„Acolo” nu mai există. Excogitaţii…

Sunt momente cînd, mai mult forţat de împrejurări, ajungi să realizezi – în sfârşit, definitiv! – că atunci când aveai senzaţia că viaţa-ţi era o tabletă de ciocolată, chiar şi amară, te înşelai trăind într-o dulce reverie nevinovată şi inevitabil, pîndită de rânjetul realităţii. În astfel de momente revelatoare te cam apuci să tragi linie, să aduni, să scazi, să-ţi zgîrii cu creionul pe hîrtie minciunile, „dezamăgirile”, făcutele şi nefăcutele. Şi mai ales să nu mai speri patetic. Asta ar fi aşezarea la loc a lucrurilor. Desigur, unii dintre noi ne naştem aşezaţi la locul nostru, în locul nostru, şi viaţa nu ne înşală cu bucăţica de ciocolată. Ferice de cei ce sunt aşa, fiindcă nu trebuie să se supună jocului iluziilor şi deziluziilor, un joc de-a alba-neagra pînă la urmă.
Un asemenea moment este (sau poate fi) cel al deznădăjduitei lupte, fizice, cu neputinţa unuia dintre cei din jurul tău, unuia dintre „ai tăi” cum convenim să spunem. Astfel de zile vin pe neaşteptate de regulă şi te lovesc din plin în dulcile-ţi cotidiene tabieturi sau ritualuri. Ritmurile şi însemnătatea lucrurilor ţi se schimbă fundamental. Realizezi asta şi îţi spui că o să treacă în cîteva zile. Dar nu trece… Nu trece şi în fiecare zi trebuie să-l cari pe omul acela în spate, cîteva etaje pe săptămînă, la propriu, trebuie să-l hrăneşti, să-l speli, să-l duci la toaletă, să-i aşezi de zeci de ori pe zi perna sub cap, să ai grijă să-şi ia medicamentele, să fugi de la job ca să-i aduci medicul acasă sau să-i cauţi în tot oraşul reţetele „compensate, să-i răspunzi prompt tuturor cerinţelor rostite cu voce stinsă… Aşa se întind zilele şi la fel şi nopţile. Diferenţa dintre noapte şi zi e anulată de fapt prin cele cîteva ore de veghe nocturnă. Şi realizezi că tu nu mai eşti tu sau că acela care erai avea preocupări ridicol de banale şi că, poate, în definitiv, acela nu erai de fapt… tu. Realizezi că, deodată, timpul are altă cuprindere şi că lucrurile au altă valoare, bucuriile, alt preţ şi altă consistenţă. Îţi dai seama cît de stupid e acum să îţi doreşti să nu mai pierzi nu ştiu ce show la tv sau să cauţi nu ştiu ce model de telefon sau de pantofi, or să fii la curent cu imbecilităţile unora de-alde Băsescu şi Boc sau să te grăbeşti să răspunzi superfluului flux de cuvinte şi imagini ale postacilor plictisiţi în luxul anonim al timpului pierdut pe facebook sau aiurea prin alte spaţii virtuale de fervente… excogitaţii sau pasiuni.
Îţi spuneai, desigur, că ţie nu ţi se poate întîmpla aşa ceva. Îţi vedeai cursul existenţei a la longue, fără surprize, confortabilă, în termenii călduţi pe care credeai că ţi i-ai schiţat prin cele cîteva artificii socio-profesionale din trecutul imediat sau îndepărtat. Rîdeai în nas celor care-ţi catalogau hobby-urile drept mofturi burgheze, rîdeai în nas realităţii care, iată, te pîndea însă şi pe tine după colţ. Acum îţi dai seama cam care e greutatea vieţii tale, cînd speri să nu mai auzi şi mîine acel „mulţumesc” umil rostit fără vlagă de cel ajuns aproape umbră căruia îi aduci un pahar cu apă sau căruia îi arunci plosca. Îţi zici, te alini cu gîndul că, iată, te-ai maturizat, ai devenit mai responsabil şi că oricine trebuie să treacă prin asta şi că aşa trebuie să fie, aşa se cuvine, pentru ca lucrurile să reintre la un moment dat într-o „linişte normală” căreia, în sfîrşit, îi vei acorda adevărata valoare. Şi te mai întrebi, poate, ce păcate are omul ăla de ispăşit încît să îndure, să sufere atît şi chiar ce păcate vei fi având tu de plătit la rîndul tău.
Dar te muşcă, poate, şi gîndul dacă nu cumva după această schimbare a priorităţilor şi a cursului lucrurilor, după această „maturizare” nu va veni şi rîndul tău să cerşeşti fără putere în oase şi-n glas un pahar de apă şi dacă va avea cine sau dacă va vrea cineva să ţi-l aducă zile, săptămîni, luni sau poate ani la rînd… Şi nu-ţi mai vine, nu mai ai cum să rîzi în nasul realităţii şi nici să zici „mie asta nu mi se poate întîmpla”,  întorcîndu-te acolo la huzurul vechilor plăceri. Nu vei mai putea să te întorci acolo din simplul motiv că „acolo” nu mai există. Îţi mai doreşti, mai speri doar la privilegiul cîtorva ore de somn…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune, cu soare în toate!

