Noua solidaritate: economia de viaţă!

Sunt… dezarmante încercările din ultimele zile ale unor poliţişti de a demonstra faptul că rumânu’ n-are nicio reacţie vizavi de agresiunile asupra concetăţenilor care se petrec în imediata lui vecinătate. Nici măcar un „Hoţu’, prindeţi hoţu’!” darămite un sprint pe urmele infractorului n-au reuşit să obţină oamenii legii în scenetele lor montate în stradă la ore de maximă audienţă. Starea asta de lucruri nu mai trebuie demonstrată de mult. Ţine de domeniul realităţii noastre imunde faptul că solidaritatea, fiindcă despre asta e vorba, nu e pe Dâmboviţa altceva decît o vorbă bună, foarte bună pentru campaniile electorale sau pentru prohodurile, la una mică, între vecini. Într-o ţară în care se cultivă cu îndîrjire înrăirea, disoluţia, spiritul de junglă şi anomiile, în care „statul social” este caricaturizat prin ridicarea la rang de virtute a „pildelor” şi existenţei Ceauşeştilor, experimentul poliţiştilor de pe la Buzău sau Cluj e o probă de înduioşătoare naivitate.

Despre ce e vorba pînă la urmă? „Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate”, spunea Dante. Mă uit la cazul care se face azi pe marginea situaţiei celor 2000 de oameni ce vor rămâne pe drumuri după plecarea Nokia de la Jucu şi nu pot să nu mă întreb cît adevăr stă în toată zdroaba asta a diriguitorilor treburilor statului nostru chiar faţă de soarta acelor oameni? Cum de nu am văzut atîta atenţie atunci cînd de pildă au fost rase de pe faţa pămîntului multe alte firme sau industrii întregi în ţara asta? Cum nu pot să nu mă întreb cînd se va îndulci toată această propagandă care-mi miroase de la o poştă a campanie electorală!  Nu văd niciunde „grija pentru om” cît un foarte fin praf în ochi… Iar de aici, din „strada largă” pînă-n „celulele de bază ale societăţii” nu cred să fie vreo distanţă.

Cum un şomer sau un lovit de soartă cu mîna-ntinsă, condamnat până la urmă la extincţie, nu va primi din partea puternicilor zilei decît o vorbă calpă vopsită-n compasiune, nu e ceva nou ca aceiaşi să simtă acelaşi tratament din partea a însăşi familiilor lor! Şi spun asta amintindu-mi de un cunoscut care ajuns într-o situaţie dificilă pe un pat de spital mi-a povestit că nimeni dintre ai lui nu au fost o dată să-l vadă. „Da nimeni, bă, nici nevastă-mea, nici fii-mea, nici frate-miu! Îţi dai tu seama, puteam să şi mor aici şi tot degeaba! Da’ de ce mă, zi-mi tu de ce?!”, aşa mi-a zis. Şi nu avea nici duşmnănii, nici uri cu familia, doar că nu prea mai… conta. Nu mai conta în ecuaţia socială (sau economia socială!) a valorilor zilei, ca să spun aşa… I se aplica, potrivit „modelelor” si noii solidarităţii, economia de… viaţă!

Şi ca să mă întorc de unde plecasem, îmi amintesc ceva, desigur, domnul Lala, eroul braşovean nu a fost rumân, a fost, cred… extraterestru!

P.S – Aparent, „Viaţa e dură”, n-are nicio legătură cu cele mai sus spuse, nu-i aşa? 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!…

