Doruri bandajate. Fără Ecou

Recunosc, am gusturi anacronice şi îmi trăiesc nostalgiile cu voluptate. Cel puţin (ne)iarna asta îmi favorizează starea. E o iarnă şi un început de an confuz. Zile ciudate, fără vlagă, perspective vagi spre primăvară. Vorbind despre senzaţii – şi cele pe care acestea mi le inspiră acum. Iar acestea răsar din realitatea unei Românii care, acum îmi pare un uriaş patinoar prost construit pe un plan încliniat. Patinoar pe care, disperaţi, românii se zbat bezmetici să alunece în… sus cînd mai firesc ar fi să se aşeze frumos la rînd, să urce scările şi să-şi dea drumul în jos pe… pîrtie.
Ieri îmi aduceam aminte de Cristian Popescu încercînd să ascult ecoul, în zadar. Astăzi mă gîndesc la Fănuş Neagu. Unul dintre scriitori care-mi picurau, şi iată, decopăr că o mai face (!) miere pe cuvintele citite. E drept, ştiu că nu mai văd nicăieri frumoşi nebuni ai marilor oraşe şi mă întreb dacă ei au existat vreodată… Mă încăpăţînez să cred că au fost, de vreme ce scriitorul lor există, chiar dacă despre el nu am mai auzit prea multe în ultima vreme. Asta, după episodul de acum vreo doi ani aproape, cînd intrase în vizorul „hienelor de presă” ce-i aşteptau sfîrşitul la porţile unui spital în care se bătea cu un cancer. Aşteptau parcă să vadă cu ochii lor dacă „îngerul a strigat” neştiind că nu l-ar fi văzut chiar dacă acesta ar fi făcut-o! Fănuş Neagu îmi lipseşte cu puterea cîtorva doruri ascunse (nu exclud că nu ştiu unde să caut!). Poate el, şi alţii de seama lui, ar bandaja realitatea în… ceva. În orice altceva. Frînturi de bandaje am găsit aici, aici şi aici, în Jurnalul Naţional, poate unul dintre singurele vehicule media care se mai îngrijeşte să-mi arate realitatea de care am nevoie, acel „altceva”…

Fanuş Neagu. Foto - Karina Knapek. Jurnalul National
Fanuş Neagu. Foto - Karina Knapek. Jurnalul National

„Marius Tucă:  – Dar România reală unde e?
Fănuş Neagu: – E destul de ascunsă. E atât de pitită în vreo văgăună încât nici Crivăţul nu-i dă de urmă. Şi totuşi există. Eu am descoperit-o acolo unde nu mă ducea gândul: în spitale. Acolo unde omul se întâlneşte vrând-nevrând cu sine şi cu semenii. În spitale am descoperit un adânc strat de omenie care mă duce cu gândul că ţara asta nu poate să piară. Cred că vinovate pentru tragedia de azi a României sunt sistemul de învăţământ şi pe acelaşi plan clasa politică. Dar noi?!… Noi pe unde ne-om situa? Nu ştiu de ce credem cu toţii că ne stă bine arătând cu degetul spre alţii.

22 de gânduri despre „Doruri bandajate. Fără Ecou

  1. Sunt anacronica ,deoarece in 13 ianuarie 2010 ultimul raspuns al lui Flavius, nu aveam cum sa ma incadrez in timp. Nu eram inscrisa pe Facebook, iar in Blogolumea( poate nu am scris exact denumirea) nici atat. Si totusi citind aproape toate postarile actuale si cele vechi din „GENUNCHIUL LUMII ” am un comentariu : Tot ce scrii este cand lin ,cand involburat. Acum descoperi ceva frumos , acum iti taie rasuflarea cate un fragment .Ceea ce mi-a placut intai si intai la Flavius pe care nu-l cunosc , au fost pozele cu Brasovul care m-au incantat peste masura. Cu timpul am ascultat si muzica postata . Imi dau seama ca este un ziarist si scriitor ,artist in arta fotografica , si un cunoscator de muzica buna. Nu cunosc nimic ,in afara de ceea ce am citit pe FB si ii urez in continuare multa,multa intelepciune in tot si toate.

    Apreciază

  2. Seara buna…
    @Liliana, @Padrino, @Cristi, @Tavi, @Carmen, @Soby, @Ada, @Brad, @Carla… cred ca tot ce ne/a mai ramas sunt aceste constiinte. Suntem contemporani cu ei, ar trebui sa pretuim asta cit inca unii dintre ei mai sunt aici, printre noi….

