Mori de apă… Mori de vieţi…

Nu ştiu dacă nu cumva ploile astea prăbuşite peste noi nu amintesc sau nu prevestesc ceva. Nu ştiu, nu cred că sunt printre cei care (mai) ştiu să le asculte. Mă gîndesc însă la posibilele consecinţe… vizibile. Morile de apă sunt pesemne foarte obosite acum şi şi-au chemat în ajutor morile de vieţi. Asta după ce vor fi fost refuzate, cred, de morile de viaţă sau de vînt!… Cum aş putea înţelege altfel ducerea poetului Mircea Micu? Am băgat de seamă asta tîrziu, recunosc. Probabil simţurile-mi şi, vai, da!, interesul mi s-au mai tocit şi recunosc… Aş da vina însă tot pe morile de viaţă din moment ce am fost mai atent la un suicid egoist decît la plecarea aşa de discretă spre cenuşă a unui poet! Şi mă judec fără a constata din nou, şablonard, ce şi cum a văzut lumea!
Mircea Micu era din stirpea, din timpul, unora deveniţi, pe nesimţite şi cu nesimţire, deodată, „bătrîni”, „prăfuiţi”, „trecuţi la index”, odată cu cele petrecute acum vreo douăzeci de ani: Nichita, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Fănuş Neagu, Gheorghe Pituţ, Grigore Hagiu, Cezar Ivănescu. Mai despre toţi, sau cu toţi, am lăsat ceva semne pe aici prin blogolume (în care şi el îşi găsise un tîrziu şi liniştit şi neterminat refugiu), amintindu-mi, poate,  inconştient de acele savuroase „Întîmplări cu scriitori!” găsite în nu ştiu ce anticariat!…
Mircea Micu? Poetul? I se părea că-i nemuritor şi mai apoi, cînd începuse să miroasă a bătrîn era înspăimântat privindu-şi fotografia de copil… apoi a devenit… „Miere şi fum”. Şi cuvinte emoţionate care se vor, se cer, citite… Fără umilinţă!…

Mircea Micu
Mircea Micu

Mircea Micu
Amintirea morilor de apă

Maşinăria morilor de apă,
Biserici părăsite de atei
O mai aud în somnul meu cum sapă
Şi încărunţesc de dorul ei.
Era aşa: o roată lenevită
De lună şi de lemnul ei încins
Pe care ochii astăzi o evită
Timpanul nu-i percepe ritmul stins.
Intram nedumerit şi mirosea
A lemn bătrân şi-a pulbere de grâu
Şi ca să nu mă vadă nimenea
Mă ascundeam în saci până la brâu.
Dantelării de roţi, jgheaburi sublime
Cu zgomot surd, ca zumzetul de stup
Şi morăriţa cu mişcări delfine
Insinuantă-n firavul meu trup.
Şi se intra aşa, pe nicăieri
Prin geamurile mici, ca nişte guri
De crapi bătrâni ce-au vrut să moară ieri
Şi-au invadat pâraiele-n păduri.
Din tot ce ştiu atât îmi mai răsare:
Zgomotul surd, dantelării rapace.
Şi morăriţa cu sfânta revărsare
A sânului ce-n clopot se preface.

Servus, Blogolume!
Gabi Hulea chiar are ceva de spus! Gabriela ne întoarce spre Helios gîndind la Ilie… O… reconstituire găsesc la IoanLollitta îmi trimite gîndul la pasiuni, neapărat roşii!  😉 Copilării şi jocuri într-un proustian oracol, la Gala… Un antivirus te poate întoarce la… tine şi la ale tale, mă încredinţează Ana… O mîntuire compromisă, la unchiu’ Vania 😉 Şerban, despre incredibila, paradoxala realitate din… colivii. Ce poate dezveli o femeie, se-ntreabă Angela… Despre-o întîlnire liberală aflu de la LilickCody are o întrebare nu tocmai… retorică 😉 Ginei îi împărtăşesc revolta… Nu, şcoala nu-i de… vară!

P.S. Muzichia lui Augustin Frăţilă, dus şi el şi… uitat… pe versuri de Mircea Micu…

23 de gânduri despre „Mori de apă… Mori de vieţi…

  1. imi pare rau doar ca, trecerea in alta lume a lui Mircea Micu, abia a fost remarcata, comparativ cu moartea Madalinei Manole. Cred totusi ca merita mai multa atentie, tocmai datorita muncii sale de o viata si a intregii activitati dedicata culturii si literaturii romane. Felicitari pentru material si ma bucur ca exista oameni care au notiunea valorilor reale. Mi-a fost draga parodia aceasta.

