Ieşirea României la ştevie…

Românul, în pesimismul, în fatalismul lui mioritic are o vorbă: „să trec eu de iarna asta şi o să văd eu ce o să mai fac…” Bun… Uite că a mai trecut o iarnă, după calendar. Şi acum? Încotro? Dacă spaima cea mai mare a rumânului, iarna, se va fi dus, adică ce-i mai greu, carevasăzică de acum, gata, nu ne mai opreşte nimic din parcursul nostru fără de griji! Dincolo de naivitatea credinţei ăsteia care, e adevărat, ne face pe noi ca naţie să supravieţuim iernilor, e un adevăr la mijloc. De acum începe să dea firul urzicilor, al şteviei sau lobodei. al spanacului… Şi, ca în orice vremuri de restrişte putem lua drumul pădurii să ne iasă de-o fiertură acolo. 🙂 Da, pădurea-i frate cu românu’ da’ nu iarna!  Avem acum ocazia să redevenim un popor vegetal, vorba Blandianei… Atît de vegetal încît „clanul” Băsescu & Boc & Geoană să se poată mişca în voie, să-şi poată întregi deplin organigramele bugetare cu rude, vai! doar colaterale şi de gradul V, întru rezolvarea deplină a planului anticriză! Ieşirea României la ştevie („rumex patientia” – nume predestinat, un fel de „rumegă în pace! 🙂 ) ne va reda funciara răbdare de a înghiţi totul mai uşor, eventual totul asortat cu puţină mămăligă: criza, campaniile electorale, şomajul, nesimţirea, jafurile la drumul mare, umilinţa, moartea cu zile, FMI-ul, guvernul mondial, Biserica, minciuna, inflaţia, promisiunile, obrazul gros… Da, verdeaţa asta o să ne mai subţieze un pic sîngele şi ne vom accepta şi mai uşor soarta de mioritici ce suntem. Nu, toată lumea poate sta liniştită, nu ne vom răscula, nu ne vom revolta, nu vom încerca să înţelegem, vom sta cuminţi, la soare… Şi mai intrăm şi-n post! Aşa că ieşirea României la ştevie trebuie privită ca o mare uşurare, chiar dacă, de fapt, lucrurile vor sta chiar mai rău… Important e că pînă la iarna cealaltă mai e timp destul pentru propăşirea ţării sub atenta îndrumare a iubiţilor conducători.

Dincolo de parabola asta cu primăvara verde care ne redă optimismul şi pofta de viaţă, am fost azi după ceva mărţişoare. Trist peisaj. Acum ceva ani remarcam nevoia de originalitate şi de frumos a făcătorilor şi vînzătorilor de mici podoabe cu şnur, ba chiar găseam pe corso acele unicate de „fond plastic”, cu nume hazlii. Acum, mărţişorul e doar o afacere cu kitsch-uri en-gros vîndute de tarabagii sictiriţi, alături de ciorapi şi chiloţi la trei lei grămada. Nu am găsit ceva să-mi  atragă atenţia aşa că m-am mulţumit cu nişte zambile. Poliţiştii (comunitari şi „miliţişti”) scoşi, sîmbătă dimineaţa în complexa acţiune împotriva cuiburilor de criminalitate organizată, să verifice vînzătorii ambulanţi la… mărţişoare,  cred însă că au avut de unde alege, pe îndelete… 🙂
Şi dacă tot putem striga „A venit primăvara!„, cu suficient dor şi ironie, sper că am nimerit măcar… mărţişorul muzical. Iniţial, pornind de la ştevie mă gîndeam la regretatul Stevie Ray Vaughn, la Tudor Gheorghe, la Laura Pausini sau măcar la premiatul lui Obama: Stevie Wonder, dar… Toate cele bune!

Genunchiul Lumii din… sacul de plastic

O întrebare-apendice care mi s-a tot pus odată cu „de ce, un blog?” a fost „de ce Genunchiul Lumii?”… „Intro-ul” blogului este, cred, suficient, ca explicaţie… Pe lîngă asta, intenţia-mi a fost şi de a recupera, digital, „poeziile dispărute”, într-un fel de jurnal… Poeziile mele „dispărute” fie prin sertare, fie prin dosare stivuite într-un sac de plastic… Sacul ăsta de plastic a fost un timp depus într-un beci… Şi din sutele de pagini ascunse acolo începuseră să crească ramuri, frunze, rădăcini. Da, la văzul acestei minuni am decis să le aduc aici, dintre coperţile lor de cărţi netipărite… Sunt cîteva sute şi vin încoace de dinainte de ’89, pînă în… zilele noastre. Dar nu le voi data decît pe unele pentru care timpul şi înseamnă ceva. Poate voi „scana” aici şi cîteva dintre apariţiile în presa literară şi cîteva dintre premiile vremurilor despre care vorbesc, de prin 1986 încoace:  „Astra„, „SLAST„, „Luceafărul”, „Steaua„, „Convorbiri literare„, „Transilvania„, „Ramuri„, „România literară„, „Echinox” ş.a. Sper să le găsesc pe toate şi să găsesc, pe ici pe colo, timpul necesar pentru această migăloasă recuperare de suflet. Nu am un deadline aşa că o voi face pe îndelete cu credinţa că timpul poeziei este infinit şi, cum spuneam, contează prea puţin data naşterii ei… Dar nu am răspuns cu totul întrebării de la început. „De ce Genunchiul Lumii?„. Şi fiindcă acesta e titlul unei poezii din 10 februarie 1991, care zice aşa:

Genunchiul Lumii

Am şters cu mîneca îngheţată
laptele scurs peste masă, era un fel de dor
născîndu-te din pîntecele lunii…
Apoi te-am văzut, întreagă în minunea de oglindă
răsfrîntă peste mare, blondă…
Pierdusem harul cuvintelor virgine,
cînd căutînd paianjeni blînzi, greieri
sfioşi, moluşte, pe tine te-am găsit,
ascunsă printre frunze ţinînd în palme
genunchiul lumii, tînăr.

