînă cînd aceştia nu vor fi expulzaţi din sistem, ca nişte carii, nu se va îndrepta nimic, pînă cînd interesele lor nu vor fi spulberate… Cîtă vreme această breaslă, prin organismele sale, îi va mai apăra pe aceşti indivizi care greşesc grav, care ucid în loc să vindece, care aruncă oameni pe culmile disperării, care umilesc în loc să aline, pînă cînd îi va mai proteja la sînul ei iubitor, nimic nu se va schimba. Sănătatea va arăta la fel chiar dacă se investeşte mult în ea, chiar dacă se schimbă legi, sănătatea va fi hulită chiar dacă îşi face datoria. Este vorba despre management. Managementul tuturor resurselor, managementul comunicării şi mai ales al oamenilor. Managementul celor şapte ani de acasa ai sănătăţii…

Votez cu Dalma!

Nu am fost niciodată atent la Eurovision, ba chiar am avut prejudecata că aduce a „Cîntarea României”… Subiectul nu m-a pasionat niciodată şi fiindcă, oricum, am alte preferinţe muzicale, mai rock, mai clasice… În fine, de cele cîteva ori în care am apucat să văd ceva din acest concurs, şi în faza naţională şi în cea internaţională, amintirea „Mamaiei” şi a „Cerbului de Aur” m-au aruncat în plictis (vorbesc despre „ultimii Cerbi”, cîte ediţii au fost, nu de cei al anilor ’90, pe care i-am trăit pe viu şi de la care am amintiri speciale). Mi-au trecut pe la urechi piese lansate la Eurovision şi am auzit de artişti deveniţi celebri tot pe calea asta, dar nu mă îndoiesc că ele, piesele, şi ei, artiştii, ar fi ajuns undeva şi fără acest festival… Dar, concursurile or fi avînd şi ele rostul lor în evoluţia unui muzician, dacă nu ar fi însă şi fauna, folclorul, şuşele din jurul lor…

Anul ăsta însă (şi nu mai mult decît de vreo trei-patru zile) Eurovisionul m-a prins din pricina unei prezenţe… O braşoveancă de-a mea, Dalma, de care se ocupă un vechi prieten, Adi (fotoreporterul meu favorit acum ceva ani, azi agent, impresar, pr., creator de imagini şi de imagine, etc…) Ei bine, Adi m-a ţinut mai tot timpul la curent cu mersul artistic al Dalmei, dar acum cîteva zile am primit un email de la el să-mi spună de faza cu Eurovisionul, şi am devenit, brusc, foarte curios… Apoi am citit cîteva rînduri  despre concurs pe blogul Simonei şi al Silvanei… Ascultasem puţin din muzica ei, o văzusem la Măruţă şi la Divertis, la Tv, reţinusem că are o voce faină şi cam atît. Acum le-am luat pe rînd, am cerut, am primit, am săpat şi pe youtube, am ascultat cam tot ce am putut zilele astea. Şi nu-mi pare rău. Dalma chiar are o voce  rarissimă, plină, clară (urăşte play-back-ul), care-mi aduce aminte de Nelly Furtado şi Natasha Bedingfield, are un accent dulce şi arată mişto. Este o voce! Cu sau fără Eurovision va ajunge departe.  De data asta o să urmăresc show-ul şi, probabil, voi fi atent şi la intrigile care ştiu că fac parte din decor… Pentru Dalma, fiindcă îmi place cum sună.  O votez ! (în semifinala din 27 ianuarie şi în finala din 31). Sper să ajungă la Moscova. Voi, ce spuneţi?…  🙂

UPDATE: Dalma e azi la „Duminica în familie„, la Mihaela Rădulescu, pe Antena 1 (15.30)!

Păzea! Se dă cu spray anticriză!