    Micu, Mircea – Ion Horea – La cules de cucuruze

    S-a făcut deodată toamna, pică frunza de durere,
    cucuruzu-i copt de-acuma, copţi şi pomii cei cu mere;
    şi dovleci ca nişte bombe, explodează pe tarlale,
    de te nimereşte vreunul, vai de treburile tale !
    Prunele brumate tare s-au făcut răchie bună,
    care sună în butoaie şi, de-o bei, în cap îţi sună.
    Mi-este poftă să dau iama lipăind prin cucuruze ;
    foşnetul acelor săbii proaspăt încă în auz e,
    şi să duc coceni cu braţul, să-mi călesc muşchiulatura,
    şi de-atâta oboseală să strig : ura ! ura ! ura !
    iar când luna cade bleagă ca o mură în fântână,
    să mă duc la primărie cu un cucuruz în mână.
    Să zic : iată, domn primare, ce de boabe clasa-ntâia
    are cucuruzul ăsta care-i galben ca lămâia,
    dă-mi şi mie o parcelă s-o lucrez, să nu fiu trist,
    în natura cea bogata, să mă bucur că exist.
    – Fraţi ai mei din capitală, vă sfidez şi vă acuz,
    dacă nu veniţi cu mine la cules de cucuruz !

    Apreciază

  2. Flavius,

    Despre dispariţia fizică a lui Mircea Micu abia dacă s-au spus câteva cuvinte, pieziş, pe televiziuni.
    Avem parte, însă, de o continuă şi infinită manea a prostului gust. Probabil că este este modelul „omului nou” …
    Te felicit că ai amintit… Te felicit că nu-l vei uita aşa de repede şi, datorită ţie, nici noi.

    Apreciază

  3. Mama

    Imi scrie mama “Ti-am facut mormant,
    ca nu se stie ce si cum si cand,
    tu chiar daca te tii in Bucuresti,
    stiu eu cat de strain si singur esti.
    Are gardut de fier ce ne desparte,
    dar fi-vom mai aproape dupa moarte,
    e din beton sa nu fi suparat,
    dar toti vecinii s-au asigurat.
    Ti-am pus compot de visini si gutui
    si daca vrei sa ti-l trimit sa-mi spui.
    A venit toamna, vremea e ploioasa
    si nu stiu daca ai sa poti veni pe-acasa.
    Sa nu te culci tarziu stiu eu cum esti
    si sa te-mbraci mai gros sa nu racesti.
    Noroc si sanatate, dragul meu!
    Mormantul de beton l-am platit eu…”

    Apreciază

  4. Ce rau ca bate vântul si ni se întorc ochii si sufletele si urechile flutura prin alte parti!

    „In Tara Moldovei, sus/ coborand dinspre obcini spre plai,/ trece in nopti cand e luna/ Voievodul Eminescu Mihai,/ Se opreste la sfinte altare/ si-n crame cu vin de un veac/ privighetorile cand il vad se usuca/ de atata iubire si tac./ Si-un cantec se face pamantul/ un cantec si-un petec de rai/ cand trece in nopti inlunate/ Voievodul Eminescu Mihai”.

    Apreciază

  5. Odihneasca-se in pace!
    te felicit ca ai pomenit despre plecarea lui.
    Nu ma pot lauda ca l-am cunoscut sau ca i-am citit poeziile.Cred ca fac parte dintre cei care cunosc un poet mai mult dupa ce pleaca in ultima calatorie. 😦

    Apreciază

  6. „A nins ca o nădejde târzie şi mă tem
    De-ndepărtarea ta de-un blestem.

    Ţi-aş scrie zilnic ca să ştii că sunt
    Dar mâna mi-e de iarbă şi pământ.

    M-aş duce să te văd şi nu m-am dus
    Şi-mi port destinul trist precum Iisus.

    Nu pot dormi şi-ascult cum de departe
    Minutul scurt al vremii ne desparte.

    Şi către zori, cu lacrima pupilei,
    Topesc zăpezi cu primul glonţ al zilei.”
    😦

    Apreciază

Gîndul tău

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.