Timpul întîmplărilor. Şi o coincidenţă

Anii trecuţi mă grăbeam să urez trecerea spre anul nou cu un „la mulţi ani de gînduri bune”. O făceam cu cîteva ore înaintea miezului nopţii sau cu cîteva minute înaintea acestuia… O făceam la adresa întregii lumi şi la adresa mea sau a alor mei. Gest comun, altruist, veţi zice, gest frumos, firesc. Parcă a fost ieri. Da, au trecut fulgerător de repede anii din urmă. Acum îmi dau seama că de fiecare dată m-am grăbit atunci la destupatul şampaniei, m-am grăbit cu toate. Şi care mi-au fost confirmările celor urate? Gîndesc că, cel mai probabil, graba aia a fost singura confirmare. Azi gestul acela al urărilor mi se pare, ca să zic aşa, şi mie… desuet. Şi cred că din cauza depersonalizării noastre şi a ipocriziei noastre. Îmi dau seama acum că „anul nou” nu e atît de altruist pe cît pare. În ciuda faptului că e un „an nou” al tuturor, ca o aniversare a unei dăţi de naştere a tuturor, defapt e a nimănui, atîta vreme cît urările au dispărut în neant imediat ce au fost rostite, atîta vreme cît nu mai suntem o comunitate, o societate care să-şi respecte regulile şi membrii. Cred acum că adevăratele urări de „la mulţi ani”, că adevăratul „an nou” ne sunt fiecăruia dintre noi, în mod real, cele ce ţin de datele noastre de stare civilă (de naştere, etc…) Cred că atunci suntem mai puţin grăbiţi şi un pic mai sinceri.
De aceea găsesc mai potrivit să încep anul şi nu să-l fi terminat pe cel vechi (cel căzut), fără promisiuni şi îndemnuri la adresa lumii din jur căreia prea puţin îi va păsa – ca şi pînă azi – de cele scandate de mine. Eu unul voi încerca mai departe – coincidenţă cu acest 1 ianuarie impersonal! – să fac în aşa fel încît să nu mai las ca lucrurile să treacă aşa de repede şi le-aş dori asta şi celor din jur. Cum aş vrea ca viaţa să redevină reală în ciuda celei virtuale, iar anul… comun să fie mai de trăit decît de privit, mai personal decît mediat sau mediatizat. Îmi doresc timpul întîmplărilor decît timpul… asistării la ceva ce nu se întîmplă de fapt. Îmi doresc un an de citit şi de scris, de comunicare, decît unul risipit prin mii de click-uri sau comentarii efemere, de circumstanţă. Un an al meu, egoist, fiindcă am învătat, iată, că un an „al nostru” egoist nu se poate, darămite altruist!

P.S. – Am găsit în o carte a lui Thierry de Montbrial („Acţiunea şi sistemul lumii”), apărută prin 2002, un gînd, o convingere ce păreau atunci măcar logice: „Nimic nu permite, de exemplu, să afirmăm că interconexiunea crescîndă a indivizilor prin Internet va provoca a la longue, o omogenizare suficientă pentru ca specia umană să nu mai constituie decît o singură comunitate identificabilă.” Oare nu am ajuns chiar aproape de acest punct, de uniformitate?

P.P.S – Apropo de anul „căzut”, poza din „capul” blogului ăstuia, cu acea calfă de zidar aruncăndu-se în hău de pe schelele Bisericii Negre, ca probă a unor mustrări de conştiinţă, sau a acelui fiu de meşter căzut printr-o tragică intîmplare (astea fiind variantele dintr-o legendă), tocmai acea cădere o sugera. Cred că acestui loc i s-ar cuveni ceva imagini mai… pozitive, nu?

Servus, Blogolume şi La mulţi ani!
Ce zici, te… bagi?! 😉