Ei bine, voi încerca să le adăpostesc pe toate, poezii ori proze, în acest nou „Genunchi al Lumii„, virtual şi mai… steril oricum decît sacul de plastic din beci… 🙂 Am început de ceva vreme operaţiunea asta cu un prim volum: „În apa tăcerii„, pagină găsibilă în acest blog…

P.S. – Muzica, azi, e a Alexandrinei Hristov, o voce specială, de-a noastră, autohtonă, deşi născută dincolo de Prut…

Azi sunt egoist!

Astăzi ar trebui să fiu mai… egoist. Nu, nu mă refer la egoismul acela cîinesc, pe care oricum nu-l posed, egoismul pe care îl întîlnim cu toţii, zi de zi, în căutături piezişe şi strîngeri de mînă false… Mă gîndesc la un altfel de egoism, pornit dintr-un prea uitat, de mine, instinct de conservare. Conservarea sentimentelor şi a bucuriilor mărunte pe care le las în urmă, în fiecare zi cînd plec de acasa, undeva pe etajera din baie, lîngă periuţa de dinţi sau în răsucirea cu care încui uşa… Cred că, din cînd, de preferat totuşi nu la dată fixă, s-ar cuveni să fiu sincer cu mine şi să las baltă orice alte comandamente venite din afară şi consimţite tacit. Fiindcă timpul cam trece şi chiar dacă mă simt ca la 20 de ani nu pot să nu cumpănesc cam cît îmi îngădui să trăiesc din acest timp. Egoist da, zic, adică să chiulesc de la ceea ce nu are legătură cu fiinţa mea. Adică să mă spăl dimineaţă cu cea mai rece apă şi să încerc să păstrez acea prospeţime doar pentru mine. „Pentru mine” însemnînd, desigur, pe lîngă persoana-mi, iubita-mi Mihaela, scumpa-mi copilă, Irina, Mama… Ele ţin, desigur de… egoismul meu, deoarece recunosc cît le datorez.  Şi cuvintele-mi, pesemne, sunt prea… egoiste din nou aici! Recunosc… Da, astăzi voi fi foarte egoist… O să ţin numai „cu mine”, departe de celelalte mărunte întîmplări care, de prea multe ori par a fi mai importante decît sunt. Am să ascult, am să citesc, am să mă joc, o să-mi amintesc, am să tac şi am să mă bucur infinit mai mult… Şi pentru toate astea îmi voi rezerva, egoist, un loc în primul rănd. Şi pentru ca „la totale să ies cu plus” vă voi acorda, în egoismul meu, vouă prietenilor mei, mulţi dintre voi atît de rar văzuţi, şi vouă celor pe care vă citesc, şi vouă celor cîţiva care mă citiţi, şi vouă celor cărora, uneori, încerc să vă răspund, două mostre ale aceluiaşi egoism: două din melodiile care-mi susţin muzical starea acestei zile – şi a celor ce vor veni, fiindcă voi face astfel încît multe să-mi fie aşa de aici înainte. De ce? Fiindcă timpul cam trece şi chiar dacă mă simt ca la 20 de ani nu pot să nu mă gîndesc că azi am 40… 🙂

P.S. – Ivan Rebroff... este una dintre primele mele revelaţii muzicale, înaintea lui Vitas şi de aceeaşi talie. Rebroff, un neamţ cu suflet de rus, şi cam tot ce presupune asta, plus vocea fenomenală care urca mai sus de patru octave!… Yanni este spectacol, emoţie inexplicabilă… Sigur, dacă veţi căuta, veţi găsi de la ei piese chiar şi mai reuşite…  Ce ziceţi?

Blogger-ii nu sunt o sectă, domnule Mihăieş!

romlit-160109În 1990, Mircea Mihăieş reteza din prima pagină a „Cărţii eşecurilor” posibilitatea alibiurilor autorului pentru apărarea operei sale. „Invocarea, fie şi ironică a autorului ca apărător al scrierilor sale e, din mai multe puncte de vedere, o strategie a disperării. Un ultim – suprem – recurs la subiectivitate. Şi, ca într-un cerc vicios, mărturisirea involuntară a complexului inferiorităţii. Nicio carte nu are nevoie de altă armură decît aceea oferită de propria existenţă. (…) Despărţindu-se, urmînd un itinerar cu dublu sens, autorul şi personajul, autorul şi cartea scriu istorii paralele ale unei aventuri unice.” Apoi, Mihăieş vorbea despre un Faulkner, „scriitorul torturat de fantasmele scrisului” şi construia o „teorie a eşecurilor” „survolînd mecanismele de creaţie” ale scriitorului. Criticul, din cîte înţeleg eu, încerca să explice neapărat eşecul „scriitorului intrat deseori în derută, torturat de demonul ascuns al creaţiei” în faţa aşteptărilor propriilor personaje şi mai ales ale cititorului… Tentaţiile psihanalizei asupra acelor texte ale lui Mircea Mihăieş erau clare şi de profunzimea şi onestitatea demersurilor sale critice nu s-a îndoit nimeni.

