Nişte oameni normali

Mă uit la fotografia asta şi mă gîndesc că în politica românească nu am mai văzut de mult o imagine memorabilă. Şi cînd spun memorabil nu mă gîndesc la pumni, şuturi în fund sau pahare cu apă azvîrlite în faţă. Văd, în sfîrşit, trei oameni normali: Antonescu, Geoană, Iohannis. Trei bărbaţi frumoşi, tineri, drepţi la stat care şi-au asumat gestul de a se înhăma împreună la scoaterea României din fundătura în care se află acum, economică, socială, morală. Trei oameni care au şi determinarea şi faţa necesare pentru a ne reprezenta, pentru a nu ne face de rîs.

Mai mult, zilele astea am văzut cîteva întîmplări care fac parte din acelaşi spectru memorabil. La „Ştirea Zilei”, i-am văzut pe Varujan Vosganian şi pe Adrian Năstase purtînd un dialog civilizat la finalul căruia şi-au dăruit cărţi, ai căror autori sunt. Şi m-am întrebat în ce context şi la ce gesturi cu… cărţi l-am putut vedea pe Traian Băsescu? Apoi la Tîrgu Mureş am văzut lansarea cărţii lui Mircea Geoană, „Încredere”, la care Mircea Dinescu, da, tocmai el, a găsit de cuviinţă să spună – referindu-se la campania electorală şi la carte – asta:
„Fiecare a venit cu o biografie atât de încărcată şi atât de nenorocită din această ţară, încît, revenind la atmosfera din oraşul dumneavoastră, eu simt nevoia ca preşedintele României să fie un domn. Şi am sentimentul că Mircea Geoană îndeplineşte această cerinţă, cu atât mai mult cu cât va fi înconjurat de alţi domni. Mă refer la Crin Antonescu , la domnul Johannis. Este aproape un miracol că România va avea un prim-ministru german. Este o chestie absolute uluitoare, de necrezut. Nu se putea în România acum 10, 15, 20 de ani. Iată că se poate acum. Faptul că în România, când o să vină doamna Merkel, putem auzi vorbind limba lui Goethe in Palatul Victoria, este un lucru care ţine de domeniul fantasticului aproape. Sigur că este un coşmar pentru Traian Băsescu, e ca un desen animat. El a recunoscut odată că nu mai citeşte nicio carte, fiind tot timpul plecat pe valuri nu avea cum să ţină cartea în mînă, pentru că îi jucau literele în faţă şi a spus că el nu se uită decât la desene animate. Eu îi doresc să vadă acest superb desen animat în care doamna Angela Merkel va vorbi cu Johannis în limba germană.”

Acum cîteva zile, pe o scenă la Braşov, i-am văzut pe Antonescu şi pe Geoană ridicîndu-şi în faţa mulţimii, mîinile împreunate în semn de victorie. Apoi, la Timişoara, azi, am privit spre un alt moment mirabil: un liberal, un social-democrat, un „minoritar” şi doi ţărănişti (Antonescu, Geoană, Iohannis, Gheorghe Ciuhandu, Radu Sârbu) la aceeaşi masă, semnînd un simbolic „Pact pentru Timişoara”. Bineînţeles că acest nou gest politic, în premieră, a trezit umorile portocalii ale ultraşilor lui Băsescu, depăşiţi cu mult de cursul evenimentelor şi ieşiţi, din lipsa de altceva, să se afirme peste noapte (culmea anacronismului!) ca unici reprezentanţi ai anticomunismului autohton, şi nu oricum, ci aşa cum ştiu ei mai bine şi mai argumentat, cu huiduieli, îmbrînceli, pumni sau… în funcţie de unghiul de filmare, cu dosuri de palmă. Bineînţeles că atît Geoană cît şi ceilalţi au păcatele lor dar văd că, după 20 de ani, aceştia sunt, în sfîrşit, dispuşi să acţioneze matur, dincolo de orgolii şi false conflicte doctrinare.
De partea cealaltă văd un preşedinte ambalînd o armată fanatică care nu ştie să piardă, care nu are cultura dialogului şi care, în loc să încerce măcar să participe demn la mersul lucrurilor, face jalnica dovadă a contrariului a ceea ce clamează din gură de şarpe fiind retrograd, împotriva civilizaţiei, a dialogului, a democraţiei.
Cred că nu mă înşel spunînd că asist la momentele maturizării şi cernerii peisajului politic românesc. După 20 de ani, cred că de acum politica va fi mai altfel, şi în orice caz, mai cu ştaif, mai cu… carte! Cei trei din fotografie reprezintă trecerea la altă generaţie, la alte mesaje, mai aproape de politica profesionistă, occidentală.

Încerc totuşi să fiu prudent în ce spun şi trag nădejde că gîndurile astea ale mele nu vor fi contrazise peste un timp de manifestările golăneşti, clientelare, ale unor sfertodocţi şi parveniţi precum cele ale acelora de care acum cred că ne despărţim definitiv. Sper ca oamenii ăştia să rămînă şi să se comporte normal mai departe şi să atragă normalitatea după ei, să îşi asume pînă la capăt şansa unică pe care, în conjunctura actuală, o au. Sper ca poza asta să nu fie doar una de album sau de revistă… glossy!

P.S. – Johnny Răducanu
, fiindcă azi e ziua lui şi fiindcă are normalitatea bucuriei şi tristeţii, stări pe care le-am putea regăsi… La Mulţi Ani astfel, Maestre!