Un simplu blog

Deschid blogul acesta de cîteva ori pe zi, de prea puţine ori în cele mai liniştite momente. O fac, probabil, asemeni bătrînului care îşi verifică de dimineaţa, la prînz şi seara cutia poştală de la poartă sperînd să găsească scrisoarea aceea pe care o aşteaptă de mult şi pe care ştie că nu o va găsi niciodată. Dar face acest drum zi de zi cu un ghem de speranţă în suflet. Sau să nu fie speranţă? Să fie doar un instinct pavlovian? Sau speranţa e doar un asemenea instinct?… Altfel decît bătrînul cu pricina eu însă am noroc. Cutia mea poştală nu e niciodată goală. Poate şi el, bătrînelul în papuci de pîslă ar fi fost la fel de norocos dacă pe vremea lui ar fi avut la îndemînă blogosfera. Şi-ar fi găsit demult scrisoarea pierdută, ar fi primit un semn de la fratele său, de la un prieten vechi, de la un camarad de arme, sau ar fi aflat ceva despre tatăl său… Eu am noroc, poate gestul nostru seamănă, dar eu am norocul blogolumii care confirmă speranţa şi exclude salivările după nimic. Cum altfel să fie cînd gîndurilor mele care nu aveau nicio ştire în ele ci doar prezenţa unui Poet le-au răspuns atîtea alte gînduri? Ce alt semn, ce alte scrisori care să-mi stărnească mirarea şi bucuria şi nesingurătea şi cuvîntul mulţumesc aş mai fi putut aştepta dinspre… cutia mea poştală?

Da, Liliana… cred că am comis un mic sacrilegiu însă, vorba lui Marius, pe Nichita, acum, il doare in cenusa şi ne priveşte cu o ironică îngăduinţă pe noi cei ce ne tot îmbulzim să-i transcriem, virtual, prohodul, după cum crede şi Dan. Ironie la slăbiciunile noastre şi la bezmetica noastră luptă cu timpul şi îngăduinţă ştiind că încă mai suntem poesorii cîte unui genunchi al inimii, aşa cum zice Angela. Şi cum genunchiul ăsta, Cella, face posibil ca uneori zilele noastre să fie neoarecare şi departe de foşgăiala măruntă a întîmplărilor cotidiene… nebăgate în seamă, pe bună dreptate de Ticke, ne vom aminti de ele oricît de departe vom fi peste un timp şi oricît de puţine am şti despre ce le-a făcut posibile astfel după cum intuieşte şi Răzvan. Gabi, aripa poetului fîlfîind pe aici de vreo două ori pe an ne face lesne să ne credem… trimbulinzi şi să uităm preţ de cîteva clipe că ea, aripa, nu-i, nu a fost, nu va fi niciodată a noastră. Dar, vorba lui Grigore, ce avem aici este fie şi doar aşa, imens, ba aproape magnific, după cum simte şi Karla şi după cum Matilda mă ispiteşte să mă iluzionez o clipă. „Doar aşa” fiindcă ne bucurăm cu puţin, cum ştie… Fanfan şi ne lăsăm inimile furate, după cum nu se ascunde să ne-o spună Rodica şi Livia. Lucrurile astea mărunte ne ţin încă departe de războaiele care… încă n-au început… Aşa e, Flaviu,  peste o vreme, după cum zice… Michele, am putea să nu mai simţim nimic şi, da… Evergreen, se poate ca geniile să nu ne mai ajute cu nimic! Pînă atunci însă, să ne îndemnăm poeţii să existe, asemeni Norei sau lui Ioan, oricît de puţini ar mai fi, după cum crede Teo, şi să nu-i lăsăm pradă amintirilor chiar dacă Zamfir ar paria pe ele.  Aşa măcar am mai putea evita încă o dată dilema, şi nu ne-am mai putea mira nici măcar o secundă, precum Leo, chiar dacă Maria ne-ar învăţa mai apoi să alegem între „în timp ce era” şi „în timp ce este”…  Aşa e, Ada, cuvintele ne sunt necuvincioase, o recunosc încă o dată,  cuvintele tulbură eternităţile la care şi Cristian ne îndeamnă să facem popas… Popasul de după… revoluţia spre care ne-am putea gîndi mai departe după cum ne momeşte Alexandru.

Mulţumesc, dragelor şi dragilor, că nici de data asta cutia blogolumii n-a fost goală. Altfel pierdeam o oră, poate mai mult, privind peste cei 10 ani de sub… vechiul şi noul prim-preşedinte de partid şi de stat, uitînd complet că sunt şi eu un… Homo Ludens! Da… bun venit, Anca, aici unde jocurile şi polemicile sunt savurate deplin iar prietenii au aruncat de mult cheiţa de la… poşta redacţiei pe geam! 😉