Dar de ce încerc această întîrziată, ce-i drept, demonstraţie? Fiindcă acelaşi critic, după nişte ani, în ianuarie 2009, a încercat să folosească aceleaşi instrumente nu pe nişte cărţi, nu pe nişte scriitori intraţi sau nu în istoria literaturii, ci pe nişte oameni care nu au pretenţia de a scrie opere, şi care nu vor altceva decît să comunice cu lumea sau chiar să se implice în unele „cestiuni” ale cetăţii – gesturi la fel de naturale ca şi cel de a respira: blogger-ii. De la înălţimea operei sale, domnul Mihăieş se năpusteşte în blogosferă cu orgoliul de a o defini şi diagnostica. Fapt care a creat deja vîlva presupusă şi, probabil, propusă… Tentaţia „explicării” lumii blogurilor e a tot mai multor „elite” din diferite zone, de altfel. „Cine sunt şi ce vor blogger-ii este articolul despre care vorbesc, apărut în „România literară„,  în 16 ianuarie. Acolo criticul literar Mihăieş a vrut cu tot dinadinsul să demonstreze că „bloggingul” este un gen inferior de activitate umană, nici măcar intelectuală, substituită delaţiunii şi cu evidente trimiteri la patologic. (Mihăieş îmbrăţişează cu drag şi uşurinţă teoriile, atît de bătătorite deja, ale maladiilor comunicării „virtuale” şi ale urmărilor lor asupra psihicului şi comportamentului „anti-social” al practicanţilor). Dealtfel, respectabilul critic scrie despre blogger-i ca despre un soi de sectă (după cum traduc eu lucrurile) care s-ar aduna asemeni adepţilor lui Bivolaru într-o mare spirală a frustrărilor, înaintea unei inevitabile sinucideri colective. Desigur, Mihăieş îi scuteşte de acest tratament pe „blogger-ii din sfera culturii, alcătuiţi evident din altă plămadă„…  Restul, suntem doar nişte amatori, obsedaţi de trafic şi sortiţi „cărţii eşecurilor„.

Nu voi cădea în capcana eseistului de a-l face, prin atenţia acordată, personaj, chiar dacă recunosc că a reuşit să-mi atragă atenţia şi altfel decît pînă acum. Vorbeşte domnia sa despre dezumanizarea şi sclavia la care ne-am supune prin „solitarul viciu” al însemnărilor noastre zilnice, care, vai! nu ne asigură nici celebritatea nici posteritatea. Vreau însă, oricît de nevropat aş fi, să-l asigur şi de respectul meu chiar dacă, probabil, îi judec strîmb demonstraţia. Domnule Mihăieş, eu cred că alibiul meu, subiectiv desigur, este împărtăşirea de zi cu zi a vieţii, a cotidianului, aici, pe blog, comunicarea onestă, şi necesară – consider eu – a acesteia cu atîtea alte „victime bolnave„, în vreme ce Dumneavoastră nu aveţi niciun alibi, în tratamentul generalizant aplicat, ci poate doar regretul – şi de aici complexul inferiorităţii! – de a aparţine altei lumi, petrecute deja, de a fi total rupt de mersul lucrurilor… Părerea mea!

Ultima zăpadă pe iarna asta?

febr20091Am fost cu Ina, cu sania, pe derdeluşurile improvizate din jurul casei. Ea a desenat omuleţi pe zăpadă, cu conturul trupului adîncit în brazda albă…  Cîţiva bulgări, atingerea rece a zăpezii pe faţă, pe sub guler sau manşeta hainei… Boboci în obrajii Irinei… Un pic de fugă.  Joacă. Aer rece, curat. O tură de cartier, aşa înhămat la sanie. Dimineaţă, bradul din faţa ferestrei fusese împodobit cu măiestrie de mîna încă sigură a iernii… Acum, în drum spre seară, crengile îi plîng şi se scurg. Între două dintre ele stă ascuns, răbdător, un graur. Ştie el ce ştie… Să fi fost ultima zăpadă, aşa cum au fost, acum ceva timp, primii ghiocei?… 🙂
feb2009

Dormiţi liniştiţi. Criza a fost tămîiată!

Anul ăsta, poate din cauza crizei, am asistat la un spectacol pe marginea bugetului de stat, demn de cauze mai bune. Cu bocănitoarele promisiuni privind austeritatea mă convinsesem de la bun început, dar nu aş fi crezut că ipocrizia şi minciuna vor merge pîna acolo încît să se încerce cu obstinaţie să ni se demonstreze că negrul este alb. Sunt convins că Legea bugetului nu este ea în măsură să ne scoată la liman şi este destul de aproximativ faptul că banii împărţiţi acolo vor avea corespondent în realitate. Dincolo de toate astea m-aş fi aşteptat la bun-simţ, realism şi ceva chibzuinţă pe tema vistieriei ţării. Eroare! Şi nu aş fi perorat pe marginea subiectului dacă nu m-ar fi indignat şi mai mult o anume distribuţie a banilor…

În buget, pentru Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional au fost alocaţi cu 50% mai mulţi bani pentru salariile preoţilor (284 milioane de lei, faţă de aproape 190 anul trecut!), iar în urma lobby-ului parlamentar s-a decis o suplimentare cu aproape 60 de milioane de lei a fondului pentru biserici pentru 806 de lăcaşe de cult (cele mai multe biserici, noi, sau în diferite faze de construcţie). Mai mult, tichetele de vacanţă vor aduce alte beneficii preoţilor, care le vor primi şi ei, apoi acele tichete vor fi direcţionate în bună măsură spre turismul ecumenic al Elenei. Ce mă revoltă? În balanţă, pentru 242 de şcoli s-a aprobat în plus suma de 33 de milioane lei noi, pentru  36 de spitale au fost alocaţi 6.730 mii lei noi, iar cele 37 cămine culturale vor obţine 4.6 milioane de lei noi. Desigur că despre mult-discutata majorare a lefurilor profesorilor, cu acei 50%, nici nu s-a mai pus problema…

Pentru un aşa-zis buget de criză (prin care, repet, în ciuda declaraţiilor, cheltuielile aparatului de stat cresc faţă de anul trecut în loc să scadă!) asta a fost… „bomboana de pe colivă”. Acesta este preţul trocurilor electorale şi al „uninominalului” prin care feluriţi deputaţi şi senatori de cartier trebuie să-şi respecte „inteligentele” promisiuni pentru care au fost aleşi. Ce era mai simplu decît să „cumperi” voturile obştii, dirijate uneori din altar, decît prin: „vom termina această biserică” sau „vă vom construi o nouă biserică!„? Şi se poate presupune că înţelegerea a pornit de… Sus, din moment ce preoţii au fost răsplătiţi şi cu lefuri duble! Ce nevoie aveam de alte biserici, mureau preoţii de foame, le întorseseră enoriaşii spatele? Pentru ce?! E o altă întrebare retorică. Şi nu voi mai detalia aici, iar, situaţia neagră de care se vor izbi anul ăsta mai ales educaţia şi sănătatea. Sunt voci care spun deja că spre sfîrşitul verii cele două sisteme vor ajunge cu banii la fundul sacului…