Mă scot din priză. Amintindu-mi de… Exarchia…

Ce poate fi mai mizerabil, dacă nu chiar angoasant pentru un început de zi decît să-ţi sune telefonul în nesimţire, la cinci dimineaţa, apel cu număr ascuns? Veţi spune că astea ne sunt „beneficiile” vieţii „moderne” şi că „intimitatea” e un moft, o iluzie, într-o lume nebună în care vrînd-nevrînd suntem nişte biete muşte prinse în firele unui păienjeniş infernal de conexiuni. Îmi bag picioarele în toate aceste beneficii. Iar pe jigodiile care mă abordează cu tupeul şi curajul infect date de numeroasele forme ale anonimităţii oferite de aceleaşi „beneficii” ale tehnologiei întru socializare le asigur de acelaşi tratament: îi bag undeva! Ideea e că a devenit insuportabilă compania a tot mai multe cotârle, companie de care poţi fi conştient sau, mai grav, pe care nici măcar nu o poţi intui. O să ziceţi că sunt paranoic sau stresat şi că poate nu se face să împrumut substantivul unor bieţi cîini jigăriţi unor… să le spunem indivizi. Jignesc mai curînd bieţii cîini, asta ştiu! Sau, pe bună dreptate, îmi veţi reproşa că, pînă la urmă, fiecare e stăpînul realităţii sale şi că prin voia lui se conectează, se raportează, la anumite „prize” conştient (sau nu, treaba lui!) fiind de consecinţe. Aşa-i, argumentul ăsta ar trebui să-mi lecuiască tentaţia jelaniilor penibile.

Prin toate orificiile mediatice suntem avertizaţi că prăpădul ne e aproape, că lumea aşa cum o ştim şi cum am trăit-o pînă acum se destructurează sub colţii unei crize şi mai şi decît cea trăită în anii din urmă (asta se poate citi foarte bine şi sub verbul atît de drag nouă „se reformează”!). Iar pentru ca senzaţiile date de aceste ştiri să ne fie mai dulci ele ne sunt garnisite cu siropuri roz-bonbon mai uşor de digerat, fie ele de factură manelistică or fiţoşită sau… sentimentalo-intelectuale, potrivite perfect specificului nostru… naţional!

În tot acest melanj citesc un articol… „revigorant” despre greci, despre felul în care stau ei acum prin cafenele şi-şi îneacă amarul. „Nu ştim ce va fi săptămâna viitoare“. „Noi toţi nu ne mai gândim decât la ziua de mâine. Noi toţi nu mai vorbim decât despre supravieţuire“, spune acolo o grecoaică. Ţin minte cum priveam spre o… Grecie acum vreo trei ani şi văd cum au mers lucrurile. Probabil, gîndesc, că noi nu suntem foarte departe de „modelul” acelui stat chiar dacă în roz-bonbon suntem asiguraţi că „nouă nu ni se poate întîmpla aşa ceva”, că „noi, Statul” nu suntem atît de hoţi! Nu ştiu, probabil, în terasele pline de pe Corso-ul nostru cafelele curg mai… liniştit, habar n-am… Aş vrea însă să-mi pot îneca presimţirile…

Atunci? În tot acest călduţ şi superb peisaj de toamnă, cum spuneam, nu văd decît o ieşire: să mă scot din nişte… prize, să mă deconectez de la vampirii energetici, cronofagi, online sau offline şi, asemeni acelor greci, să „stau ore în şir la un expresso sau la un pahar cu apă cu privirea fixată pe oraş” şi să-mi amintesc de un… Zorba alungînd (încă) senzaţia aia legată de un oraş străin şi de o ţară scăpată de sub control…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Johnny, cu toamna. Restul cu restul…

Îndeobşte ştiu că toamna vine cu alint, cu încă o îngăduinţă pentru respirări, cu acel soare călduţ care îţi filtrează neliniştile, tristeţile, şi ţi le aşterne o dată cu frunzele la picioare… Mustul toarce ca un motan sub teascuri şi mierea luminii te ţintuieşte ore în şir pe o bancă lîngă o gutuie… Aşa ştiu eu toamna, aşa ca un susur… Şi mă încăpăţînez să o primesc astfel.
Dar în tabloul ăsta de acum, din acest an, nu ştiu cum să înrămez, iată, plecarea lui Johnny Răducanu, cum nu ştiu să prind în bolduri sluţenia unor gînduri, hîdoşenia unor gesturi, ingratitudinea unor indivizi, ura unor ruperi în carne vie pînă la sînge, mizeria ascunsă într-un toc de pumnal. Ştiu, toamna nu are nicio vină nici măcar fiindcă la fundul unui coş de nuiele plin cu nuci şi castane proaspete colcăie viermii…
Sau, poate, aşa a fost mereu doar că lucrurile erau ceva mai bine cernute. Nu erau aşa amestecate în ochii şi mintea mea. Da, dacă îl scot pe Johnny din peisajul de mai sus, el va rămîne cu toamna şi restul cu… restul. O despărţire bună, aşadar… Da, parcă e mai bine aşa, toamna cu… toamna, restul cu restul… Ne va fi dor de el, de vorbele-i colorate şi de picurii de muzică risipiţi peste firele de păianjen de sub un pian cu coadă lungă…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune…

