Derdeluşul de iarbă. La Ţară

Ţin minte, şi nu ca ieri, dealul din fundul curţii şi cărarea îngustă, cît un spate de om,  lungă de vreo sută de metri, străjuită de gardurile din ochi de sîrmă. La început, cărarea aia era curată, pămîntul bătut era ca-n palmă, doar frunze de salcîm şi ieşirea lină spre deal. De la un an la altul, pe măsură ce Ei au îmbătrînit şi băieţii s-au rărit, poteca devenise tot mai anevoioasă, bolovănoasă, ca o mică junglă, iar din gardurile de sîrmă muşcau scaieţii şi urzicile.
Ajuns în buza dealului mă puteam tăvăli prin iarba grasă înălţată lejer pînă la genunchi, iar potecile în sus îmi erau ştiute, mereu aceleaşi, printre merii, pe atunci bogaţi. De la un an la altul, iarba îmi părea tot mai arsă, nu mai era nicio potecă, parcă cineva intrase cu plugul chiar şi acolo iar merii se răreau şi ei, unul cîte unul uscaţi la vederea pîrjolului. Cred că nici bătăliile noastre, cu mere la-ndemînă, nu i-ar fi putut împuţina într-atît.
De undeva mai de sus, preţ cît de o goană sănătoasă, ne străjuia un nuc grozav, atît de falnic încît respectul pentru el dusese din an în an vorba că nu e bine să încerci să te caţeri spre cuiburile lui cu nuci. A fost singurul copac respectat ca un om pe care l-am cunoscut, singurul sub care, trecătorii de-acolo, cu sapa sau coasa în mînă, îşi dădeau jos pălăria. Nu ştiu dacă nucul ăla ar mai avea azi puterea aia să străjuiască ceva, pe cineva… Pe ici pe colo în trupul ăsta de deal găseam şi destule viroage, cazemate de pămînt în care săpam tranşee sau bordee pentru caloienii din verile cu arşiţă…
În dreapta, cum priveam spre culmea mereu prea îndepărtată, culmea dulce cu struguri în şiruri cît orizontul, în dreapta era urcuşul abrupt, spre vîrful ca o redută pe care zăceam întins cu orele privind, ca dintr-un şezlong de iarbă, tot satul aşternut la picioare. Casele aliniate, uliţele, şoseaua asfaltată dintre ele, acoperişurile din tablă, roşiatice, argintii sau verzi. Le puteam de acolo, de sus, prinde între arătător şi degetul mare şi puteam auzi bine pînă şi mersul lanţului pe roata de fier a fîntînilor, rumegatul molcom al vitelor sau caprelor, ca să nu zic că o voce mai hotărîtă părea să fie acolo, la un pas. Aşa linişte era, în copilăria aia de atunci…
De multe ori, de pe piscul ăla de deal ne porneam întinşi pe săniile noastre de iarbă, meşteşugite din doage albastre furate din butoaie de vin… Ne întreceam cu iezii, iar de mine ţinea mereu aproape Bobi, căţelul alb-pufos şi atît de viu încît, şi după ce nu a mai fost, l-am clonat ani la rînd şi cred că aş putea să o mai fac şi astăzi… Niciodată derdeluşul acela nu a fost unul de zăpadă ci numai de iarbă. Iarbă neveştejită.
De la un an la altul, reduta aia de deal mi-a părut tot mai cocoşată, mai dărîmată… Poate pe măsură ce, din vîrful ei a coborît cimitirul, pe care niciun gard nu l-a mai putut încape. Cimitirul ăla pe care-l priveam în glumă şi ale cărui porţi, atunci cînd se deschideau, dădeau pentru noi gaşca de copii adunaţi „de la oraş” în fiecare vară, semnalul de zbenguială şi veselie, ca la nuntă, cu chiote acoperind neînţelesele bocete… Doar cimitirul ăla a mai rămas „La Ţară”, coborît pînă-n prispele caselor… Ale caselor dinspre care nimeni, de mult, nu a mai primit nicio veste.

21 de gânduri despre „Derdeluşul de iarbă. La Ţară

  1. amintirile,,,,,,,,,,, masura timpului?
    M-am intors si eu in copilarie – in vremurile de vara fierbinte cand ceata de nepoti din curtea bunicii cantam la ploaie s-o alungam . Apoi faceam concurs cu melcii gasiti in gradina uda pe care-i aliniam in fata casei si-i incurajam sa scoata ” coarne bourersti „.
    Doamne ce vremuri…………mi-e dor de ele ! 🙂

    Apreciază

  2. Asa ceva am vazut in Dej; cimitirul este pe Dealul Florilor; strada cumnatului meu seamana cu o ulita; toti vecinii contribuie la un fond de inmormantare; inmormantarile sunt dese, tot mai dese, deci comunitatea este mereu in priza…

    Apreciază

  3. O, Flavius, cate amintiri ai ravasit! Si ele care stateau asa cuminti, acoperite de imaginile marilor orase . M-am si vazut la culesul fragutelor in ulcele de pamant ars pe care o data umplute le acopeream cu frunze de lipan,
    sau cand mergeam pe deal dupa mure ai caror rugi ne zgariam pentru a lua mura cea mai mare care sigur era in cel mai dificil loc, si despre cum era la cules de ghebe si manatarci… Si mai ales imi aduc aminte de cum ninge la noi, in zonele de deal, cand fulgii de nea cad drept, fara sa zaboveasca in aer.
    Mi-am amintit ce parfum imprastie livezile de meri in timpul infloririi.
    Mi-am amintit tot! Cum as putea uita copilaria?