Ori, poate, onor parlamentarii şi preşedintele şi premierul vor să se pună bine cu Cel de Sus? Vor să-şi asigure de acum locul spre Cele Sfinte, debarasîndu-se de nevoile mulţimii şi ţării păcătoase? Vor să aplice acel „Dar din dar se face Rai„?  Vom avea mîndre biserici, la fiecare colţ de drum, şi preoţii vor alina, cu zor şi cuvinte, foamea şi chinurile mulţimilor bolnave de criză! Nu, să nu credeţi că am ceva cu Biserica, cu preoţii, cu credinţa şi credincioşii! Doamne fereşte! Au toate rostul lor. Dar tocmai despre acest rost al lucrurilor şi despre ipocrizia şi minciuna potentaţilor zilei este vorba aici. Dincolo de amarul ironiei.

P.S. – Într-un sondaj american, preşedintele Obama s-a clasat pe primul loc în „Topul Eroilor„, un top al popularităţii. Pe locul doi a ieşit Cristos! Aş fi curios, cum ar arăta un astfel de top în România după ce acele 806 de biserici vor fi gata. 🙂

Vitas: vocea care vindecă!

Încerc să nu-mi trădez micile surprize, descoperiri, satisfacţii… Nu sunt genul care să se entuziasmeze, să radieze în faţa unei revelaţii. Asta nu însemnă că nu ştiu cum vine treaba cu… revelaţiile 🙂 Despre aşa ceva vreau să scriu acum cîteva rînduri, întîmpinînd un eveniment. Este vorba despre „contratenorul” rus Vitas, de 28 de ani (Vitali Vladasovici Graciov) care, pe 25 februarie vine şi cîntă la Bucureşti, la Sala Palatului, în deschiderea noului său turneu mondial, Return Home. L-am descoperit undeva în toamna anului trecut, şi l-am şi folosit ca… „acompaniament” pentru unul dintre textele mele de la începuturile Genunchiului Lumii… Din primul moment vocea asta fantastică m-a data gata, ca şi a altor cîţiva ruşi dealtfel, recunosc… O voce asigurată cu 2,5 milioane euro, care atinge 5 octave, poate egala registrele fluierului, poate trece uşor de la tonalităţile unui tenor la cele de soprană, atacînd fără probleme partituri de operă. Cred că nu exagerez  numindu-l pe Vitas fenomen, în condiţiile în care muzica sa este folosită în scop terapeutic în unele clinici, iar nişte chinezi au venit la concertele lui cu sticluţe cu apă, pe care le-au aşezat pe scenă, să fie pătrunse de această voce de înger pentru a bea, mai apoi, apa… tămăduitoare! Apoi, este de descoperit în el un actor cu o gestică specială: ce joc al privirilor, ce mimică…  Ce artist!  Mai că-mi vine să-i învăţ puţin limba, să-i pricep (şi lui) textele care oricum trădează acel suflet rusesc, bucuria şi tristeţea cît stepa…  Evenimentul, unic, printre cele ale anului, merită un drum la Bucureşti. Cu atît mai mult cu cît va cînta cîteva piese alături de Gheorghe Zamfir, una dintre „surprize” fiind „Ciocîrlia” noastră. De bună seamă vom mai auzi multe despre Vitas! Nu că aş avea darul predicţiilor, dar… 🙂

Update: Astăzi, 19 februarie, este ziua lui Vitas! La mulţi ani! Şi… să mai ascultăm încă ceva! Apoi, tot astăzi îi aniversăm pe marii Brâncuşi şi Marin Sorescu… Asta, pentru ca „şirul coincidenţelor să continue, să ne bucure şi să ne uimească„, după cum, inspirat ne spune Gala, sub titlul „Înălţimi artistice: coloana din piatră, scara din versuri şi turnul octavelor muzicale„.

Daţi un leu pentru Bibliotecă!

bnrÎn 1865, floarea culturii româneşti, reprezentată de Constantin Esarcu, V. A. Ureche, C. Rosetti si Al. Odobescu (printre altii), a fondat Societatea Culturală Ateneul Român care se vroia a fi o construcţie care să adăpostească un edificiu al culturii româneşti, simbolic dar şi fizic. În 1885, la iniţiativa diplomatului Constantin Esarcu se naşte un apel semnat de G.M. Tăttărescu, C. Stănescu, N. Kreţulescu, P.S. Aurelian, G. Manu şi alţii, prin care se amintea că „un asemenea edificiu e destinat a deveni în capitala României un adevărat templu al artei şi al ştiinţei şi trebuie să fie, înainte de toate, o operă de artă“. Esarcu scria tot atunci: „Cea mai imperioasa trebuinţă este a se lumina poporul!”. Sub aceste auspicii s-a născut faimoasa şi populara chemare „Daţi un leu pentru Ateneu!“. Aveau să fie strînşi astfel mai bine de 500.000 de lei (lei grei, în aur) iar ridicarea Ateneului a durat numai doi ani, de la punerea pietrei de temelie în 1886, pînă în 1888. Întregul edificiu era gata în 1897. După cel de-al doilea razboi mondial, clădirea grav avariată de bombardamente a fost refăcută, din nou, cu sprijinul larg al populaţiei…