Omul nou. Se tratează cu stricnină

„Statul social a murit!”, asta încearcă, şi reuşeşte, să ne bage în cap cel care ne păstoreşte, iată de şapte ani, şi care pe atunci ne administra un convingător „Să trăiţi bine!”. Şi prim-preşedintele de partid şi de stat, aşa cum i-am zis mai de mult, alături de… capabilele-i instrumente mai are să ne păstorească încă vreo trei ani! 10 ani! Wow! O glumă proastă, aş fi zis acum ceva timp dacă aş fi intuit o asemenea perspectivă! Iată, dar, că încă o data, viaţa bate filmul! Şi poate că aş fi dat-o de la bun început pe glumă, sau aş fi privit lucrurile detaşat dacă „guvernarea” asta ar fi fost cît de cît benignă şi dacă aceşti zece ani din viaţa noastră nu ar fi fost puşi, încetul cu încetul, sub un spectru cît se poate de malign.
Suficient de malign încît, iată, în colonia numită România administrarea reformei statului în doze mici de cianuri produce efectele dorite putîndu-se vorbi aşadar despre un mare succes. Singurul! Despre ce efecte vorbesc? Păi diseminarea în rîndul mulţimii că austeritatea e bună şi firească, „austeritatea ne ţine mintea trează”, după cum spune dl. Lăzăroiu, a faptului că ar trebui să lăsăm deoparte noţiunea de speranţă sau de ajutor şi solidaritate ar fi unul la mînă. Apoi, gafa d.lui Vreme care azi a zis că trebuie „să facem ca persoanele în vîrstă să fie din ce în ce mai puţine” mi-a relevat faptul că lucrurile funcţionează potrivit „strategiei” pînă şi la nivelul subconştientului colectiv la nivelul lui de vîrf. Şi nu în ultimul rînd – vorbind doar despre „viziunile” surprinse azi! – spusa lui Igaş, potrivit căreia din MI au fost daţi afară cei ce nu au avut „sînge-n instalaţie” îmi certifică faptul că în zece ani blînda noastră ţărişoară va deveni un stat… spartan în care „omul nou” să supravieţuiască eternei „crize” şi exigenţelor regimului aspru, cu succes. Singurul lux permis ne-ar mai fi doar rugăciunea: „Suntem pregătiţi şi ne rugăm la Dumnezeu şi la Germania, Italia, Franţa, Spania”, spunea şi „atoateştiutorul şi atotputernicul”… Apoi, în scurt timp, vom accepta fără crîcnire că da, suntem bogaţi, la cei 800 de lei pe care în mărinimia-i fără margini puternicii vremelnici ai zilei ni-i alocă lună de lună. Cum vom accepta cu dragă inimă şi reală înţelegere şi ca spre ieşirea noastră naturală din exerciţiul activ de buni contribuabili la bugetul lor să ne primim în locul primului fluturaş de pensie doza binefăcătoare de stricnină. Asta, tocmai pentru a lăsa în urmă un stat sănătos, puternic, tînăr şi veşnic reformat! Desigur, ecuaţia cinică nu va fi valabilă pentru aleşi, pentru atât de necesarii supravieţuitori, bine adăpostiţi în peisaj de… cromatica vremurilor: oranj-verzuie sau în alte game… dezirate de aceştia!

P.S. – În naivitatea-mi ce ţine de genetica altor timpuri şi cu o… nejustificată teamă de fiola finală cu cianură (asta poate fi citită şi ca „ultima ţigară”!) eram tentat să scriu despre un concept interesant şi foarte altruist: downshifting-ul. Mi-a plăcut o definiţie a acestui „fenomen”: „refuzul de a intra intr-o anume inregimentare (prin dresaj), refuzul pozitiei, refuzul salariilor mari etc. Ideea de baza este ca de fapt calitatea vietii individului, care este data nu de felul in care se pozitioneaza el din punct de vedere material – nu iti trebuie atit de multi bani ca sa poti sa fii fericit, multumit în viata -, ci de faptul ca poti profita, sa zicem inteligent, de timpul pe care il ai de trait, astfel încât sa nu devii un sclav al muncii.” Mi-am dat însă şi eu seama că… nu ţine la noi… Cum spuneam mai sus, noi trebuie mai întîi să învăţăm beneficiile… sclaviei. Şi cum avem dresori foarte buni, dup-aia om mai vorbi! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Asta ne e Naţionala! Stejarii!

Nu sunt deloc un cunoscător, nu ştiu limbajul şi nu-mi sunt foarte familiare regulile şi clasamentele rugby-ului. Însă voi recupera aceste lacune în cel mai scurt timp. Şi spun asta nu doar din o altă nostalgie, aceea provocată de amintirea unor meciuri din vremea în care naţionala României de rugby, a „Stejarilor”, stătea fără nicio jenă chiar şi în capul mesei „Celor cinci naţiuni” ci mai ales impresionat de meciul de azi dimineaţă, România-Scoţia, de la Cupa Mondială din Noua Zeelandă. Cine a văzut acest meci de debut al stejarilor la acest eveniment sportiv planetar ştie despre ce vorbesc.
E impresionant cum nişte români aparent fără şanse au putut să se bată cu una dintre cele mai valoroase echipe din lume. Încrîncenarea, determinarea, forţa echipei conduse în teren de Marius Tincu mi s-au părut superbe, o adevărată terapie la metehnele noastre mioritice. Nu voi mai glosa acum despre virtuţile unui sport atît de nobil precum rugby-ul, despre ce înseamnă să fii gentleman, onoare, despre lecţiile fair-play-ului, despre modestia acestor sportivi în dicţionarul cărora nu încap nici vedetismele şi nici goana după arginţi. Însă aş îndrăzni să spun că asta ne este Naţionala! Aş îndrăzni să pledez pentru o revalorificare reală a rugby-ului ca sport de însemnătate, de prioritate naţională. Lor ar fi trebuit să le fie pregătită Arena Naţională, spre ei ar trebui să meargă mult mai multe resurse, atît materiale cît şi de simpatie! Iar dacă nu s-a făcut încă asta, sper să se facă în scurt timp.
Nu sunt dezamăgit că românii au pierdut cu 34 la 24 în faţa scoţienilor. Sunt mîndru de modul cum au pus România pe prima pagină, moralmente ei sunt nişte mari învingători. Nu aş putea spune, desigur, acelaşi lucru despre ziarele şi emisiunile noastre de sport care şi acum tot despre gazonul neputinţei, Mutu, Piţi, Becali şi alţi Mitici din fotbal vorbesc, uitând ştirea despre stejari undeva la un fund de rubrică!…
Respect, Stejari! Privindu-vă mai departe, indiferent de rezultate, am ce învăţa din altruismul vostru.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Analistele, analiştii şi sănătatea neuronului meu

Analistele, analiştii…  Dar să zic mai bine, generic, analiştii, aşadar, pentru a nu fi considerat misogin… 😉 Îmi este limpede, şi o spun cît se poate de serios, că analiştii sunt rotiţa…  fundamentul întîmplărilor, ba chiar al evenimentelor care se produc în jurul nostru. Şi nu numai că ei sunt cerberii care observă, judecă şi dau tonul reacţiilor populare dar şi cei care ajung să provoace fapte de tot soiul. Iar, altfel nu se poate, analiştii sunt mijlocul, – pînă la un punct au fost creaţia – centrului universului, al vieţii noastre mioritice: mijloacele media în toată varietatea şi strălucirea lor copleşitoare. Dacă vorbim despre iarba verde de acasă, despre odraslele nu ştiu cărui miliardar, despre „Deşteaptă-te, române!”, despre manelişti, fotbal, bacalaureat, mişcarea populară, anticipate, pîine şi sînge, pensionari eutanasiabili/neutanasiabili, flux şi reflux, alchimie şi blasfemie, inflaţie şi deflaţie, sfinte moaşte şi catedrale, poezie sau proză, acestea nu pot „exista” fără „verdictul” analiştilor, respectiv fără steluţele de rating aferente. În atari circumstanţe, mă gîndesc de bună seamă, că existenţa noastră şi faptele noastre sunt mult uşurate iar efortul valorizării şi al alegerilor ne este binişor redus la minim. Aşadar, analiştii de acest tip au chiar şi o funcţie terapeutică de netăgăduit…