27 de gânduri despre „„Acolo” nu mai există. Excogitaţii…

  1. ” Nu stiu cum sa-l numesc, locul acela de unde izvorasc lacrimile… De cate ori imi aduc brusc aminte ca parintii mei sunt morti si constat cu surprindere ca eu exist pe lume in timp ce aceia care m-au creat au incetat sa mai existe, simt suferinta in genunchi…” ( Nicole Krauss)

    Apreciază

  2. Imi pare rau si iti doresc sanatate si multa putere.
    E greu, stiu cum e.
    In fiecare zi am si eu aceeasi ocupatie, din fericire, nu e chiar asa de grava situatia ca la tine.
    Doar cineva cu astfel de probleme intelege si se gandeste ca va veni o zi cand s-ar putea sa i se intample si lui.
    Mai tragic e cand n-ai pe nimeni alaturi. 😦
    Flavius, am citit la CELLA ca e ziua ta!
    La Multi Ani cu sanatate si numai bine!

    Apreciază

  3. Flavius, am avut impresia că mi-ai citit gândurile şi le-ai postat aici. De aproape doi ani sunt in situaţia celui care ingrjeşte. Sunt momente în care simţi că-ţi fuge pământul de sub picioare. Sunt momente in care te intrebi dacă nu cumva mori înaintea celui pe care îl îngrijeşti. Nu mai poţi avea viaţă personală, nu mai poţi pleca de acasă, practic eşti în afara societăţii. Sunt multe, multe de spus, dar îmi este teamă că sub influienţa stressului prin care trec, s-ar putea să fiu subiectivă în a trage concluzii.
    Este trist, cutremurător de trist, dar probabil că face parte din legile nescrise ale vieţii. Of! dialectica aceasta….

    Apreciază

  4. Din pacate exista si astfel de momente , clipe , eternitati … Viata este facuta din multe incercari . Probabil ca sa ne dea un ghiont , sa apreciem ce nu apreciam ieri. Mult curaj iti doresc , si poate maine va fi mai alb . Eu am supravietuit gandindu-ma la eternitate.

    Apreciază

  5. “Lumina dacă se stinge, rămâne întuneric.

    Întunericul dacă se stinge, rămâne lumina.

    Lumina este lumină şi acolo unde este întuneric,

    Întunericul nu este întuneric acolo unde este lumină.”

    Apreciază

  6. În mod cert… ceva s-a întâmplat, iar Genunchiul Lumii este astăzi în genunchi, dar nu şi îngenuncheat…
    Un gând bun pentru tine, Flavius, chiar dacă de departe…

    Apreciază

  7. Da, vine clipa cand totul ti se pare cenusa, cand realizezi cat de superficiali si vulnerabili suntem. Am trecut, si nu o data, prin „purgatoriul” descris de tine; e greu de explicat, greu de indurat, greu de revenit la „normal”; ramane insa certitudinea dragostei pe care le-o purtam celor apropiati si uneori, chiar descoperim cat de puternici ne face.
    Indiferent despre cine este vorba, mult curaj si sanatate.

    Apreciază

  8. Flavius daca tu ai o asemenea problema iti doresc sa o treci cu bine. Cunosc foarte multe cazuri de persoane care isi dedica o multa perioada de timp pentru alinarea suferintelor persoanelor dragi si au grija ca sa nu duca lipsa de nimic cei bolnavi. Ii admir si-mi dau seama ca spiritul de sacrificiu la acesti oameni este de necontestat. Si totodata stiu si ca cei bolnavi se agata de fiecare zi ca sa mai traiasca un pic ,ca asa este omul.Lupta celor bolnavi cu viata este continuarea luptei de zi cu zi a fiecaruia dintre noi,sanatosi sau bolnavi.Eu nu contest nimanui aportul in a fi „OM” .Si nici nu-i doresc nimanui sa traiasca langa cei apropiati si sa vada indiferenta din partea lor. De aceea am facut comentariul de mai sus ,si care stiu ca nu are o rezolvare asa cum si-ar dori cei in cauza.

    Apreciază

  9. din păcate ştiu cum este flavius să îl laşi pe „acolo”, pentru „aici”. alergi, te zbaţi, suferi la rândul tău, nu de oboseală ori neajunsuri ci de neputinţa celuilalt. fiecare pas câştigat e o bucurie peste care cern apoi deziluziile. apoi, pe neaşteptate parcă, totul se opreşte. lumina din ochi se stinge. şi tu, crezând că toate s-au terminat, că datoria e împlinită şi lucrurile pot reveni şa rostul lor de dinainte descoperi că te afli între lumi.
    despre eutanasiere chiar nu aş vrea să comentez. cel puţin nu acum, dar ştiu că ea este permisă deja în unele ţări. la o vârstă însă, fiecare zi are altă dimensiune…
    eu sunt acum între lumi, nici aici şi nici acolo… încerc să mă găsesc pe mine deocamdată. şi mă simt încă de parcă bucăţi din inima mea s-ar fi desprins… aş vrea să le adun la loc. oare se poate? se mai poate?