Ce se întîmplă acum cu Biblioteca Naţională a României ar trebui să nască o solidaritate similară celei de acum mai bine de 100 de ani. Fiindcă acum o bună parte din România zace între coperţi mucegăite în subsolurile Bucureştiului. Aşa arată parte din cultura noastră. Mai este posibilă o asemenea solidaritate? Monumentala construcţie, atît de necesară dincolo de grandomania lui Ceauşescu, ar fi trebuit să fie gata de multă vreme. Clădirea zace ca un monument al neputinţei noastre, în vreme ce fel de fel de miniştri sau alţii, care se ocupă cu politica pozează în apărători ai culturii şi românismului, promit şi pun pe hîrtie planuri şi cifre. Dar nu se întîmplă nimic! Cultură care însemnă carte, cultură care e aproape ultimul lucru ce ne-a mai rămas. Biblioteca Naţională e fărîmiţată prin toate colţurile Bucureştiului, în clădiri înghesuite, improprii şi… revendicate şi peste 2.000.000 de cărţi zac în beciuri igrasioase. Aşa ştim noi să ne preţuim moştenirile esenţiale care ne susţin identitatea. Ori, poate nu ne mai sunt necesare toate astea şi condamnarea s-a dictat deja? Să mai dau exemplul altor biblioteci naţionale din capitale cu care vrem să ne comparăm? Nu cred că are rost… le puteţi găsi pe toate pe Google...

Pentru toate astea, şi pentru cîte altele, semnez această Petiţie, ajunsă la mine prin grija Gingăşiei… Probabil e doar un prim pas, care se alătură alţilor şi ar putea fi urmat de o subscripţie publică asemăntoare celei din 1886, de baluri de caritate, de „teledonuri”, de proteste cu pancarte de gît, de campanii de presă (la Antena 3 am văzut deja ceva), de iniţiative legislative… Pentru toate astea, şi nu doar, ar trebui însă să reacţionăm cumva, după puterile noastre, fiecare în parte…

Update: Aflu că bani pentru realizarea construcţiei ar fi, că există şi proiectul dar totul e blocat la nivelul unor licitaţii, şi procese  în pur stil românesc. Interese… încîlcite! Cu toate acestea simbolicul „leu pentru Bibliotecă” trebuie dus mai departe, prima urgenţă fiind salvarea fondului de carte. Pînă cînd „cineva” va „rupe pisica” şi cu terminarea clădirii bibliotecii…

Viaţa, ca o fotografie în alb-negru

Protest impotriva razboiului din Vietnam, 1967 - Washington
Protest impotriva razboiului din Vietnam, 1967 - Washington

Parcă era ieri cînd developam în baia improvizată în laborator foto, primele mele încercări de poze, după cele cîteva lecţii primite de la tata… Revelator, fixator, rama foto de lemn cu unghiuri metalice, aparatul de mărit cehoslovac „Opemus”, parcă, filmele, mirosul ascuţit de oţet al substanţelor… Şi multele, numeroasele fotografii alb-negru, unele voalate, ale unei realităţi cenuşii, cea din preajma acelei revoluţii şi de după… Aparatul de fotografiat „Villa”, apoi „Kievul” ceva mai bun, ruseşti amândouă… pe unde or mai fi?… Dar fotografiile alea?

Marc Riboud
Marc Riboud

Toate astea mi-au revenit în gînd aflînd că Marc Riboud, celebrul fotoreporter va primi, în aprilie, din partea Sony un premiu pentru întreaga operă, la Cannes, la Premiile Mondiale Sony pentru Fotografie. De 50 de ani, Marc Riboud „face poze” şi este acolo unde se face istoria. O istorie în alb-negru, aşa cum îi şade bine, fiindcă vremurile trăite şi pe care le trăim nu prea sunt colorate…  Fotografia a devenit demult industrie, s-a digitalizat, sa „fotoşopizat”, şi este azi atît de colorată încît îşi depăşeşte cu mult menirea sa iniţială, aceea de a păstra, de a memora ceva pentru viitor, pentru generaţiile ce vor veni. Riboud a fotografiat si fotografiaza frumuseţea vieţii prin locurile, evenimentele şi personalităţile sale. Şi nu doar frumuseţea… Riboud este fotoreporterul. Una dintre cele mai nobile meserii. De aceea Riboud, printre noi, este de preţuit atît de mult, de cunoscut… Şi nu-i pot „ataşa”, în acest scurt portret, altă melodie decît „Memories”, cu Barbra Streisand…

Magicianul Dr. Deane

Am vrut să agăţăm noaptea de Valentine’s, de la prima ei oră într-unul dintre cele mai speciale locuri din oraş (poate „cel mai” acum, şi nu mă voi feri de… hiperbole): celebrul Deane’s Pub, de pe Republicii 19, din buricul tîrgului nostru medieval adică… Aşa că am luat-o pe Miha de mînă şi împreună cu Răduleştii ne-am înfiinţat la 20.30 în pub. Ne aşteptau deja la masă ceilalţi patru amici. Patru perechi, aşadar, am ocupat una din mesele din faţa scenei, desigur după prealabila şi timpuria rezervare. Normal pentru un Irish Pub ostilităţile au fost deschise cu Guiness (deşi eu unul prefer tot berea neagră autohtonă) şi cu… obişnuita aşteptare a Band-ului…

