Timpul interior. Refugii

Scria Karla acum cîteva zile că a regăsit o Românie fără vlagă, cenuşie…  Şi, bineînţeles, nu o Românie ca teritoriu ci una a oamenilor. Şi asta în chiar zilele Sărbătorilor. Desigur atunci cînd intri în România venind de oriunde altundeva asta e senzaţia. Aşa este, suntem fără vlagă, cenuşii, suspicioşi şi răi. Ultimii doi-trei ani ne-au urcat pe culmile mizeriei, mizeria traiului zilnic măsurat în bani, mizeria relaţiilor dintre noi, mizeria lipsei de solidaritate în vremuri grele.
Nu voi generaliza, nu mă voi lăsa prins în hora comentariilor apocaliptice, poate că totul ţine de senzaţiile mele de acum, de conjuncturile în care mă învîrt, însă nu aş fi crezut acum şapte sau zece ani că voi trăi şi voi simţi lucrurile aşa ca acum. Absolut firesc ar fi fost ca mersul lucrurilor să ducă spre mai bine… Aş spune iar o banalitate, că ştiu de unde ni se trag parte din acestea, că starea în care am ajuns vine dinspre o clasă politică incompetentă care, previzibil, m-a aruncat într-o definitivă generaţie de sacrificiu. Sila mea e imensă şi aproape mi-a paralizat orice reacţie la ce se întîmplă pe „scena” politică sau economică. Tabloul acestei scene este aproape terifiant, sumbru.
Sila asta – periculoasă din perspectiva instinctului meu de conservare – îmi contaminează însă şi vecinătăţile zilnice ce ţin de relaţionarea mea cu… obligaţiile cotidiene. Desigur, aş scuza asta ca fiind o reacţie firească la ticăloşie, jigodism, prostie, infatuare şi ipocrizie nu fără a-mi biciui şi propriile-mi reale şi mari vini. Nu ştiu cît de sănătos e să reacţionez aşa, dacă o criză personală de soiul ăsta, una a relaţionării şi comunicării îmi mai trebuia acum cînd toate crizele exterioare, posibile şi imaginabile pentru o viaţă, sunt în plină desfăşurare fără perspectivă de ieşire din ele.
Refugiul pe care îl folosesc azi stă în refuzul, aproape definitiv, al ştirilor de peste zile, în exersarea găsirii unui timp şi a unor imagini interioare, în căutarea unor muzici neştiute, în resursele mirabile ale blogolumii, în poezie şi încercări de speranţă, în singurătăţi de moment, în ironie şi haz, în istorii, în nostalgii cu înţeles, în acceptarea diferenţelor, în amăgirea frigului, în mici şi posibile bucurii, în presimţirea unui semn de primăvară, în redescoperirea străzii mele şi amintirea satului copilăriei, în ideea de om intens, în mărturisirea dorurilor, în potenţarea norocului, în poveştile adevărate şi nu rescrise pe care i le citesc încă Inei…

20 de gânduri despre „Timpul interior. Refugii

  1. Domnule Suman,sunteti fostl director al sotului meu de la DSAPC -Brasov..La multi ani si multa sanatate!
    ( e vorba de ing.Lazarescu Mihai)
    Ma intreb daca cumva Flavius Obeada este fiul fostului ziarist Flavius Obeada din Brasov,rapus prea de timpuriu din mijlocul nostru,cu acre am fost vecini,un om minunat.

    Apreciază

  2. Lipseste din tablou ceva: TEAMA. O poti simti cum se taraste, cum roade demnitatea si bruma de curaj a tot mai multi romani. A inceput cu oamenii de afaceri, continua cu ziaristii si ne priveste, ranjind si hahaind, pe toti. Cum ne putem vaccina?

    Apreciază

  3. uneori, credem ca mai gaim refugiul aici, in spatiul acesata virtual, iar unii au sansa sa il gaswasca ssi priceperea de a-l pastra; Flavius are marele privilegiu al povestilor citite Irinei

    si totusi scriu
    multumescc si cele bune!

    Apreciază

  4. seara buna!
    @Adi, @Papillon, @Cella, @Daurel, @Ada, @Gabi, @Manole, @Lollitta, @Ioane, @Brush, @Padrino, @Cristi, @Băiat ciudat… mă bucur să vă ştiu în bună stare şi că reacţionaţi la chemări şi la firescul comunicării noastre. E un mare cîştig în asta.
    Cu tot pesimismul meu am învăţat din postarea asta că ar trebui să nu uit şi să mă încred mereu în două chestii: în demnitatea despre care vorbeşte Padrino şi în faptul că trebuie să refuz, orice ar fi, să fiu aşa cum sunt vremurile, cum spune tătuţul Adrian. Propoziţia asta ar putea fi slogan sau moto din cele motivaţionale 🙂
    Toate cele bune!

    Apreciază

  5. Tătuţule, îmi vin în minte cuvintele unui dobitoc de locotenent din Şcoala Militară de Antiaeriană de la Braşov: „Dacă n-ar fi rău, ar fi bine!”.
    Refuz în continuare, cât de mult voi putea, să mă simt aşa cum sunt vremurile. :))
    Numai bine să aveţi şi mulţam fain! 🙂

    Apreciază

  6. Pe toti ne incearca sila in vremurile astea si nu stim cat e din vina noastra… Ne refugiem care cum putem… in muzica, film, scris, desen, calatorii etc si ne repetam… va trece si asta… O seara faina, Flavius! Si o viata asemenea…

    Apreciază

  7. timpul meu interior fiind suspendat nici nu ştiu ce mai este pe-afară, e(doar) un alt „anotimp”
    oricum tu ştii unde sunt refugiată:)
    de-acolo-ţi trimit, doar, gînd bun ţie şi poveştilor pentru Ina

    Apreciază

  8. Multumesc, Flavius.
    Si inca ceva, cineva acum catava vreme, cand am tacut, mi-a spus simplu:
    „Astept si asteptam vesti normale. Cat mai curand
    Nu spectaculoase, nu bune sau rele; doar normale.”
    Viata mea, a ta si tuturor trece indiferent de scena politica.
    Lucrurile simple sau bine zis abilitatea de a ne bucura de lucrurile simple, de a nu pierde propria directie, intr-o lume a haosului si a meschinariei…este de fapt cel mai extraordinar lucru!