    Apreciază

  4. atatea amintiri cu dealuri de la bunici! si paraul din spatele casei, pe car eil visam in fiecare noapte ca vine puhoi si ia casa la vale… cu stancile alea imense de care imi era frica si cu coarnele de cerb pe care bunicu le culegea primavara ca sa faca vreun cuier pentru haine in bucatarie… multumesc, flavius

    Apreciază

  5. Trist foarte trist .Moartea comunitatii, ultima ingropaciune cea a satului.Din pacate foarte multe exemple de felul asta de-a lungul si de-a latul tarii

    Apreciază

  6. Ziua buna…
    Merci @Razvan 🙂
    @Un Soricel… avem fiecare amintirile sau (ne)amintirile noastre, trăirile sau impresiile de a fi trăit ceva. Dacă acestea corespund sau nu cu percepţia unora privind „amintirile din copilărie” chiar nu contează. În privinţa băieţilor cu vaca din Braşov i-am văzut şi pe ei, şi nu de pe dealurile dintre blocuri ci din stradă, însă prefer să mă întorc la trăirile mele reale, care contează, de acolo de unde vacile erau vaci şi băieţii erau băieţi! 🙂
    @Irina… ce ar fi să încercăm, cîţi mai putem asta, să ne amintim mai mult şi să ne imaginăm mai puţin?… Mulţumesc
    O zi faină şi ţie, @Tavi!
    Da, @Cristi… Le mai ţii minte?…
    @Gina, cred că lumea aceea ar fi, oricum, mai adevărată…
    @Mami Nineta, se poate să nu fie doar tărîmuri de vis… Doar că, din cînd în cînd, ar trebui să mai dăm cîte o fugă pînă acolo…
    Dragă @Geanina… toate cele bune de undeva din… Ardeal! 🙂
    @Adi… păi dealurile mele erau (şi mai sunt) cumva… peste dealurile tale. Şi cîte şi mai cîte, da… Mai avem multe de povestit şi cred că ar fi chiar indicat pentru lumea asta de plastic care ne înconjoară.
    Toate cele bune!

    Apreciază

  7. Adevarat sa fie … dar e departe de amintiri din copilarie … fara a fi copil de la tara cred ca e greu sa intelegi toate dimensiunile derdelusului, mai mult decit ca ceva care ne tinea pe ‘oraseni’ ocupati intre mese si azi il putem idealiza in cautarea unor senzatii pe care nu le-am uitat dar nu le mai avem ! Chiar si in BV.. existau baieti care tineau o vaca la pascut in timp ce noi altii ne jucam pe deal… azi ma gindesc la ei oare de ce atit de mult ii ignoram ! ? se pare ca tu nici nu i-ai vazut ….

    Apreciază

  8. Curios ….Cineva îşi mai aminteşte cum era să fii de iarbă şi să-ţi fie teamă de orice, numai de moarte nu. Că cimitirele erau un hohot de râs misterior şi miroseau a flori de măr şi a batiste albe cu frunzuliţe verzi. Mă sperie că în urma noastră nezăpada asta frumoasă se lasă înlocuită de o mocirlă vagă în care iarba şi zăpada nu mai ştiu să se compare. Pentru că uităm.
    Mă bucur că ai găsit cuvinte aşa de frumoase…

    Apreciază

  9. Flavius,
    luna asta a debutat cu amintiri. Foarte scumpe.
    Este atat de pur spatiul tau in care ti-ai trimis gandurile sa adune nebuniile copilariei.
    Cum ar fi o lume in care toti ne-am aduna micile noatre paradisuri?
    O zi luminoasa pe potecile care se opreau sa-si traga sufletul sub nucul ,in fata caruia toti isi scoteau palariile !!

    Apreciază

  10. Servus,
    amintiri…

    mi-am amintit de vacanţele petrecute la bunici , undeva în Ardeal…

    Nu pot uita că de fiecare dată, vara când ajungeam la casa bunicilor ne aşteptau 3 fragi, nu mai mulţi în poartă, aceasta era urarea de „bun venit”.

    Apoi râul care trecea pe lângă casă, care la inundaţiile de acum 7 ani a luat şi casa binicilor, apo pământurile întinse ale bunicilor, o zonă de munte extraordinară, unde alergam de dimineaţa până seara , ne ascundeam după căpiţele de fin, zburdam prin imensa livadă…

    Postarea aceasta mi-a înfrumuseţat ziua.

    Mulţumesc pentru aceste aduceri aminte.

    Mă înclin, prieten drag!

    O zi plină de frumos!

    Apreciază

  11. Tătuţule, parc-ai zice de Nehoiu meu. 🙂
    M-ai aruncat taman spre clasele primare când băgam de-a Old Shatterhand prin păduricile de lângă casă, cu puşti făcute din scânduri şi ţevi de PVC pe care suflam cornete de hârtie… Şi câte şi mai câte…
    Mulţam şi o marţi fără pic de secundă rea! 🙂

    Apreciază

Gîndul tău

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.