După acest model, şi după aceeaşi funcţionalitate esenţială aş mai remarca şi analistele şi analiştii de la nivelurile sociale „mici”: din adunări, societăţi, corporaţii, asociaţii de scară sau întruniri de familie. Ei sunt indispensabilii cu ochii-n patru care notează neobosiţi în caiet ce fac, cum fac, de cînd fac şi de ce fac ceilalţi membri ai „comunităţii”. Asta nu înainte ca fiecare dintre cei „examinaţi” să fi beneficiat de nişte „cataloage” bine trase la…  riglă. Care le sunt şi acestora criteriile (în afara omniscientelor şi eficacelor „îmi place/nu-mi place” sau al doctului şi democratului „de-aia!”) n-are nimeni căderea, experienţa sau „calificarea” de a judeca! Verdictul lor este decisiv prin… natura şi forţa… „lucrurilor” şi îşi are apriori locul în… analele locului respectiv. Cine se îndoieşte sau are a cîrti ceva îşi are condamnarea în alb la vedere! Bineînţeles şi legea de funcţionare a acestor analişti şi analiste e tot ratingul, respectiv cît de bine sunt… înfipţi în preferinţele… „publicului superior”. Şi cum serviciul lor terapeutic şi moral şi aici este absolut… fundamental, inclusiv pentru liniştea, confortul şi sănătatea neuronului meu, nu pot să nu recunosc, încă o dată, însemnata lor… contribuţie! Motiv pentru care le-am şi înjghebat şi închinat aceste cîteva rînduri de adîncă recunoştinţă! 🙂

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Ce toamnă-mi vine… prin vine!

Pe stil vechi, acum 130 de ani se năştea Bacovia. Poate nu ar conta data dacă am fi stăpînii propriei noastre memorii! Dar nu asta e povestea. Povestea e că e toamnă… Mai ieri înnebuneau salcîmii!… Întîmplarea face ca Bacovia să-mi fi amintit asta. Privind în urmă văd că mă declaram drept meteosensibil sau sensibil la trecerile şi farmecele diferitelor anotimpuri. Dintre acestea, toamna-mi era, şi-mi este, cea mai dragă. Ba chiar îi presimţeam sosirea, o adulmecam, o grăbeam… Nu ştiu cum de data asta nu-i aşa şi uite cum Bacovia-mi aduce toamna citindu-i pieziş şi pe Internet cîteva versuri. E toamnă şi o pîndesc să vină asemeni unui suferind la pat aşteptînd sosirea asistentei aurii ca să-mi „picure” mierea galbenă şi vie cu injectomatu-n vine!…

Duminică de piaţă. Am vîndut şi răvăşit iluzii şi am zăcut citindu-mi horoscopul. Am privit distrat spre un Bac plin de vini, aproape tragic (bacovianul Liceu, desigur!). Am deschis parantezele unor muzici. Am uitat să şterg praful. Mi-am tamponat rătăcirile provocîndu-le la norocul şi la iertarea de mîine. Luminile-s de seară şi de vară şi-mi fac din vinul rozaliu din pahar, vin negru… De mîine sigur or să cadă frunze şi o să plouă şi-a fost o vară-atît de scurtă că mi-i tare dor deja de ea. Aud zarva din jurul unor alegeri, aud că trebile statului devin din nou importante prin divane. Aud că încă suntem prea mulţi şi-ar trebui să mai fim… răriţi. Se va întîmpla, desigur, cu sau fără lehamitea noastră. E iar la modă verdele-brotăcel şi asta va revigora sigur… orăcăielile! Nu de mult era la modă violetul, movul…

George Bacovia
Amurg de toamnă

Amurg de toamnă pustiu, de humă,
Pe câmp sinistre şoapte trec pe vânt –
Departe plopii s-apleacă la pământ
În larg balans lenevos, de gumă.
Pustiu adânc… şi-ncepe a-nnopta,
Şi-aud gemând amorul meu defunct;
Ascult atent privind un singur punct
Şi gem, şi plâng, şi râd în hî, în ha…


Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Aurul apă nu se face. Nea Mitică

Nea Mitică e ştiut aici în cartier, de vreo trei-patru ani drept „Mitică Americanu'” sau „Mitică Milionaru'”. Înainte era doar unul dintre mulţii pensionari care se adunau zi de zi la părculeţul de pe Berzei pentru un şah sau o tablă. Chiar îl ţin minte cum îşi plimba alene pe aici punga transparentă de plastic cu piesele vechi de lemn… De cîteva ori intrasem şi-n vorbă şi ţin minte că se distra mereu pe seama mea, braşovean trăitor în… Iaşov! Acum vreo trei sau patru ani nea Mitică, la ai lui vreo 68 de ani si pensionar din armată de ani bunicei, văduv de alţi ani şi singur cuc, s-a trezit cu o pleaşcă de moştenire descoperită tocmai în America, de la bunicăsu’! Moşu’ George fugise în State prin anii ’30 ameţit de o febră a aurului. Şi de atunci nimeni n-a mai ştiut nimic de el. Tatăl lui nea Mitică se ştiuse orfan de mic şi Mitică fără moş. Moştenirea lui Mitică, se zicea că ar fi fost pe la vreo două milioane şi ceva de dolari. Tot pe atît primise şi frate-su mai mic, Vasile, ţăran, fost ceapist de prin părţile Vrancei. La aflarea veştii cei doi s-au suit în avion şi au plecat în SUA, undeva pe lîngă San Francisco şi acolo au rămas pînă de curînd. Acolo au aflat că moşu’ lor prinsese binişor ultimul tren al aurului şi că a strîns fiecare cent iar cînd s-a prăpădit a lăsat o hîrtie ca banii să-i fie moşteniţi de urmaşii care îi vor mai fi rămaşi prin ţara lui.
În America Mitică Milionaru’ şi frate-su Vasile au trăit liniştit, româneşte, în căsoiul bunicului George Tziuka, după cum îi rămăsese numele americanizat după Ciucă, numele lui. Trăiau din renta care le ieşea din investiţiile în care nişte avocaţi le băgaseră banii. Mai mult, Vasile, om ceva mai întreprinzător se apucase de afaceri cu ceva tractoare sau maşini agricole, dacă nu mă înşel… Şi îi mergea. Nea Mitică nu s-a adaptat însă deloc, n-a prins o iotă de engleză, nu s-a lipit nimic de el. Aşa că într-o bună zi, acum cîteva luni i-a spus lui Vasile:
Băi frate-miu eu nu mai pot, eu plec. Mă duc acasă. poate oi mai veni să te văd da’ de dus mă duc. Ţie ţi-e bine aici, te descurci, eu nu-mi găsesc locu’. Numa’ să-mi trimiţi şi mie prin o bancă de-asta partea mea de bani acolo, în ţară şi văd eu mai departe…

Şi treaba aşa s-a făcut. după cum am aflat acu’ cîteva zile cînd chiar m-am întîlnit cu Nea Mitică pe aleea din faţa blocului.
– Ce faci, nea Mitică? Să nu zici că te-ai întors acasă?!, i-am zis surprins.
Eheheee măăăăi băiatu’, ce faci mă?!, mi-a răspuns lung arătînd cu bastonul de os spre mine.
– Mă bucur să vă revăd! Sănătos, voinic? Tot spre clubul nostru de şah?, i-am spus zimbind,
De-ai şti tu ce dor mi-era de foişoru’ ăla de şah! Tu-mi ştii povestea, o ştiu toţi. Da’îţi spun, uite de-aia m-am întors la căsuţa mea: pentru adunările moşilor de acolo! Şi,… rîzînd: tare-mi place acum să mă întind la cîte-o bere pe la terasele alea de pe Republicii! Nu dau toată America aia mare pe locşoarele astea!

– Păi cum nea Mitică, şi cu atîţia bani cîţi zice lumea că ai?… am încercat eu să-l cercetez.
Ei… şi mai e ceva băiatule… Am simţit eu că trebuie să vin… Am venit ca să aflu aici că am un cancer la maţe undeva… E şi ăsta un semn! Da’ nu-i bai că-l rezolv. M-am operat şi e spre bine după cum mi-o zis doctoru’… Doctoru’ ăla, Şerban, îl ştii doar, băiat tare bun!…
– Trece, trec toate cu bine, o să vezi, i-am spus aflînd vestea. Da’zău, ce o să faci cu atîta bănet mai departe?… Mă înghiontea curiozitatea asta…

Nea Mitică m-a tras de mînă mai aproape luînd un ton grav:
Măi băiatule, acolo în America am învăţat că fără cumpătare nu faci nimic. Ştiam eu de aici de acasă asta, da’ acolo mi s-a confirmat. Şi am stat şi am cercetat prin toate hîrtiile lăsate de bunicu-meu George.
– Şi?
Îţi spun numa’ ţie să ştii! Am vorbit şi cu frate-miu şi l-au învăţat americanii ăia ai lui să-mi zică să mă duc să investesc în aur că noi ştim bine ce-i aia!
Am făcut cred o faţă lungă, din moment ce nea Mitică rîdea iar văzîndu-mă…
Păi tu ce credeai? Doar nu le-oi da banii vreunor măicuţe sau catedralei ăleia cu mîntuirea neamului! Aşa mi-or zis americanii: mă duc la ăia de la Golden Company, sau cum le-o zice, la moţi acolo, şi le zic că vreau să investesc, ba chiar să-i învăţ eu cum se scoate auru’, ecologic, că am reţeta secretă a lui Moş George din America! Şi o să vezi tu cum îmi dublez sau triplez averea! Acu’ e momentul, să vezi! Ştiu ei, americanii! Da’ mă bag şi io şi le stric jocurile, o să vezi! Mă bag io, român acolo între ei să fiu cu ochii pe ei!

– Şi dacă nu vor?
– Cum să nu vrea? Dacă nu vor, investesc la bursă tot în ăia şi tot le arăt eu lor!, zise zîmbind mai departe. Iar eu năuc am întrebat mai departe:
– Şi după aia?
– Păi după aia.. o să le fac şi eu o surpriză la nişte nepoţi, din partea nevesti-mii, răposata. Să aibă de ce să-l pomenească pe Nea Mitică aşa cum îl pomenesc eu pe bunicu-meu…
– Şi dacă tot nu merge?
– O să meargă, o să vezi măi băiatule! Şi dacă nu merge, tot le voi da nepoţilor ceva şi restu’… Restu’… Hai să-ţi mai zic ceva, îmi spunea iar pe un ton tainic…  Mă, restu’ îi bag şi cumpăr io un preşedinte, mă, da un om bun, mă! Cu banii ăştia o să ung eu un preşedinte ca să scoată şi strada asta din criză, să-i văd şi eu veseli pe moşii mei amărîţi de la chioşcul cu şah!
– Nea Mitică… făcui eu definitiv interzis…

– Ce? Nu crezi? Las’ că vezi tu, aşa iaşovean cum sunt eu! Am învăţat şi eu cîteva de la americani, că doar n-am dormit pe acolo! Şi nu ţi-am zis tot! 🙂 Da’ rămîne-ntre noi, bine?, îmi aruncă peste umăr grăbind pasul spre parcul de pe Berzei…
Acu’ aştept să văd, să aflu… Poate o să-l mai trag de limbă pe Nea Mitică… Da’ zău buni ar fi vreo doi trei din ăştia să o pună de-o uniune, ceva… Mă gîndesc şi eu… 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!