Aurul apă nu se face. Nea Mitică

Nea Mitică e ştiut aici în cartier, de vreo trei-patru ani drept „Mitică Americanu'” sau „Mitică Milionaru'”. Înainte era doar unul dintre mulţii pensionari care se adunau zi de zi la părculeţul de pe Berzei pentru un şah sau o tablă. Chiar îl ţin minte cum îşi plimba alene pe aici punga transparentă de plastic cu piesele vechi de lemn… De cîteva ori intrasem şi-n vorbă şi ţin minte că se distra mereu pe seama mea, braşovean trăitor în… Iaşov! Acum vreo trei sau patru ani nea Mitică, la ai lui vreo 68 de ani si pensionar din armată de ani bunicei, văduv de alţi ani şi singur cuc, s-a trezit cu o pleaşcă de moştenire descoperită tocmai în America, de la bunicăsu’! Moşu’ George fugise în State prin anii ’30 ameţit de o febră a aurului. Şi de atunci nimeni n-a mai ştiut nimic de el. Tatăl lui nea Mitică se ştiuse orfan de mic şi Mitică fără moş. Moştenirea lui Mitică, se zicea că ar fi fost pe la vreo două milioane şi ceva de dolari. Tot pe atît primise şi frate-su mai mic, Vasile, ţăran, fost ceapist de prin părţile Vrancei. La aflarea veştii cei doi s-au suit în avion şi au plecat în SUA, undeva pe lîngă San Francisco şi acolo au rămas pînă de curînd. Acolo au aflat că moşu’ lor prinsese binişor ultimul tren al aurului şi că a strîns fiecare cent iar cînd s-a prăpădit a lăsat o hîrtie ca banii să-i fie moşteniţi de urmaşii care îi vor mai fi rămaşi prin ţara lui.
În America Mitică Milionaru’ şi frate-su Vasile au trăit liniştit, româneşte, în căsoiul bunicului George Tziuka, după cum îi rămăsese numele americanizat după Ciucă, numele lui. Trăiau din renta care le ieşea din investiţiile în care nişte avocaţi le băgaseră banii. Mai mult, Vasile, om ceva mai întreprinzător se apucase de afaceri cu ceva tractoare sau maşini agricole, dacă nu mă înşel… Şi îi mergea. Nea Mitică nu s-a adaptat însă deloc, n-a prins o iotă de engleză, nu s-a lipit nimic de el. Aşa că într-o bună zi, acum cîteva luni i-a spus lui Vasile:
Băi frate-miu eu nu mai pot, eu plec. Mă duc acasă. poate oi mai veni să te văd da’ de dus mă duc. Ţie ţi-e bine aici, te descurci, eu nu-mi găsesc locu’. Numa’ să-mi trimiţi şi mie prin o bancă de-asta partea mea de bani acolo, în ţară şi văd eu mai departe…

Şi treaba aşa s-a făcut. după cum am aflat acu’ cîteva zile cînd chiar m-am întîlnit cu Nea Mitică pe aleea din faţa blocului.
– Ce faci, nea Mitică? Să nu zici că te-ai întors acasă?!, i-am zis surprins.
Eheheee măăăăi băiatu’, ce faci mă?!, mi-a răspuns lung arătînd cu bastonul de os spre mine.
– Mă bucur să vă revăd! Sănătos, voinic? Tot spre clubul nostru de şah?, i-am spus zimbind,
De-ai şti tu ce dor mi-era de foişoru’ ăla de şah! Tu-mi ştii povestea, o ştiu toţi. Da’îţi spun, uite de-aia m-am întors la căsuţa mea: pentru adunările moşilor de acolo! Şi,… rîzînd: tare-mi place acum să mă întind la cîte-o bere pe la terasele alea de pe Republicii! Nu dau toată America aia mare pe locşoarele astea!

– Păi cum nea Mitică, şi cu atîţia bani cîţi zice lumea că ai?… am încercat eu să-l cercetez.
Ei… şi mai e ceva băiatule… Am simţit eu că trebuie să vin… Am venit ca să aflu aici că am un cancer la maţe undeva… E şi ăsta un semn! Da’ nu-i bai că-l rezolv. M-am operat şi e spre bine după cum mi-o zis doctoru’… Doctoru’ ăla, Şerban, îl ştii doar, băiat tare bun!…
– Trece, trec toate cu bine, o să vezi, i-am spus aflînd vestea. Da’zău, ce o să faci cu atîta bănet mai departe?… Mă înghiontea curiozitatea asta…

Nea Mitică m-a tras de mînă mai aproape luînd un ton grav:
Măi băiatule, acolo în America am învăţat că fără cumpătare nu faci nimic. Ştiam eu de aici de acasă asta, da’ acolo mi s-a confirmat. Şi am stat şi am cercetat prin toate hîrtiile lăsate de bunicu-meu George.
– Şi?
Îţi spun numa’ ţie să ştii! Am vorbit şi cu frate-miu şi l-au învăţat americanii ăia ai lui să-mi zică să mă duc să investesc în aur că noi ştim bine ce-i aia!
Am făcut cred o faţă lungă, din moment ce nea Mitică rîdea iar văzîndu-mă…
Păi tu ce credeai? Doar nu le-oi da banii vreunor măicuţe sau catedralei ăleia cu mîntuirea neamului! Aşa mi-or zis americanii: mă duc la ăia de la Golden Company, sau cum le-o zice, la moţi acolo, şi le zic că vreau să investesc, ba chiar să-i învăţ eu cum se scoate auru’, ecologic, că am reţeta secretă a lui Moş George din America! Şi o să vezi tu cum îmi dublez sau triplez averea! Acu’ e momentul, să vezi! Ştiu ei, americanii! Da’ mă bag şi io şi le stric jocurile, o să vezi! Mă bag io, român acolo între ei să fiu cu ochii pe ei!

– Şi dacă nu vor?
– Cum să nu vrea? Dacă nu vor, investesc la bursă tot în ăia şi tot le arăt eu lor!, zise zîmbind mai departe. Iar eu năuc am întrebat mai departe:
– Şi după aia?
– Păi după aia.. o să le fac şi eu o surpriză la nişte nepoţi, din partea nevesti-mii, răposata. Să aibă de ce să-l pomenească pe Nea Mitică aşa cum îl pomenesc eu pe bunicu-meu…
– Şi dacă tot nu merge?
– O să meargă, o să vezi măi băiatule! Şi dacă nu merge, tot le voi da nepoţilor ceva şi restu’… Restu’… Hai să-ţi mai zic ceva, îmi spunea iar pe un ton tainic…  Mă, restu’ îi bag şi cumpăr io un preşedinte, mă, da un om bun, mă! Cu banii ăştia o să ung eu un preşedinte ca să scoată şi strada asta din criză, să-i văd şi eu veseli pe moşii mei amărîţi de la chioşcul cu şah!
– Nea Mitică… făcui eu definitiv interzis…

– Ce? Nu crezi? Las’ că vezi tu, aşa iaşovean cum sunt eu! Am învăţat şi eu cîteva de la americani, că doar n-am dormit pe acolo! Şi nu ţi-am zis tot! 🙂 Da’ rămîne-ntre noi, bine?, îmi aruncă peste umăr grăbind pasul spre parcul de pe Berzei…
Acu’ aştept să văd, să aflu… Poate o să-l mai trag de limbă pe Nea Mitică… Da’ zău buni ar fi vreo doi trei din ăştia să o pună de-o uniune, ceva… Mă gîndesc şi eu… 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!