Blogodegradabilii…

Nu sunt nici primul, nici ultimul care vorbeşte despre bloggeri şi bloguri. Nu o fac nici prima oară şi nici ultima oară, probabil… Recunosc, încă o dată, că lumea asta are un anumit farmec şi crează… blogodependenţă. De cînd  răsfoiesc felurite bloguri am remarcat cîteva genuri: poetice – literare, jurnalistice – pe surse, jurnalistice – de opinie, de nişă – specializate, de vedetă, jurnale roz şi bloguri bricolate (însemnări cotidiene despre tot şi toate, de cele mai multe ori pe stilul copy & paste, şi în definitiv, despre nimic).  Motivaţiile pentru care unii şi alţii aleg să se producă pe un blog sunt şi ele destule şi ţin de personalitatea, de cultura, de necesitatea evadării într-un spaţiu mai larg de comunicare ori de frustrările şi teribilismul autorului. Se spune că în România sunt vreo 30.000 de bloguri. Şi mai este la modă o formulare: „multe bloguri, puţini bloggeri” – uzitată mai ales de aceia care ţin să separe blogosfera, cu o sîrmă ghimpată, între o „elită”, a bloggerilor, şi restul lumii, pleava, non-bloggerii. Se uită însă că, funcţional, blogosfera este un teritoriu liber, o… ţară a tuturor şi a nimănui.

Ei bine, în această lume în care „se blogăreşte” cu frenezie, în care se nasc pasiuni şi concursuri cu premii, în care se reinventează comunicarea şi literatura, în care se subminează textul tipărit, în care se anulează şi se construiesc valori, este imposibil să nu îşi facă loc texte penibile, agramate, aprecieri de Gîgă, inimioare roz, împroşcări cu rahat şi puţoisme. Oricît de scrobiţi ar vrea unii să se poarte pe aici, cu mănuşi şi frac, nu vor reuşi. Cei cu ficatul fin şi care se declară oripilaţi la întîlnirea mirosurilor grele şi care îşi ascund nasul în batiste de mătase nu au decît să acţioneze „close tab”. Telecomanda şi libertatea alegerii funcţionează perfect şi aici ca şi în cazul altor medii. Acesta este peisajul în care ne mişcăm.

Cu toate astea nu pot să nu pledez pentru bunul-simţ, gramatică şi lăsarea bocancilor la intrarea în blogosferă. Spun, din nou, asta considerînd că ne aflăm într-un spaţiu care, public fiind, ar trebui să se subordoneze respectului. Vorbesc  despre cei şapte ani de acasă. Şi am făcut toate aceste consideraţii în urma unor întîmplări obişnuite pe aici, cu nimic altfel decît atîtea alte gesturi mitocăneşti şi laşe, uneori anonime, cu care ne întîlnim cotidian, pe stradă, la job sau în piaţă. Întîmplări provocate îndeobşte de indivizi cu educaţie de gang care, lipsiţi fiind de argumente, nu sunt în stare de altceva decît să-şi etaleze muşchii în faţa unor persoane, a unor experienţe de viaţă ori profesionale, despre care nu ştiu absolut nimic, să le judece şi să dea verdicte de la înălţimea teribilismului lor infantil. Înălţimea genunchiului broaştei, desigur! Din păcate, aberaţiile pe care le produc dintr-o nesfîrşită încredere în sine, şi în „spatele” pe care îl posedă, îi fac pe aceştia să contribuie la apariţia unei noi tagme toxice: blogodegradaţii. Astfel, genul despre care vorbim se dovedeşte a fi nu numai fermecător ci şi uşor… blogodegradabil.

Din fericire, sictirul :), indiferenţa, pe care le manifest faţă de aceste specimene, faţă de aceşti spammeri, sunt… degresante – ţin de necesara salubrizare a mediului! –  şi enervante, pentru ei, desigur!