Johnny, cu toamna. Restul cu restul…

Îndeobşte ştiu că toamna vine cu alint, cu încă o îngăduinţă pentru respirări, cu acel soare călduţ care îţi filtrează neliniştile, tristeţile, şi ţi le aşterne o dată cu frunzele la picioare… Mustul toarce ca un motan sub teascuri şi mierea luminii te ţintuieşte ore în şir pe o bancă lîngă o gutuie… Aşa ştiu eu toamna, aşa ca un susur… Şi mă încăpăţînez să o primesc astfel.
Dar în tabloul ăsta de acum, din acest an, nu ştiu cum să înrămez, iată, plecarea lui Johnny Răducanu, cum nu ştiu să prind în bolduri sluţenia unor gînduri, hîdoşenia unor gesturi, ingratitudinea unor indivizi, ura unor ruperi în carne vie pînă la sînge, mizeria ascunsă într-un toc de pumnal. Ştiu, toamna nu are nicio vină nici măcar fiindcă la fundul unui coş de nuiele plin cu nuci şi castane proaspete colcăie viermii…
Sau, poate, aşa a fost mereu doar că lucrurile erau ceva mai bine cernute. Nu erau aşa amestecate în ochii şi mintea mea. Da, dacă îl scot pe Johnny din peisajul de mai sus, el va rămîne cu toamna şi restul cu… restul. O despărţire bună, aşadar… Da, parcă e mai bine aşa, toamna cu… toamna, restul cu restul… Ne va fi dor de el, de vorbele-i colorate şi de picurii de muzică risipiţi peste firele de păianjen de sub un pian cu coadă lungă…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune…