Am aflat întîmplător că acum vreo două zile s-au făcut nouă ani de cînd a murit Ioan Alexandru. Ioan Alexandru a fost unul dintre cei cîţiva scriitori români a căror contemporaneitate m-a atins într-un fel sau altul. Prin cuvînt (mai ales) dar şi prin destinul şi statura lui culturală impunătoare. Apoi era statura morală, statura patriotică neaoşă de genul celor pe care, la un moment sau altul, se putea odihni, la adăpost, o ţară întreagă cu tot cu locuitorii ei cunoscători sau nu de existenţa Poetului.
Nu o dată m-am întrebat, inclusiv aici pe blog, într-un fel sau altul cum ar fi arătat România şi cum am fi fost noi dacă i-am fi avut aici pe Marin Sorescu, pe Nichita Stănescu, pe Marin Preda pe Anatol Baconski, D.R.Popescu, Alexandru Ivasiuc sau chiar Eugen Barbu? Dar cum ar fi fost ei? Nişte bătrîni uitaţi de lume, ignoraţi, şi trăind de pe o zi pe alta or nişte autorităţi de al căror cuvînt să se ţină seama?
Mă gîndesc că dintre toţi cei la care mă refer, numiţi sau nu aici, mai sunt printre noi un Fănuş Neagu, Augustin Buzura, Ileana Mălănciou, Ana Blandiana sau Adrian Păunescu sau mai… tînărul Mircea Dinescu şi asta (vecinătatea acestor nume) îmi trezeşte gînduri contradictorii. Asta împreună cu faptul că mai sunt şi voci remarcabile şi incredibil de… tăcute şi de uitate ale generaţiilor culturale ulterioare…
Privind spre retragerea sau izolarea lor sau spre prezenţa lor departe de orizontul de aşteptare de la care am pornit şi foarte aproape de mocirla cotidiană, probabil că răspunsul este mai simplu decît pare…
Pînă una-alta mă voi întoarce la o „Toamnă” a lui Ioan Alexandru – la pagina 233 a „Imnelor Transilvaniei” am găsit ascunsă o frunză şi mi-am amintit că pe vremea asta, cîndva culegeam de pe jos şi ascundeam în cărţi, la anumite pagini, frunze. Desigur, semnul lor acolo trebuie să fi avut o anume semnificaţie iar regăsirea lor peste timp era menită să-mi producă o anume surpriză… Dar prea puţine astfel de frunze am mai găsit…
Ioan Alexandru
Toamnă
Roua e groasă mîine va bruma
Şi cucuvăile au dispărut cu toate
E toamnă, cerul s-a lăsat
Ca pîntecul femeii-nsărcinate.
Nu mai întreabă nimenea nimic
Toţi ştiu de-acuma drumul unde duce
Umbre prelungi coboară din făpturi
Şi rămîn singuri oamenii pe cruce
Izvorul se zbîrceşte în păduri
Şi vorbele se-nghesuie în gură
Ochiul se-ntoarce blînd spre Răsărit
Şi capu-nveşniceşte în aură
Clopotu-n turn se scutură de rod
Fructele mari de aur şi răscoapte
cad unduind din sat în univers
Şi se lipesc de soarele de noapte
Ce să-ţi spun fiul meu de-acum!
Ia steagul alb de pace şi solie
Şi pune-l scut şi poartă între noi
Să nu înnebunim de bucurie.
P.S – Vitas… fiindcă, parcă, nu l-am ascultat niciodată toamna. Cum nici pe alţii, dealtfel…
Genunchiul Lumii 
https://polldaddy.com/js/rating/rating.jsObserv că au trecut exact opt ani …
O toamnă la fel de frumoasă, ca o poezie!
Muzica, întregește tabloul!
ApreciazăApreciază
Frumoasa poezia lui Ioan Alexandru!…
ApreciazăApreciază
Servus Flavius! Daca azi mai traiau Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Marin Preda, Anatol Baconski, D.R.Popescu, Alexandru Ivasiuc si Eugen Barbu, in mod sigur, capodoperele lor literare erau mult mai multe, am fi fost mult mai bogati spiritual.
Pe cei care inca mai sunt in viata, din pacate, noi, romanii, nu stim sa-i pretuim la justa lor valoare si-i pacat!
Un sfarsit de saptamana minunat!
ApreciazăApreciază
Se pierd nume in fiecare zi. E natural si pe alocuri frumos, e-n legea firii. Dor insa lacunele noilor generatii, ce se umplu cu staruri de silicon… Nichita nu ar fi permis asa ceva, cu „privirea lui dreapta, pe care se puteau odihni pasari…”
ApreciazăApreciază
Ai dreptate, Flavius, cine-şi mai aminteşte de frumosul şi gingaşul Gheorghe Tomozei, despre care am citit că îşi doarme tot somnul în cimitirul cel mai sărac din Bucureşti ? Şi mulţi alţii… Iar pe cei care încă sunt lîngă noi, mai ştim să-i preţuim ? Poate numai noi, cei care nu suntem foarte tineri….
ApreciazăApreciază
Adun frunze, pietricele, flori. De prin locurile unde umblu. Si nu le pun la intamplare.
Imi plac frunzele de toamna. Le tin pana primavara. Ca sa-mi amintesc mereu de toamna. Pentru ca ea imi place nespus. Cu toate capriciile.
Ioan Alexandru! bine zici , ar fi putut si chiar a reusit – sa tina pe umeri o natie. Cu bucurii su cu dureri..
Eu nu ma intreb niciodata ‘ cum ar fi fost daca nu-i aveam”, pentru ca ii avem!
Si asta inseamna ca suntem privilegiati!
O seara frumoasa!
ApreciazăApreciază
ceea ce scrii tu nu tine (neaparat) de nostalgie, stiu!
[oare frunza lui C Draghici si-o mai aminteste cineva sau cei mai tineri mai au citit sau au ascultat Frunza lui G Tarnea, cintata de Hrusca ?]
un sfirsit de toamna frumos, ca in fotografiile postate de tine !
ApreciazăApreciază
Nu am un superlativ destul de haios pentru titlul tau, insa te rog sa consideri ca ti l-am daruit! 🙂
Weekend placut
ApreciazăApreciază
obşnuiam să scriu cuvinte pe frunze adunate toamna;le lăsam în cărţi dragi şi le dăruiam celor apropiaţi cînd ştiam că e o zi oarecare pentru ei(o zi de bucurie, o zi de tristeţe, o zi de aducere aminte). Frunzele aveau culori: o zi de bucurie: o frunză de arţar roşie; o zi de tristeţe: o frunză de tei, galbenă; o zi de aducere aminte: o frunză de stejar,arămie… şi tot aşa…
frunza ta m-a făcut să realizez că nu am păstrat şi nu am dăruit niciodată nimănui o frunză verde şi o carte pe care să scrie NICHITA…
nu ştiu scrie nici un cuvînt potrivit pe o frunză verde… am rămas cu ele în cărţile LUI, nedăruite…
am acolo şi trifoi cu… foi…
cred că am să le donez bibliotecii unei şcoli
ce crezi? ce o să facă un copil care o să deschidă o carte şi o să vadă o frunză verde la pagina 9 din NECUVINTE… (?)
ApreciazăApreciază
Frunze adunam şi eu. Tot pentru poezie. Dar şi câte o pană de porumbel, a cărei a albeaţă supravieţuia ca prin minune prafului lacom şi traficului nepăsător.
Cred în frunze şi porumbei care îşi păstrează strălucirea de dimineaţă. Cred şi astăzi. Nu ştiu însă dacă poeţii, artiştii ar supravieţui noroiului unei lumi politice cum este cea de azi şi cam dintotdeauna. Nu ştiu dacă n-ar fi ca o aruncare în lanţuri, ca o frângere de aripi.
A vibra la ceea ce ţine de miezul vieţii nu-l face pe artist un bun conducător, un bun parlamentar, un bun politician sau guvernant. Poate. Şi poate că menirea noastră, a fiecăruia, este să ne scriem capodopera cu cerneala care ne-a fost dăruită. Medicul cu puterea de a sluji vindecarea, matematicianul cu inspiraţia de a face scufundări în cerurile inteligenţei, jurnalistul cu harul adevărului, profesorul cu talentul de face din cunoaştere o călătorie palpitantă care nu se termină cu primirea unei diplome, politicianul cu vocaţia soluţiilor care folosesc cetăţii…
Da, Ioan Alexandru este un poet de mare suflet şi de mare strălucire. Mulţumesc pentru Toamna pe care ne-o aduci ca mesaj, dragule Flavius.
Am şi eu o poezie de-a lui pentru tine, sporită în frumuseţe de vocea şi muzica lui Tudor Gheorghe. Se numeşte Lumină lină.
Lumină lină
Lumină lină lini lumini
Răsar din codri mari de crini
Lumină lină cuib de ceară
Scorburi cu miere milenară
De dincolo de lumi venind
Şi niciodată poposind
Un răsărit ce nu se mai termină
Lină lumină din lumină lină
Cine te-aşteaptă te iubeşte
Iubindu-te nădăjduieşte
Căci într-o zi lumină lină
Vei răsări la noi deplină
Cine primeşte să te creadă
Trei oameni vor veni să-l vadă
Lumină lină lini lumini
Răsari din codri mari de crini
E-atâta noapte şi uitare
Si lumile-au pierit în zare
Au mai rămas din veghea lor
Luminile luminilor
Lumină lină lini lumini
Instrăinându-i pe străini
Lumină lină, nuntă leac
Tămăduind veac după veac
Cel întristat şi sărăcit
Cel plâns şi cel nedreptăţit
Şi pelerinul însetat
În vatra ta au înnoptat
Lumină lină leac divin
Încununându-l pe străin
Deasupra stinsului pământ
Lumină lină Logos sfânt.
Iată şi cântecul care mă răscoleşte şi ridică în mine „un răsărit ce nu se mai termină”.
ApreciazăApreciază
vitas
si toamna
si poezie
ascult citesc si plec capul
azi sunt in mreaja postarii tale
ApreciazăApreciază