Deane's pe Republicii 19
Deane’s pe Republicii 19

Locul, boltit, aşa cum îi stă bine unei… locante transilvane este ok fără a fi deloc fiţos. Verdele pereţilor şi decoraţiunile „irish” te-ar trimite un pic la Dublin iar muzica nu este, dată prea tare, swing & jazz… Lumea e mereu pestriţă aici, poţi zări fie cîte un vip local, avocat, medic sau afacerist fie liceeni care-şi serbează cei 18 ani, ori cîte un englez, doi, sau cîte un italian, aşa pentru culoare… După mintea mea, aşa trebuie să arate un astfel de loc… provincial dar care dă cu tifla de departe altora de-şi zic… capitaliste!
Aşteptarea lui Deane Haydn, irlandezul născut în Belfast poate dura pînă pe la orele 22.00 şi poate fi însoţită pe lîngă bere de porţiile de aripioare crocante, picante şi cu mujdei ori de pizza, toate reuşite… Aşteptarea face parte din farmecul locului… Pe măsură ce acesta se încălzeşte şi fumul de tutun (ţigări, foi, trabuc) începe să înţeţoşeze beciul, trupa, cei 19 dintre care 9 suflători, aici la no.19 pe Republicii, îşi acordează instrumentele.
Într-un tîrziu, apare Mr. Deane, cu pălăria pe ochi, zîmbete şugubeţe şi gesturi largi şi începe cu un „New York, New York”, destul de şters parcă, aşa ca pe vapor, domol… Urmează, firesc „My Funny Valentine”… După care, Dean Haydn răsfoieşte partiturile, pare să nu găsească ce vrea însă încet-încet, îşi intră în rol… Ici colo cîte o pauză sau solo de trompetă… Atmosfera, devine şi mai încinsă… Louis Armstrong, Frank Sinatra trec pe rînd, magic, pe la mesele noastre. Cerem cîte o Irish Cofee, desigur…

"Brasov Visitor"
Haydn Deane. Foto: „Brasov Visitor”

Doctorul Deane (chirurg, pe bune, de profesie) ne operează în trei ore toate angoasele de peste săptămînă… Lumea se ridică în picioare, aplaudă, fluieră, bate din picioare, dă cu palmele în masă, aşteaptă bisuri. Cele trei fete de acompaniament cu voci de Bronx parcă, joacă tandru micile scenete oacheşe imaginate de Mr. Deane. După „Singin’ in the rain” si… „Ionel Ionelule” Deane Haydn sfîrşeşte cu un Joe Coker (mie îmi pare că aduce cel mai bine cu el) de zile mari: „You can leave your hat on„, acompaniat în întuneric de un barman care… s-a jucat cu focul şi cu un „Unchain my Heart„. La bis să nu ne mirăm să-l vedem pe Deane suit pe masă! Apogeul unei seri ok.
Dacă vreţi să nu veniţi degeaba la Braşov, alegeţi o seară de vineri şi vizitaţi-l pe „bătrînul” irlandez de sub Tîmpa, pe Republicii 19, la Deane’s Irish Pub & Grill… Şi o să reveniţi. Dacă nu cumva veţi fi făcut deja asta! 🙂

Cînd muzica salvează cuvintele


De cele mai multe ori, cuvintele sunt împovărătoare şi nici măcar nu au sens. Chiar dacă descriu realităţi, chiar dacă încearcă să scoată adevărul din mocirlă, chiar dacă umezesc ochii… Nu mă refer la textele banale, la platitudini, la limbile de lemn. Vi s-a întîmplat să le citiţi, să le recitiţi şi să nu vă spună nimic? Să nu pricepeţi nimic? Să vă sune a gol? Vi s-a întîmplat să realizaţi că deşi acele cuvinte sunt lumea în care trăiţi, ţara căreia îi supravieţuiţi, ele sa nu aibă niciun sens? Atunci, cînd te cuprinde ba furia, ba disperarea, în ultima clipă vine şi te salvează muzica. Iar cînd muzica aceea e, de cele mai multe ori, o mare surpriză şi spune tot ceea ce ai vrea tu să spui despre orice, atunci ierţi pînă şi cuvintele ce te-au dezamăgit, ce te-au trădat… Şi le îngădui doar să se mai strecoare căteva, printre strofele acelei muzici…
Aşa am păţit eu azi cu ele, cuvintele, şi cu noile piese – revelaţie ale rebelilor Guns N’ Roses, venite după vreo 15 ani… Şi totuşi au venit, cu o putere pe măsură. Alţi 15 ani de cuvinte, printre altele… Cum trece timpul! Ascultaţi-le şi… alegeţi!

Scapă cine poate?!…

Gîndul crizei îi ia cu leşin pe majoritatea românilor. Presiunea crizei, devenită prin puterea presei, vedeta ştirilor devine psihoză, iar mulţi români sunt în pragul altei crize, a celei de nervi, ca să nu exagerez spunînd pragul pierderii minţilor. Iar blocajul se întinde inclusiv spre zone economice sănătoase, spre managementul acestora, care trage frîna de mînă dezvoltării. Asta în cazul celor ce reacţionează involuntar. În cazul altora, nu puţini, pretextul crizei este folosit asemeni unui şantaj împotriva celor care ar îndrăzni să mai ceară ceva. Criza este cel mai „curat” bocanc aplicat demnităţii, cea mai ieftină cheie spre umilinţă, spre un soi rafinat de sclavagism. La adăpostul crizei se vor produce mari nedreptăţi şi se vor trage mari tunuri, toate pe spinarea „actorilor” mărunţi şi nevinovaţi, pe seama maselor de manevră aflate la îndemîna celor care deţin cheile… Aşa văd eu starea noastră de spirit, a românilor, astăzi.
Şi, desigur, în inocenţa-mi ridicolă aş fi vrut să cred că Statul ar trebui să se îngrijească ca românilor să li se asigure o trecere suportabilă prin criză. Aş fi vrut să văd cum Statul stă cu picioarele în ligheanul cu apă rece, cum stă cu punga de gheaţă pe cap ca să găsească soluţiile pentru ca ăia „proşti, da mulţi” să supravieţuiască zilei de mîîine, să-şi poată plăti cumva ratele… Cruntă dezamăgire, aprigă deznădejde!