    Apreciază

  10. pentru cine a trecut prin seria descrisă de tine, Flavius acel ”acolo” poate fi văzut ca un miraj al vremurilor bune de altădată. dar asta nu înseamnă că va și rămâne un miraj pentru totdeauna. fiind noi niște mașinării complexe, în viață avem nevoie de foarte multe lucruri. unul, foarte important, este acela de a ne demonstra nouă și celorlalți că putem să ținem piept greutăților, să trăim ”maturizarea” și să ne luam de piept cu realitatea. dar asta nu înseamnă că va dispărea și nevoia de evadarea ocazională în spațiile și locurile dedicate ”huzurului burghez” 🙂 acel ”acolo” al tău nu se va dizolva în aerul rece al realității, ci doar va îmbrăca o altă formă… care? asta rămâne să o descoperi numai tu. o săptămână bună, Flavius.

    Apreciază

  11. Mda, din păcate, cam aşa se întâmplă şi nici nu ştii câte poţi duce până nu eşti încercat…
    În ce priveşte cealaltă temă care s-a iscat, e drept că eutanisia, în contextul în care o persoană, în deplinătatea facultăţilor mintale, alege asta, e tot o acţiune a liberului arbitru, dar cred că, aşa cum spui şi tu, oamenii de-abia atunci când suferă realizează ce sunt pe cale a pierde definitiv şi atunci luptă, atunci se agaţă şi mai mult de orice speranţă, aşa încât nu cred că oferirea unei astfel de posibilităţi, care ar putea fi accesată într-un moment de disperare, de neîncredere, este soluţia.
    Lupta şi dorinţa celor care se chinuie de a trăi este de admirat, de respectat, chiar de învăţat din ea şi existenţa unei astfel de variante cred că i-ar tulbura şi le-ar chinui sufletul şi mai mult…

    Apreciază

  12. Servus…
    @Rontzi… uneori căderea în facil se tratează cu duşuri reci, aşa-i… Acel „acolo” de nu ne-ar fi acela al „să nu-i fie dat omului să ducă atîtea cîte poate duce”…
    @Elena… chiar şi oamenii cei mai bolnavi speră, în mod fundamental, sa se faca bine si cer să fie ajutaţi chiar si cind nu mai sint sperante… Nimeni nu vrea sa devina o povara, dar asta se intimpla uneori iar atunci cit de las poti fi incit sa nu faci ceea ce trebuie sa faci? Eutanasia? Eu unul nu cred ca suntem ciini. Sinuciderea? Liberul arbitru e la indemina oricui. Dar, repet, cred ca cei mai multi suferinzi aleg sa lupte pina la capat, oricare ar fi asta, bun sau rau. Si atunci cei din jurul lor sunt datori sa faca ce au de facut.
    Cele bune!

    Apreciază

  13. Nu vreau sa fiu inteleasa gresit. Dar in gluma discutam la o cafea,sau cu diferite ocazii cu vecinele care suntem si prietene despre viata in general.Una din ele vrea sa traiasca pana la 8o de ani iar eu comentez ca nu prea imi doresc decat pana la 7o de ani.Nu-mi doresc acea cadere la pat si sa chinui pe cei din jur.E adevarat ca e un pacat sa gandesti sa traiesti numai cat iti este bine si ca trebuie sa traiesti atat cat iti este scris.In modul meu de gandire insa nu as condamna pe cei care gandesc ca mine. Am citit foarte mult si despre eutanasiere si-mi dau seama ca multe probleme pot interveni in cazul in care ai cere asa ceva.Daca vor citi pensionarii ceea ce am scris poate m-ar condamna ,insa eu cred ca un om foarte ,foarte bolnav ar putea daca totusi e in deplinatatea facultatilor mintale sa opteze de a mai trai sau nu. Tocmai aici sunt cele mai mari discutii si ne asumam singuri responsabilitatea de a trai si a te chinui si a chinui pe altii.Iar sinuciderea condamnata de religie si de cei apropiati nu mi se pare nici mie o solutie.

    Apreciază

  14. Un adevărat duş rece pentru cei care n-au trecut prin ceea ce povesteşti…cât de penibile par grijile zilnice şi cum, odată ajuns în astfel de momente, găseşti că, şi în perioadele considerate ca nefericite, erai sau ar fi trebui să fii de fapt foarte fericit pentru simpla absenţă a suferinţei, a durerii şi a neputinţei proprii sau în imediata apropiere…
    De-a lungul vieţii părăsim, uneori fără să ne dăm seama, alteori prin extragere dureroasă, multe „acolo”…şi, de fapt, intrăm într-un „aici”, care devine şi acesta „acolo” la un moment dat.

    Apreciază

Gîndul tău

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.