Gata! Putem fi liniştiţi, avem şi noi un plan anticriză. Specialiştii lui Boc, presaţi de nerăbdările opiniei publice, au stat cîteva nopţi cu picioarele în lighean şi au produs un tabel de măsuri pe 17 pagini şi cîteva zeci de puncte.  În regim de urgenţă!  Doar nu puteam fi noi mai prejos de nemţi, francezi, italieni, americani, care au şi ei planurile lor… Vorbim de fapt despre nişte propuneri, centralizate în documentul care circulă deja în presă, care urmează să fie promovate prin ordonanţă de urgenţă, săptămîna viitoare cînd va fi adoptat şi proiectul de buget. Am aruncat o privire, în diagonală, peste schiţa asta anticriză şi mi-au sărit în ochi aceleaşi cuvinte răspîndite prin toate „celulele de criză”: implementare, promovare, dezvoltare, realizare, formare, integrare, susţinere, diversificare… Toate fac parte din noua noastră limbă de lemn, cea care umple pagini de discursuri fără să spună nimic concret. Senzaţia mea e că în acest proiect cu care guvernul vrea să ne apere de… balaurul crizei, 90% este zgură şi planuri abracadabrante iar restul sunt cîteva măsuri venite din diferitele programe de guvernare fîlfîite în campania electorală, măsuri care oricum s-ar fi luat. Nu am căderea şi nici răbdarea să fac o analiză aplicată a planului românesc împotriva crizei… mondiale, dar sunt circumspect. Aştept opiniile specialiştilor, analiştilor care, sigur, vor avea de lucru serile viitoare pe la televiziunile de talk-show… Aş fi fericit să cred că peste cîteva luni, peste un an, aceste măsuri vor fi întors oamenii la locurile de muncă, vor fi crescut puterea lor de cumpărare şi vor fi deblocat criza creditării, însă tare mă tem că nu avem în faţă nimic mai mult decît un alt exemplu de fuşereală şi superficialitate dîmboviţene… Nu, nu putem fi liniştiţi. Dimpotrivă ne putem gîndi că de acum guvernanţii ar putea judeca şi aşa: „Gata, ne-am făcut treaba, le-am închis gura!” sau „Plan anticriză aţi vrut? Na, plan anticriză aveţi, spălaţi-vă cu el pe cap!…” Deocamdată totul seamănă cu imaginea unui spray cu vopsea pulverizat peste realitate să nu se mai vadă deloc ce zace acolo… Sau cu a unuia din cele lacrimogene?  Da, de acum chiar vom avea motive de… nelinişte, de vigilenţă. Guvernul, iată, munceşte!

P.S. – Poate ar fi fost mai nimerit să strig şi eu la cer pentru nenorocirea acelui pensionar din Slatina care a murit cu zile, plimbat cu „salvarea” dintr-un spital în altul… Dar sistemul nostru sanitar e şi el la fel ca guvernările noastre: „eficient” şi „salvator”! Despre asta altădată însă…

Mişcarea omului printre animale şi plante, materiale şi imateriale

Flavius, dezbracă-ţi inima
şi scoate-ţi durerea de pe tine
şi spală-ţi amintirile Flavius
Miroşi tot din prea multe aduceri aminte!
Mai odihneşte-te şi tu
în timp ce îţi spun adevărul, în timp
ce îţi spun timpul.
Ah, tu, cît de puţină avere
poate avea lumina.
Nu e vorba de a face un cimitir
şi nici de a ne găsi un loc pustiu
pentru nefiinţă, Flavius.
Un cuvînt în care să locuim
sau în care să fi locuit vreodată,
un cuvînt care să ne dea dreptul de-a avea un trecut,
dreptul la naştere,
Flavius, dreptul de a fi născuţi cîndva
iar nu chinul de a ne naşte tot timpul.