    Apreciază

  9. eu sper ca peste vreo 2 saptamani, cand ma voi intoarce in tara, sa nu am parte de aceeasi imagine. oi fi eu prea idealista, insa continui sa imi mentin parerea ca exista oamenii aceia adevarati care raman vii dincolo de orice

    Apreciază

  10. Salut Flavius!
    Ieri m-a vizitat Alin – nu ştiu dacă şi pe blog, dar pe „viu”, acasă, azi ai trecut tu şi sper că te-am mai relaxat puţin cu Eels. 🙂
    Sila despre care vorbeşti ne-a „virusat” pe noi toţi, eu am renunţat să mai comentez întâmplările social-politice fiindcă vorbim, spunem, arătăm sau comentăm anumite aspecte, dar nu se întâmplă niciodată nimic şi am realizat că nu-mi stă în fire să înjur… Viaţa este prea scurtă să o irosim pe lucrurile care nu pot fi schimbate. Şi viaţa are faţete mult mai frumoase care merită atenţia noastră decât ce fac cei din vârful acestei ţări. Ştiu, vrem-nu vrem, vieţile noastre sunt afectate, avem copii şi viitorul lor este responsabilitatea noastră, dar cred că de multe ori ne irosim timpul şi energia greşit…
    Am şi eu stările mele ciudate, le tratez cu muzică. 🙂

    Apreciază

  11. Salve, Flavius!
    Din pacate ne urmareste, iarasi, blestemul Mioritei…Oricat mi-ar placea traditiile, folclorul, etnografia, etnogeneza si toate cele ce ne mai definesc ca locuitori in spatiul carpato-danubiano-pontic tot nu pot ierta Miorita (adica mesajul ei,,,) pentru sila ce ne-o provoaca lipsa noastra de reactie si lipsa de vlaga a romanilor in fata invaziei de imund zilnic din societatea noastra….Traim in spatiul mioritic, deci ne adaptam regulilor oitei celei barsane si atoatestiutoare!… When in Rome, Act Like a Roman! Cei din diaspora ( urasc vorba asta dar, de, e prea folosita ca sa n-o folosesc si eu…) isi pot permite sa mai viseze la simbolistica nationala, la mituri si alte alea dar acilea, pe la Romanica, lupii s-or imbracat de mult in piei de oaie sau fac pe bunicutele…Citez dintr-o revista a romanilor din Canada, Atheneum:
    „Aşa cum remarca şi Eliade într-un studiu („Mioara năzdrăvană”), „dacă Mioriţa şi-a cucerit un loc unic la cele două nivele ale culturii româneşti – folcloric şi cult – înseamnă că poporul ca şi intelectualii, recunosc în această capodoperă a geniului popular modul lor de a exista în lume şi răspunsul cel mai eficace pe care ei pot sa-l dea destinului, cănd se arată, ca de atâtea ori, ostil şi tragic.”
    „Pe-un picior de plai,
    Pe-o gură de rai… „
    Si mai zice nenea care scria acolo : „Se afirmă despre conştiinţă că este ceea ce ştim, iar inconştientul, ceea ce suntem. S-a mai spus despre Român că a trăit aistoric (inconştient). Românul, trăind în starea de dor şi starea de urît, a depăşit istoria. În extazul poetic eminescian, dorul (ca absolut) este „o sete care-l soarbe” spre eternitate. Blaga nota undeva că „todeauna a fost întovărăşit de două umbre: umbra soarelui şi umbra dorului” Dorul ăsta care trăieşte în noi este setea de eternitate, „apa ne-ncepută” a folclorului moştenită de păstorul valah de la strămoşi, apă ne-ncepută cu care şi-a răcorit sufletul prin veacuri „pe-un picior de plai.”
    O fi adevarat? N-o fi? De multe ori mieii si lupii se afla in aceeasi salbaticie: doar un perete subtire ii desparte, si daca lupii se imbraca in piei de miel, si ciobanii si cainii – mai obositi, mai plini de lehamitea zilnica- ii confunda poate, cateodata…Cat despre solidaritate sociala..asta ne cam lipseste dar eu nu cred ca a disparut cu totul…poate e doar o criza a ei…Ca doar e la moda criza…Ne mai ciocnim unul de altul, ne ridicam si mergem mai departe. Ne ajutam unul pe altul,trebuie, acum, mai tarziu, intr-un fel sau în alt fel. Cineva trebuie sa aiba bunavointa. Daca nu unul – altul..Uneori trebuie sa si infruntam fricile si temerile, prigonitorii si pe cei ce nu inteleg ca ne baga cu oistea-n gard…. Dar cu un pic de demnitate, si facand loc si demnitatii celorlalti, asa ar fi normal!!!
    Sa va fie bine si…una affetuosa stretta di mano!
    Zile faine!
    Il Padrino

    Apreciază

  12. Mersi pentru reclamă, Flavius. Da, e bine să-i citeşti copilului poveştile adevărate, aşa cum este bine – zic eu – să nu ne fie nici teamă şi să ne jucăm un pic pe ele, atunci când dorim… Că nu e niciun bai, cele adevărate rămâne la locul lor. Numai bine!

    Apreciază

Gîndul tău

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.