În realitate guvernul nu este în stare, şi nici nu pare foarte stresat din cauza asta, să formuleze un program real anti-criză. Este limpede că România trăieşte senzaţiile unei corăbii în derivă pe vreme de uragan. O ţară cu senzaţie de vomă! Deci scapă cine poate. În astă vreme, preşedintele zice că – placă veche! – presa e de vină pentru toate relele şi că de fapt se doreşte discreditarea statului! A statului pur, feciorelnic! Chestiuni precum afacerea Sterling, dosarele lui Năstase, ministrul de Interne, înlocuirea prefecţilor, tichetele turistice şi popasurile ecumenice ale Elenei, scandalul „Valiza” etc., ne sunt în acelaşi timp servite ca probleme de mare importanţă. Ni se serveşte faptul că nu se vor mai majora salariile lefegiilor bugetari de lux, că se vor bloca posturile, că se vor face economii în vreme ce aflăm că, de fapt, numai ministerul de Interne va angaja 6000 de oameni! Ca să ce? Ca să bîjbîie după nişte criminali şi după nişte hoţi de arme? Ca să ne păzească de cine? De noi înşine? Sau să-i păzească pe Ei de posibila noastră furie flămîndă? Mai mult, se înfiinţează noi agenţii – alţi bani, altă distracţie – care, culmea, au un obiect de activitate existent deja (exemplu: IMM-urile)! Pentru care dintre clienţi?… Aşa merg lucrurile, acesta ne este Statul care are grijă de… grijile noastre.

Care e ţara în care trăim? Ţara doctorului Florin Chirculescu, care a lansat în blogosferă un atac extrem de dur asupra sistemului, dar care, încă, nu este băgat în seamă de niciun oficial. Ţara în care se moare pe holurile spitalelor. Ţara în care oamenii încep să fie jefuiţi şi împuşcaţi în stradă. Ţara lui Gheorghe Lala! Ţara în care intersecţiile sunt pline de cerşetori. Ţara în care din ce în ce mai mulţi oameni nu ştiu ce le vor pune mîine pe masă copiilor… Ţara în care umilinţa despre care vorbeam la început este în cîrdăşie cu „grija părintească” a statului, a „conducătorilor iubiţi”…

P.S. – Dincolo de cele de mai sus, am aflat că Cristi Minculescu a fost internat. Sper să treacă cu bine şi peste asta. De aceea postez azi o melodie cu Iris. Poate în consens cu… melanjul din textul meu de pînă aici. Iris. Vremuri dragiUn simbol al libertăţii noastre, cîtă mai este…

Electrica: îndemn la romantism

Zilele viitoare vom fi asaltaţi de fel de fel de imbecilităţi ambalate în marketing roz îndemnaţi fiind să mai dăm o dată pe spate pe tema impusă a Valentine’s day… Chestiile astea ieftine, de import, mă lasă rece mai ales cînd avem şi noi sărbătorile noastre, neaoşe, pe care le aruncăm cu dispreţ la gunoi fiindcă nu sunt trendy… Aşadar romantismul despre care vreau să scriu aceste căteva rînduri nu de acolo pleacă… Nuuuu! Ci de la Electrica, sau cum i-o mai fi spunînd companiei care ne dă curent aici la Braşov, pe undeva printr-o margine de cartier Astra… Ce treabă are curentu’ sau electricienii cu romantismul? Păi are! De vreo cîteva zile nu este seară să nu luăm cina la lumînare, în cea mai liniştită ambianţă familială, fiindcă ni se taie curentu’ în serii de şase luate cîte şase (întreruperi pe seară) preţ de cîte o oră, două! Plăcut nu zic nu, dar mă gîndesc să le sugerez băieţilor ăstora să bage şi trufandaua în abonament. Alţii, poate se vor gîndi să ceară despăgubiri pentru electronicele arse, pentru maşinile sparte de hoţi la adăpostul întunericului (sau mai bine asta nu, oricum parcarea e şi ea în beznă de vreo săptămînă!) sau chiar pentru resuscitarea forţată a unor amintiri ceauşiste…  Sper ca sugestia mea să contribuie măcar la sporirea încasărilor companiei şi să primesc ca bonus nişte întreruperi în plus, extra-abonament, eventual şi nişte lumînărici parfumate şi cu fundă roz! Cum mai sper să nu mă trezesc, cu sigiliul pe contor, ştiind că furnizorii ăştia năbădăioşi de utilităţi te cam ard, cînd ţi-e lumea mai dragă, fără cuvenitul şi civilizatul avertisment preliminar! Oricum, se vede că dacă tot vorbeam de oareşce generaţii sacrificate electricienii mai sus amintiţi au vrut neapărat să-mi dea dreptate. Dar le sunt recunoscător. Pentru compensaţia… romantică! Se întîmplă. În 2009. La Braşov, oraş european…

Cu moartea pe tarabă

realitateaREALITATEA.NET – Maria Cozma, mama handbalistului ucis: ” Copilul nostru nu este mort, nu îmi vine să cred”

Nu sunt atît de absurd încît să nu înţeleg că scopul scuză mijloacele în mass-media. Nu sunt nici pudibond şi nici nu închid ochii cînd văd o scenă sîngeroasă. Înţeleg chiar şi traficul de sentimente cînd e vorba de rating. Am croit vagoane de pagini întîi şi ştiu bine „ce se cere”, „ce se vinde”, ştiu cît contează un titlu chiar dacă conţinutul lipseşte. Ţin minte cum atunci cînd veneau reporterii de pe la poliţie, urgenţe, morgă, tribunal întrebarea mea era dacă au vreun mort, vreo bătaie, vreun viol… adică dacă au ceva sînge prin reportofon, aparat foto ori notiţe… Aşa a fost de cînd lumea cu presa, cu pîinea şi circul, cu… aşteptările publicului nostru. Însă, de fiecare dată, am încercat să nu exacerbez lucrurile, să montez un amortizor acestor grozăvii.