Nichita Stănescu – 1983

nichita1

Marea mea depresiune

O vecină de blog, bine intenţionată, desigur, şi cu o delicateţe puţintel ironică a vrut să-mi atragă atenţia, că nu-i totuna să scrii depresie (depresii, la plural) cu depresiune (depresiuni, la plural). Adică ar fi vorba de lucruri diferite, de o stare psihică respectiv de o formă de relief… Eu tocmai asupra acestui joc al sensurilor am vrut să mă abat, vorbind despre depresiune ca despre un alt fel de a zice… depresie, inconştient poate cu gîndul şi la Marea Depresiune Economică care, desigur, a avut şi are darul de a face din noi niste deprimaţi… De aceea ador dulcea şi şăgalnica limbă românească, cu multele-i sensuri pentru un singur cuvînt… De aceea agreez ironiile, umorul şi atenţionările corecte, care se pot referi la orice, inclusiv la limba mea română, zonă în care iertată să-mi fie puţina modestie, mă simt ca acasă… (a propos: DEPRESIÚNE, depresiuni, poate fi şi: Fig. Stare sufletească (patologică) de tristeţe (asociată cu nelinişte); descurajare, deprimare. Potrivit Dex.) În fine, acesta este doar pretextul rîndurilor de faţă, nu aş vrea să creadă cineva că mă dau atacat şi fac caz pentru un fleac…

De ce aş fi în… depresiune? Privesc în jur şi văd doar oameni nervoşi. Ascult şi aud vorbindu-se despre spioni şi secrete. Mă uit peste masă şi văd în privirea celui de dincolo de masă umbre de suspiciune. Aud că îmi sunt citite emailurile, că îmi sunt ascultate convorbirile, aflu că mi se ştiu pinurile cardurilor bancare… Se zice că îmi vor fi montate cipuri, spre binele meu, normal… Citesc că Obama este doar un actor, o marionetă, o sculă în mîna ălora care au pus în scenă şi această mare depresiune economică…

De ce aş fi în… depresiune? No, astea nu pot fi motive.  Dacă aş fi în depresiune nu aş vorbi şi nu aş scrie despre asta. Nu mi-ar fi de niciun folos. Aş rezolva situaţia şi abia apoi, poate, aş aminti despre asta, cu detaşarea de… după. Ori dacă nu aş rezolva-o, aş povesti-o, mult mai tîrziu , gîndind ca tot românu’ optimist: „eheee ce-o să mai rîdem noi de asta peste o vreme!„.  Aşa se face cu lucrurile cu adevărat grave, nu-i aşa? 🙂 În afară poate de cine ştie ce depresiuni dintre dealurile şi văile mele mentale, inspirate din Blaga sau din cine ştie ce aventură cu iz erotic…

Constat însă ceva cu adevărat grav în perioada asta. Orice nu se face astăzi are un singur motiv: depresiunea. Mari şi multe ţepe, mari şi multe nedreptăţi, mari şi fără de sens scuze vor fi produse, se produc deja!, din pricina crizei. Pardon, a depresiunii!

Indignat de concluzia asta, şi de întortocheata şi relativa ei construcţie, voi lua telecomanda şi voi căuta Campionatul European de Patinaj Artistic de la Helsinki. Am zărit aşa ceva azi, cu surprinderea a încă unei mari (re)descoperiri. Patinajul acela îmi aduce aminte de anii buni cînd aceste spectacole pe gheaţă făceau ratingul televiziunii naţionale. Mă surprinde şi mă fascinează că acest spectacol e aproape neschimbat de atîta vreme, nepervertit, dar fără audienţă totuşi acum… Nu-i aşa că e frumos acest dans pe gheaţă, cînd ţi se face inima mică la fiecare mişcare greşită a patinatorilor, cînd tresari şi îţi vine să aplauzi atunci cînd unul dintre cei doi cade… Cînd gheaţa face ca pînă şi muzica să sune altfel? Vedeţi?

Punct. Şi de la capăt?

Ziua de ieri a fost, cică, nici mai mult nici mai puţin decît ziua cea mai deprimată (sau… deprimantă?) din… istorie! Adică ziua în care ne-am cam dat seama, după Anul Nou, că „iarna nu-i ca vara”. Ştirea asta am citit-o ieri dimineaţa şi am vrut să urmăresc mersul zilei pentru a-mi confirma sau nu… deprimările (ori depresiunile?)…  Acum, zău că nu aş zice că am fost mai deprimat decît în altă zi de luni, zi predestinată unei nepermise lîncezeli, unei mahmureli nonalcoolice… Nu a fost nici o zi cu alte junghiuri intercostale, neştiute decît cele de pînă la ea…

