20 de ani mai tîrziu. Lambada…

20 de ani. CNN dedică emisiuni Revoluţiei noastre, Times, Irish Times, UPI, BBC, Le Figaro şi Der Standardt la fel şi cîte n-or mai fi. Vorbesc despre noi Hillary Clinton, George Bush, Gorbaciov şi alţii de talia lor… Posturile noastre de ştiri rememorează şi ele, firesc, cu patimă… Este limpede că 20 de ani de la căderea comunismului în România şi în Europa de Est este o ştire care face rating. Atît în mass-media autohtone cît şi cînd vorbim de sursele externe eu unul am observat trei abordări: cea istorică, memorialistică, uneori în manieră… poliţistă sau fantastică, cea oficială cu aprecierile laudative ale unor lideri trecuţi sau prezenţi şi cea critică.
Primele două categorii nu mi se mai par demult interesante. Ultima însă, care are rezonanţe vrînd-nevrînd personale pentru noi trăitorii celor 20 de ani ridică întrebări… Iar modul „critic” de a vedea lucrurile, evident subiectiv, accentuat mai ales aici la noi, acasă, porneşte de la potenţarea unui singur răspuns: „20 de ani? Degeaba!”. „Brucan s-a înşelat, 20 de ani au fost prea puţini pentru ca noi românii să depridem democraţia şi civiizaţia occidentale”, „Revoluţia furată”…
Cred că fiecare dintre noi avem azi această dilemă: „Revoluţia, eroii de atunci au avut vreun rost? După 20 de ani putem privi în urmă împăcaţi sau resemnaţi? Ne-am împlinit aşteptările?” Care este răspunsul nostru, al fiecăruia dintre noi? Cîţi ne mai amintim ce făceam, ce gîndeam, unde eram în zilele alea din decembrie 1989? Eu unul aş zice că parcă era ieri şi constat: „Băi frate, sunt 20 de ani, 20! Unde şi cum s-au dus? Ce am făcut? Ce am trăit? Sunt 20 de ani, totuşi, mulţi sau puţini?!” Fiecare dintre noi avem un răspuns al nostru, intim, subiectiv,pe care vrem sau nu să îl facem cunoscut.
Stau strîmb şi încerc să judec drept: nu, nu am cum să fiu dintre cei care să şteargă cu buretele, aşa, 20 de ani de viaţă, jumătate din viaţa de pînă acum. Nu am cum să spun că anii ăştia au fost degeaba şi nici cum să zic că anii mei au fost şi sunt alţii decît ai ţării în care trăiesc.Nu aş avea cum să zic că nu am pus cîteva cărămizi acolo sau dincolo, că nu am realizat cîte ceva. Că nu am trăit. Mi-e limpede acum, nu pot fi, totuşi, dintre cei care să spună azi că au fost 20 de an degeaba. Mi-e imposibil asta. Normal, nu pot fi mulţumit, aş fi vrut mai mult, mi-e şi mie ruşine de starea în care se află ţara asta azi, mă dor bolile ei chiar dacă încerc să le ignor uneori ştiind că eu nu am cum să le vindec. Însă exstă şi o jumătate plină a paharului şi mai există şi ceva speranţă…
Acum 20 de ani aţipeam cu o mitralieră la capul patului şi cu o cartuşieră sub pernă şi în difuzoarele unităţii militare în care mă aflam auzeam pentru prima oară „Lambada”. Şi încă mă întreb pentru ce a fost nevoie să fie aşa cînd, e limpede, putea fi altfel, din moment ce, din acel tablou suprarealist a rămas pînă la urmă doar… senzaţia – atît de proaspătă! – de Lambada?!

P.S. Am citit un interviu cu Dan Puric, în „Adevărul”, acum cîteva zile. Interesant, aproape remarcabil privindu-ne pe noi… 20 de ani mai tîrziu. Aici tind să-i dau dreptate, parte din realitatea noastră de azi aşa este, chiar dacă altfel îl consider pe actor cam prea defetist. Iar rezolvarea stării noastre de acum poate pleca de la revoluţia noastră interioară şi de la definitiva tăiere a dependenţei noastre faţă de politic şi de mediocrităţile care îl reprezintă. Iată:
„Dacă putem vorbi, până în ’89, de o imagine care a creat un comportament schizoid dublu, cealaltă, de după ’89, a creat un cancer de tip leucemic. Ce ne-au distrus? Modelele culturale, tradiţiile, familia, biserica, credinţa. Prin ce? Prin desacralizare, prin demitizare. Ei trăiesc din CNP, din buletin. Deci n-au poveste. Oamenii aceştia sunt numărul „2456″. Ia-i povestea omului şi l-ai distrus, l-ai făcut o cărămidă. Desacralizare, demitizare, băşcălizare, minimalizare, spirit dilematic, ca să nu spun mai mult – şi nu al certitudinii. Eu nu am dileme asupra mamei sau asupra bunicului.”