Acum chiar nu aş fi vrut să scriu şi eu aici despre nenorocirea petrecută cu tînărul handbalist Marian Cozma la Veszprem. Dar am fost oripilat de o scenă transmisă de Realitatea TV. Anume, momentul în care o jună reporteriţă a pătruns în intimitatea înnegurată a familiei tînărului ucis. Destul de decoltată şi destul de în… mov pentru acea cruntă împrejurare, jurnalista nu a găsit altceva mai bun de făcut decît să stoarcă şi mai mult, în văzul lumii, în direct, la oră de maximă audienţă, lacrimile sărmanei mame a lui Marian Cozma… Este o blasfemie să te duci în casa acelei femei şi să o întrebi, la cîteva ore de la tragedie, cum a aflat de moartea copilului ei. Este o crimă în plus să transmiţi în direct jalea acelei mame, să îi bagi microfonul şi camera în suflet asistînd la începutul ei de bocet… O asemenea scenă, creată gratuit, se apropie, prin cruzime, de o crimă sau de o sinucidere în direct. La ce bun? Pentru ce e nevoie să vinzi, la preţ de rating, durerea şi moartea pe tarabă? Pentru ce acest spectacol ieftin şi sinistru, montat de „la butoane” de cei ce au trimis-o pe fata aia să facă aşa ceva? Asta nu mai este presă. Nu aşa cum o înţeleg eu… Dar, poate, „deontologii” funcţionează după alte reguli şi au, desigur, o explicaţie care să calce în picioare părerile mele.

P.S. – Văd că nu numai Realitatea TV a prezentat aşa lucrurile ci şi Antena 3… Poate nu doar ei. Opinia mea este egală pentru toţi. Nu cred că părinţii lui Marian Cozma, în contextul dat, au înţeles foarte bine situaţia la care s-au supus, mediatic vorbind…

Generaţia de sacrificiu 2.0

În anii ’90, după aşa-zisa revoluţie din decembrie, noi ăştia care ieşisem încă adolescenţi de sub comunism, noi „decreţeii” ne aninam cu speranţa că libertatea este un cîştig prea mare pentru a mai avea şi pretenţia de a trăi decent. Oricum eram deja bine antrenaţi cu lipsurile de dinainte… Aşa că, în folosul construirii unei societăţi capitaliste am înţeles că trebuie să strîngem cureaua cîţiva ani, cîţi să trecem de tranziţie. Fusesem generaţia de sacrificiu a lui Ceauşescu şi încă eram generaţia de sacrificiu a epocii următoare… Am înţeles, şi ne gîndeam că nu va dura mult, doar cîţiva ani, şi, gata cu sacrificiile. Dacă ţineţi bine erau nişte ani cu convulsii sociale de tot felul, cu o inflaţie galopantă, cu şomaj şi muncă la negru, cu mari ţepe… Deh, unii ziceau că „nu ne vindem ţara”, noi credeam şi strîngeam din dinţi, iar ei chiar o vindeau liniştiţi. Aşa că anii ’90 au trecut rapid iar noi tot de sacrificiu am rămas… A venit 2000, secol şi mileniu nou, alte speranţe, aceeaşi încredere… Parcă încet-încet lucrurile au început să se mai dezgheţe, să apară ceva oportunităţi. Chiar dacă, vînduţi deja ca ţară şi resurse, şi lucrători de-acum pe plantaţiile multinaţionalelor, am început să prindem şi noi ceva firimituri de viaţă bună. Parcă, în anii din urmă, am mai dat drumul la cîte o gaică la cureaua pe care o strînsesem bine pînă atunci… Începusem să avem. cît de cît, faţă europeană şi să ne dedulcim la binefacerile consumismului. Parcă ne încolţise gîndul că-i gata cu sacrificiile. Încă tineri, ziceam că am depăşit profeţia celor două decade brucaniene şi că ne vom trăi viaţa normal, adică… decent. Vedeam în copiii noştri o generaţie nesacrificată.

Hmm… ce farsă! Au venit anii ăştia, 2008-2009 şi „marea criză”. Şi ne dăm seama că noi şi-ai noştrii suntem tot de sacrificiu şi că trebuie să strîngem iar cureaua! Din nou inflaţie, din nou şomaj, iar lipsuri. Ce viaţă? O păcăleală pe altarul ălora care ne-au îndemnat mereu să ne conformăm restricţiilor. Aceiaşi, mereu, o pătură de indivizi privilegiaţi, fără doctrine şi identitate, care niciodată nu au strîns cureaua şi nici de sacrificiu nu au fost. Nu s-a schimbat nimic. Absolut nimic, de 20 de ani de încoace.

Domnul Boc, premierul, le-a transmis bugetarilor de lux, cîtă frunză, cîtă iarbă, aşa: „Pentru că într-un moment dificil, toată lumea trebuie să fie solidară cu ceea ce înseamnă cheltuirea banului public, în privinţa bugetarilor de lux, care şi-au dublat sau triplat salariile, prin sporuri şi stimulente, am un mesaj clar şi se leagă de un cîntec ardelenesc: puşca şi cureaua lată, ce premii, stimulente şi sporuri aveaţi odată!„. Să fim serioşi! De fapt cheltuielile Parlamentului şi Cotrocenilor (doar două exemple) vor creşte anul ăsta cu 22% faţă de anul trecut.. Guvernanţii nu vor avea habar ce este criza, e limpede. Vor fi sacrificaţi cîţiva, de ochii lumii, va fi sacrificată masa de bugetari cu salarii mizere oricum.
Cu riscul de a părea melodramatic, populist, inflamat, aş zice, spre final aşa: cîteva cercuri de indivizi şi interese vor creşte mai departe pe umerii încă unei generaţii de sacrificiu. Vor urzi, mai departe, spre beneficiul lor, criza noastră, o vor folosi drept pretext pentru a ne închide gura… Cred că speranţa aia care murea mereu ultima, a murit deja, pentru noi, ăştia, credulii… Iar „puşca şi cureaua lată”, paradoxal şi cinic, ni se aplică tot nouă, nu lor…

P.S. – Noul Preşedinte american, Barack Obama, spunea zilele trecute aşa: „Daca reactionam ca cetateni, si nu ca partizani, si vom incepe sa lucram la reconstructia Americii, am increderea ca vom iesi din aceasta perioada grea mai puternici si mai prosperi decat eram inainte„… Cred că şi asta face parte tot din ciclul „alţi artişti, aceiaşi placă”, în variantă americană, ori globală…