Dar mi-am dat seama că a fost una dintre acele zile care dezleagă ceva… impasuri. Şi m-aş gîndi doar la cîteva dintre subiectele de agendă, care stăteau de ceva timp în suspans şi care, ieri s-au rezolvat: s-a dat drumul la gaz dinspre Rusia către Europa, ni s-a numit ministrul de Interne (Dragnea, de la PSD), evreii au zis că ies din Fîşia Gaza, iar marele poet Grigore Vieru a fost decorat, ca erou post-mortem, sub semnătura Preşedintelui (tîrzie şi aproape inutilă reparaţie, ca de atîtea ori, după dispariţia cîte unui nume de istorie!…) Iată cum o singură zi ne-a vindecat de trei dileme, care zăceau de multe alte zile nerezolvate. Ceea ce este însă şi mai interesant în istoria zilei de ieri este că a pregătit, că a fost precursoarea zilei de azi. Zi istorică.

De ce zi istorică? Să le luăm pe rînd. Astăzi, 20 ianuarie, legea lui Big Brother, Legea 298, intră în funcţiune, aşa cum scriam acum ceva timp, aici. Aşadar, de azi, viaţa noastră personală nu va mai fi la fel ca ieri… Intimitatea noastră va fi ceva mai relativă şi va trebui să învăţăm să ne dezbrăcăm în public, cu cît mai mulţi martori, ca adevăraţi şi devotaţi ţării cetăţeni ce ne ştim!. După telefonie urmează Internetul… Şi nu avem nicio garanţie, dar niciuna, că nimeni nu se va atinge şi de conţinutul comunicărilor noastre de orice fel! Legea asta sa va adăuga la isteria produsă deja de „cipizarea” oamenilor (prin chip-urile din documentele de identitate) şi controlul acestora prin RFID (radio frequency identification device).

De ce zi istorică? Azi va fi „uns”, cu fast, la Casa Albă, Barack Obama primul preşedinte de culoare al SUA (am mai scris şi despre el ceva) în care se adună speranţe cît în 10 preşedinţi şi care poate însemna un triumf istoric sau o dezamăgire istorică avînd în vedere pragurile disperării atinse deja de America şi restul lumii.

Dar poate toate astea nu fac nimic pentru o zi istorică. Poate nu poate fi vorba nici de punct şi nici de capăt. E doar o viziune, a mea, din fărîme, spre o zi. Şi, da, cum istoria nu se face aşa, din fărîme, şi tocmai de aceea, pentru a salva aparenţele, 🙂 din ambiţia mea de a rămîne ceva din ziua asta, hai să o ascultăm, hai să ascultăm această zi, altfel, ca pe un cîntec, fără să o mai scriem, fără să mai citim nimic despre ea: cu Norah Jones – cum altfel ?! 🙂

Mistreţii de guvern şi de stat

Rubens - Calydonian Boar HuntNu ştiu, poate exagerez, ca de fiecare dată, dar nu pot să nu remarc cum proaspeţii noştri guvernanţi se disting prin susţinutele activităţi… informale. Mă refer aici atît la PDL cît şi la PSD, acompaniaţi, în surdină de prim-preşedintele de guvern şi de stat de la Cotroceni. Spun asta privind ştirile cu ultima reunire informală a PDL-iştilor din Poiana Braşov. A trecut o lună de cînd avem guvernul ăsta şi am reţinut vreo treo ordonanţe tîmpite, reformulate, retrase, retipărite, şi vreo două şedinţe informale, de relaxare! Una la Sinaia, alta în Poiană, alta pe la Snagov. Cea de la Sinaia stimula desigur startul în greaua luptă cu problemele ţării (deh, cel mai bine e să începi treaba cu o pauză şi nişte… întăritoare!) iar cea de-a doua a fost pesemne o primă escală, de odihnă, după primele atît de dificile lupte… Normal că fiecare întîlnire a avut, de ochii lumii,  un pretext: o dată a fost o chestie de socializare, acum a fost ceva premergător deschiderii sesiunii parlamentare… La ambele, devenite la ceas de seară, petreceri, a apărut Băsescu, care s-a veselit văzînd atîta armonie şi consens pentru binele ţării.

