Mîna de full house

Nu sunt un colecţionar. Nu am fluturi într-un insectar, nici antichităţi într-un cufăr din pod. Nici măcar cutii de chibrituri, brichete or ţigări. Am avut timbre şi insigne în vremuri de copilărie. Nu ştiu dacă se poate numi colecţie suma mare de pixuri răspîndite prin sertare. Parcă Adrian Păunescu spunea, înainte să se stingă, că regretă că nu va apuca să consume toate pixurile pe care le-a adunat… Desigur, în ideea că ar mai fi avut multe de scris. Şi nu ştiu dacă despre o colecţie ar putea fi vorba în privinţa cărţilor din bibliotecă, nenumărate. Sau colecţie să fie blogroll-ul meu din blogolume? Habar n-am! În orice caz, pentru a fi colecţionar cred că e necesar să fii cît de cît sistematizat, să îţi aduni pe categorii sau alfabetic obiectele hobby-ului, să ai un catalog, ceva, unde să ţi-le pui pe toate în ordine. Iar eu prea sistematizat nu sunt…
Mă îndrept, cum am mai zis aci, din cînd în cînd, spre bibliotecă şi întind mîna şi scot de acolo o carte. Mai ales în zile ca asta, de sfîrşit de săptămînă, sau de weekend cum le-ar zice.
Cîndva aşezasem cărţile pe genuri: în raftul de sus poezia, în cele de la mijloc proza, în cele de jos dicţionarele şi istoria, pe stînga şi dreapta eseurile, filosofia, critica… Acum constat că toate sunt în devălmăşie şi de aceea gestul ăsta ar apucării unei cărţi la întîmplare mi-a devenit mereu surprinzător, mai surprinzător decît cel al unui colecţionar care ştie ce caută, cred…
Acum mi-a picat în mînă „La Lilieci” a lui Sorescu, ediţia din 1986. Şi am început s-o răsfoiesc. Minunăţie… „Ce-mi staţi ca nişte bizadele aci-n drum, cu mîinile-n/ Şolduri?/ Bă, bizadea! Bizadeaua dracului!/ Bă, puţă!” Şi aici am găsit o foaie de hîrtie, gălbuie, maronie pe spatele căreia stă semnătura maestului: „Marin Sorescu 1987”. Pe faţă: „Cetatea Braşovului – Scurt istoric”: „Cinci ani mai tîrziu, în 1529, un incendiu distruge întregul edificiu…”
Iată, am în schimb o „colecţie” de amintiri, de sentimente, de gînduri şi întîmplări vechi… Ţin minte două întîmplări cu marele Sorescu, în nişte împrejurări colocviale, îi ţin minte privirea vioaie, jucăuşă… Da’ nu ştiu în schimb cînd şi cum să fi căpătat acest autograf pe acestă hîrtie A4… Şi nu ţin minte ce mi-o fi zis, nu i-am reţinut vocea… Cum nu ţin minte şi nici nu ştiu unde-mi sunt alte multe autografe… Aştept să le descopăr.
Nu sunt colecţionar, e limpede. Am doar anumite amintiri, ceva sentimente, întîmplări amestecate… Şi în unele zile trag dintre ele, ca dintr-o mînă de cărţi de poker, cîte o pagină (PDA– Poezia de Azi, îi ziceam)…

Un autograf
Un autograf

43

Babă-ta, cînd a murit tac-tu,
M-a întrebat de cîţi ani este,
Şi i-am spus: 43.
– Ei, am visat la ursitoarele lui
Că eram peste Răculeţu,
C-o albie mare în cap.
Şi-a trecut un cîrd de gîşte sălbatice,
Peste mine, la deal.
Tot în deal, la apus.
Şi-am aplecat aşa albia, să mă uit în sus.
Şi-o femeie mi-a spus:
„Ei, nu te mai uita că sînt 43”.
Gîştele alea sălbatice – anii lui.
Aşa a fost ursit.

Marin Sorescu – La Lilieci

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!