    @Brad, @Carmen… cred ca rusoaica despre care vorbiti este Diana Bonceva… Am remarcat-o acum ceva timp. La momentul, in contextul potrivit o voi cauta si ii voi gasi un text ca… acompaniament. 😉 Apropos de viori imi mai place mult, desigur Andre Rieu, David Garrett si fetele de la Bond… din categoria asta…. modernă…. Raspund, raspund…. greu, stiu… Aş vrea să am mai mult timp pentru o comunicare cit mai apropiata, dar…
    Toate cele bune

    Apreciază

  3. Brad@ : vad ca Flavius nu acorda raspunsuri…Daca afli numele vionolistei, te rog comunica-mi si mie. Vanessa întruchipeaza talent, tehnica, gratie, frumusete, eleganta, etc 🙂
    Cât priveste artistii: fiecare este unic, însa ceva asemanator Vanessa Mae ai fi de regsit la Samvel Yervinyan (armean), Joshua Bell (US-american), mai departe Itzhak Perlman (evreu)…Singura femeie ar mai fi (nemtoaica)Anne-Sophie Mutter. Mai mult?! 😦

    Apreciază

  4. …surpriza !
    Fan vanesa Mae !? Canta superb si se misca asemenea !

    Mai este o rusoaica care canta prelucrari dupa clasici, imi scapa numele…daca stii despre cine vorbesc, da un semn…

    Apreciază

  5. Chiar aşa, prea ne pretindem specialişti la evaluări externe, preferând mereu să arătăm cu degetul către alţii, excluzându-ne pe noi înşişi din analiză. Şi da, poate că ţara asta nu poate dispărea, dar poate fi pustiită. Deja şi-a început drumul…

    Apreciază

  6. Salve. signor Flavius!
    Din nou mă surprinzi, aducându-mi aminte de un alt „mare” al culturii noastre. Se vede treaba că boemul literaturii româneşti a pus degetul pe rană apropos de tarele noastre nationale. Eu mai cred că ceea ce suntem azi e o consecinţă intrinsecă a istoriei noastre şi a raportării permanente la „neobosita” Mioriţă…Ne lipseşte agresivitatea aia pozitivă şi care poate potenţa devenirea pe cale darwiniană…adică evoluţie , nu mocirla asta de involuţie în care ne târîm pe coate şi genunchi clamând că, invariabil, alţii sunt de vină pentru ceea ce ni se întâmplă. Cine ştie, poate sunt şi cauze genetice…Ori o fi ceva în aer…
    Unde trebuie, oare, „lucrat”? Dacă ce vom fi mâine este o consecinţă a ce facem azi, atunci, probabil, o soluţie ar fi ca în fiecare zi să ne creăm viitorul pe care îl vrem. Toate tarele românului sunt legate de atitudini, de mentalităţi formate de-a lungul timpului. Schimbarea acestor mentalităţi se va face tot de-a lungul timpului. Întrebarea e: ne vom schimba conştient şi voluntar sau vom lăsa vremurile să ne modeleze?
    Să vă fie bine şi…una affetuosa stretta di mano!
    Il Padrino

    Apreciază

  7. Cata dreptate avea marele Fanusi Neagu! Asa este, in spitale, oamenii se cunosc mai bine pe paturile de spital, isi inteleg mult mai bine suferintele si nadejdile, se bucura sincer cand un semen de-al lui reuseste sa iese din ghiarele bolii sau ale mortii si sufera cand altul nu mai are nici o nadejde de viata. O zi frumoasa Flavius!

    Apreciază

  8. Buna sa-ti fie (si iti este) inima, Flavius. Iar ne faci daruri. Ce bine este sa rezonezi cu alte suflete si cugete. Tu faci blogolumea asta mai prietenoasa, mai putin alienanta.

    Apreciază

  9. Bună Cella…
    avem noi un… club al nostru… tot mai restrîns! 😉 sper să nu ajungem să lăsăm un bileţel cu : „la plecare stingeţi lumina!”…
    o seară frumoasă şi bună dimineaţa, Cella!

    Apreciază

  10. Servus, Dan…
    Da, cred că aşa este… Şi, probabil, necazul, necazurile încă nu ne-au ajuns într-atît încît să ne redescoperim umanitatea. Dacă ăsta trebuie să fie preţul cred că suntem pe drumul cel bun!… 😉
    Numai bine!

    Apreciază

Gîndul tău

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.