Informale cum sunt, aceste întîlniri costă probabil ceva… Nu ştiu cît din cheltuielile de organizare sunt suportate de buget şi cît de sponsori şi gazde (în cazul de la Braşov primarele oranj Gheorghe Scripcaru trebuia cumva să-şi mai spele din păcate!) dar cred că aş putea face o apropiere între ceea ce s-a întîmplat pe domeniul de vînătoare de la Balc şi ce s-a întîmplat, la concurenţă, pe domeniile Poiana Braşov şi Sinaia…

Fiecare cu domeniul lui, fiecare cu mistreţii lui, da… Asistăm la dezmăţ şi la o nesfîrşită chermeză în vreme ce treburile ţării nu îşi găsesc nicio rezolvare… Ba chiar am senzaţia că oamenii ăştia „nu au niciun stres” în timp ce criza aproape face din noi victime sigure şi zilnic auzim scenarii catastrofale care parcă vor înadins să ne arunce pe culmile disperării…  Guvernanţii trăiesc parcă într-o perpetuă vacanţă şi în nesimţita euforie a cîştigării alegerilor…Chiar, aţi auzit ca de pe la informalele astea să fi ieşit Boc sau Băsescu cu o singură soluţie, cu o singură propunere, cu un plan împotriva crizei? (Îndrăznesc acum să mă gîndesc, în comparaţie, la planul pentru Germania!) Cam greu, e adevărat, să produci ceva de valoare după stresul dansului din buric, pe masă, după lupta cu vînatul din farfurie, să răspunzi la întrebări… minore. Poate mai uşor ar fi să faci poezie… Mistreţul cu colţ de argint... sau poate Criza cu colţ de argint? Asta fiindcă tot ni se duc poeţii, de boli, de stres, de sărăcie… chestii paralele cu înaltele jilţuri în care odihnesc dosurile aleşilor neamului!

Safari Balc

TIRIAC - VINATOARENu voi poza acum în român indignat. Nici în apărător al drepturilor animalelor. Vînătoarea de la Balc, domeniul de vînătoare al lui Ceuşescu, concesionat lui Ţiriac, este doar o altă vînătoare… Nu? De ce să ne dăm noi mai catolici decît Papa? Ce, alţii vînează oameni! Ce mă doare pe mine ce face rumânu’ cu banu’ lui şi cu dreptu’ lui, pe moşia lui?
Aş putea privi aşa lucrurile? Dacă aş înghiţi nemestecată şi faza cu carnea de mistreţ oferită căminelor de orfani, dacă aş zice că vînătoarea asta ne aduce investitori (străinii ăia care deschid fabrici şi ne dau de lucru, pe vreme de criză, fără gîndul de a ne lăsa cu buza umflată cînd şi-au urcat sacii-n căruţă!) cred că opinia mea de aici ar fi chiar lacrimogenă.
Dar nu, nu mă interesează că mistreţii ăia au fost hrăniţi de Ţiriac pentru asta, ca să fie măcelăriţi, nici cît costă concesiunea aia, nici ce ciubuc intră în buzunarele gonacilor sau ce impozite în vistieria Balcului. Nu mă interesează ce beneficii ne aduc nouă românilor prietenii domnului Ţiriac. Nici măcar că tot acest ritual, acest sacrificiu sîngeros, simbolic pentru marile prietenii europene de afaceri, este cît se poate de prietenos cu ecosistemul…
Nu, atîta timp cît sunt omorîte în două zile 200 de animale!
Un singur lucru mă intersează şi mă jenează: trăim în România, ţara din UE (era să zic colonie!) care în ochii lumii devine un fel de Kenya a Europei, în care un miliardar se distrează cu alţi miliardari ucigînd sute de mistreţi an de an. Dar de ce nu faceţi asta, domnilor, pe domeniile voastre din Austria, Germania, Italia, Franţa, Elveţia sau SUA? Sau poate o faceţi şi nu ştiu eu? Sau poate nu înţeleg eu sensul şi spiritul vînătorii? Atunci, vă rog să mă scuzaţi!

Grigore Vieru, ca şi Don Quijote… A murit!

poetulViaţa poetului Grigore Vieru atîrnă de un fir acum. L-am văzut, l-am cunoscut, i-am auzit limba aia românească pioasă, dulce, blîndă de peste Prut. A dus o luptă incredibilă pentru limba română… Iar acum cînd aceasta pare să nu mai valoreze nimic, ai zice că a fost o luptă inutilă de Don Quijote… Pe urmele lui încă mai respiră gîndurile şi versurile unor Labiş, Nichita, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, şi ale… Mioriţei. Grigore Vieru vine de acolo din patria poeziei lor, este unul de-al lor. Unul dintre ultimii care a mai folosit cuvîntul ăsta, „Patrie„, ştiind despre ce vorbeşte, cîntărind greutatea lui. Şi nu am vrea să plece, acum, atît de stupid, la două trei zile după ce îl vizitase pe Eminescu, „stăpînul” lui…

Pregătindu-mă de fericire

Să iubesc pînă la capăt –

Cine iubeşte pînă la capăt,

Trăieşte mult, se zice.

Să cuget pînă la capăt –

Cine gîndeşte pînă la capăt,

Are unde se-ntoarce,

Pînă la capăt să cred –

Cine crede pînă la capăt,

Se dezleagă de spaimă.

Să spun albului alb

Şi negrului negru

Să iau pulsul proverbelor.

Să bat eroic în piatră:

Poate că dau

De apele tămăduitoare.

Să îndrept albia izvorului

Spre tîmpla încinsă

A veacului,

Pregătindu-mă astfel

De fericire,

Şi nu numai de ea.

Grigore Vieru

UPDATE: Poetul a murit… azi noapte, 18 ianuarie, la ora 1 şi 20… Şi toate cuvintele au murit cu el… Dumnezeu să-l ierte!

Ziua De Eminescu

Dacă ne-am recunoşte ingratitudinea şi ipocrizia poate nu ar mai trebui să vorbim, în fiecare 15 Ianuarie, despre Eminescu… Dar o facem în fiecare an. Sărbătorim ziua „De Eminescu”, asemeni zilei De Crăciun, a celei De Paşte, a celei De Anul Nou, sau a Zilei Naţionale. Ziua Eminescu. Ne amintim de EL o dată, de două ori pe an, fix, şi atît. Formă fără fond, această zi, cred, ca toate celelalte. Dacă ar fi altfel, Eminescu ar fi în fiecare zi… Sau… e bine şi aşa?

De Eminescu:

„Adevirul e că, viaţa noastră publică e decăzută. Ceia ce ne trebuie e un guvern onest. Indiferent de felul guvernului, indiferent de vederile lui, ceia ce se cere e ca el să ofere toate garanţiile de probitate şi să smulgă statul din mână naturilor catilinare. (…) Ceea ce simţim cu toţii însă sunt relele reale cari bântuie ţara, rele cari nici au a face măcar cu principiile conservatoare sau cu cele liberale şi pentru a căror înlăturare nu se cere dialectică şi oratorie, ci muncă, echitate şi adevăr. Mizeria materială şi morală a populaţiunilor, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, păsuirile, corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la dreptul vorbind, cu cutari sau cutari principii de guvernământ. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică; oricare ar fi, pe de altă parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulităţi venale, de naturi catilinare, de oameni de nimic pentru a guverna. Chiar numai tendenţa, clar formulată, ca statul să fie guvernat de oameni de cea mai elementară probitate şi să ‘nceteze de-a fi mărul de ceartă între cavaleri de industrie şi de facem-treburi, cuprinde un întreg program faţă cu aceia cari nu cred în nimic şi pentru cari principiile politice n-au fost decât pretexte de-a parveni şi de-a se îmbogăţi.”

(fragment dintr-un editorial publicat în „Timpul”, decembrie 1882)

A fost odată ca niciodată…

minimax2Aş fi fost tentat să scriu despre semiprezidenţialitatea pe care ne-o pregăteşte preşedintele Băsescu. „Semiprezidenţial, să trăiţi!”, ar fi fost, probabil, titlul. Dar cred că subiectul va fi tăvălit pe toate feţele azi, mîine. Şi parcă nici nu mai am chef de politică, de criză, de subiecte din-astea sterpe. Mai… abitir mă atrage chestia cu desenele animate. Nu că ar fi o foarte mare diferenţă între cele două teme… Spun asta fiindcă sunt un consumator-campion de desene şi am realizat că seamănă cu politica. În ambele cazuri lucrurile sunt suficient de colorate, de violente, de perverse.  Vrînd-nevrînd, fiică-mea, Ina, mă educă în spiritul celor ce se petrec pe Cartoon Network, Minimax ori Jetix. Nu am cum să scap, de orele de maximă audienţă pe nişa asta, bănuiesc că înţelegeţi ce spun 🙂 Aşa că am ajuns un cunoscător. Mi-au atras şi mie atenţia „Poveştile din folclorul maghiar” de pe Mini (şi) Max. Nu am văzut, recunosc scena nudă cu nurii devoalaţi ai fetei împăratului şi cu porcuşorii, dar am citit comentariile pe tema asta, care toate trimit la ideea ca avem de a face cu perversiuni sexuale… animate. Şi nu am văzut vreodată (v-am spus că sunt specialist, aş putea scrie cronici!) ceva mai lipsit de sare şi piper, ca să nu zic de morală. Desenele astea sunt seci şi neterminate. Iar cum au comis-o şi pe partea libertină a lucrurilor nu pot decît să decretez că animatul cu pricina este încă o tentativă de imbecilizare, sigur nevoită, a celor mici care înţeleg mult mai mult decît credem noi din tot ce văd pe ecran. Dacă aş fi fost şovin aş fi spus că e acolo şi o chestie care ar vrea să îi pregătească din timp pe ăştia mici cu tradiţiile maghiare în perspectiva… autonomiei Ardealului. Nu sunt nici un puritan. O fi o chestie de percepţie, după cum se şi scuză reprezentanţii Minimax, coordonaţi şi ei ca şi emisia de prin Ungaria şi Cehia. Preferam Minimax celorlalte două posturi. Sunt destul de reuşite ursuleţul Benjamin, Yakari, Animania,  pompierul Sam şi mai ales Andersen, povestitorul. Cartoon-ul este mult mai violent, acolo Cow and Chicken, Ed, Edd şi Eddy, şi nevăstuica Weasel cu babuinul ei şi o românească stîlcită grotesc sunt aproape de Bruce Lee! E de ales Minimaxul, de departe. Cu toate astea însă, luate unitar, desenele astea sunt la o mie de ani în urma Disney-ului clasic, chiar de Mihaela sau Popeye, filmele cu care atîţia dintre noi am crescut (fie şi doar în 10 minute pe zi, pe vremuri). Ştiu că CNA-ul s-a sesizat în povestea porno, dar mă întreb de ce nu a făcut-o mai demult. Pur şi simplu am senzaţia că aceste canale sunt scăpate total de sub control şi cu beneficii comerciale destul de evidente în condiţiile în care şi la destulele reclame difuzate (pentru ăştia mici, deveniţi şi buni şi dependenţi consumatori de mici) nu stă nimeni să se uite. Apoi de ce nu am avea şi noi un canal, public sau nu, de desene animate alese cum se cade, traduse corect, cu adevărat educative, cu adevărat pentru copii? De ce înghiţim tot ce ni se serveşte? Aş zice acum: „gata! nu mă mai uit la desene animate!”… De ar fi după mine… 🙂 O să încerc să trec însă pe colecţia de DVD-uri, şi pe mai puţin… televizor oricum. Cu ce să începem? Frumoasa şi Bestia, Pinocchio, Bambi, Dumbo?… Ceva care să înceapă măcar cu „A fost odată ca niciodată” şi să se termine cu… „Şi au trăit pînă la adînci bătrîneţi…”

Arta, precum icrele negre

Sigur nu aş fi scris, în această seară, despre un artist, despre un muzician, dacă nu aş fi primit azi pe e-mail un comunicat de presă, despre care am bănuit că nu va prea fi luat în seamă, Semnat: Florin Chilian, muzician. Poate aş fi scris şi eu despre ex-ministrul poliţiştilor, Oprea, şi despre PSD, despre jugul FMI, despre Dacia, despre Peseiro, despre băile Udrei, despre Florin Piersic şi securitatea sau despre… altceva. Dar am citit de cîteva ori acel comunicat, cum l-am ascultat de atîtea mult mai multe ori pe Florin Chilian. Şi am încercat chiar un joc, să citesc rîndurile alea pe muzica lui Chilian, şi nu a mers, nu am înţeles nimic… Chiar dacă…

Citez : „Nu de milă au nevoie artiştii români ci de respectarea drepturilor lor, drepturi ce le sunt furate de ani de zile de o clică ce controlează organismele de colectare şi gestiune a drepturilor de autor, precum şi a drepturilor conexe ale artiştilor interpreţi…” Asta la un moment cînd se tot face vorbire despre artişti şi banii lor, e foarte adevărat. Ştiu că războiul lui Chilian cu Ministerul Culturii e vechi, că a pornit de la nişte drepturi de autor şi că lucrurile s-au inflamat. Nu îmi pot da seamă dacă în speţa lui sau speţele lui are sau nu dreptate, însă pot să remarc haiducia pe care şi-o asumă pentru drepturile artiştilor. Probabil că şi în cultură hoţiile sunt mari. De ce m-aş îndoi? Probabil sunt foarte mari, fiindcă spre cultură, ca hoţie nu prea îi trece nimănui să privească. Probabil în peisajul ăsta deloc pastelat era nevoie de vocea unui artist justiţiar precum Chilian. Chiar dacă…

Dar, de fapt, ce vreau să spun? Că îmi displace acest fel de artă, acest fel de a o judeca. Îmi place Chilian, dar nu aşa. Am mai scris despre el, aici, altfel. Nu mă interesează cîte sute de mii de euro cîştigă sau pierde. Consider că artiştii trebuie să cîştige foarte mulţi bani. Consider că o poezie sau un cîntec ar trebui vîndute şi cumpărate cu milioane, în parte, la bucată, mult mai mult decît borcănaşul cu grame de icre negre, de exemplu. Dar nu le văd bine  făcînd obiectul unor cauze, unor instanţe, unor procese, în sălile în care se judecă vieţaşii. Îi dau dreptate lui Chilian, subiectiv-confuz fiind… În esenţă lucrurile sunt aşa cum zice el. Chiar dacă…

Mi-e teamă că în această ecuaţie muzica lui sună ciudat şi începe să nu-mi mai placă. De ce nu-şi lasă avocaţii să-şi facă treaba în numele lui? De ce nu mă lasă să-l ascult în voie fără să-mi mai aduc aminte şi că ar fi fost cercetat pentru ultraj sau că ar fi fost trimis în judecată pentru că ar fi condus beat şi ar fi făcut zob o maşină?… Chiar dacă…

P.S. : So why

Să te feresc de visurile tale…
Să te ascund de clipa care moare…
Nici n-am să-ncerc
Puterea asta trebuie s-o ai tu!
E pentru tine!..

Să te feresc de ochii din oglindă
Lumina lor pe tâmpla ani să-mi ningă…
Nici n-am sa-ncerc
Puterea asta trebuie s-o ai tu
E pentru tine…

Trebuie s-o ai…
s-o ai tu…
E pentru tine…
Trebuie s-o dai
S-o dai tu…

Să-ţi desluşesc mirajul împlinirii,
Să te ascund de focul amintirii…
Nici n-am să-ncerc
Puterea asta trebuie s-o ai tu!
E pentru tine!

Să pot păşi pe paşii umbrei tale
Să mă zidesc în colţul gurii tale
Nici n-am să-ncerc…
Puterea asta trebuie s-o ai tu!
E pentru tine…
Trebuie s-o ai.. trebuie s-o ai…
s-o ai tu…

Semnat: Florin Chilian, muzician.