Mă scot din priză. Amintindu-mi de… Exarchia…

Ce poate fi mai mizerabil, dacă nu chiar angoasant pentru un început de zi decît să-ţi sune telefonul în nesimţire, la cinci dimineaţa, apel cu număr ascuns? Veţi spune că astea ne sunt „beneficiile” vieţii „moderne” şi că „intimitatea” e un moft, o iluzie, într-o lume nebună în care vrînd-nevrînd suntem nişte biete muşte prinse în firele unui păienjeniş infernal de conexiuni. Îmi bag picioarele în toate aceste beneficii. Iar pe jigodiile care mă abordează cu tupeul şi curajul infect date de numeroasele forme ale anonimităţii oferite de aceleaşi „beneficii” ale tehnologiei întru socializare le asigur de acelaşi tratament: îi bag undeva! Ideea e că a devenit insuportabilă compania a tot mai multe cotârle, companie de care poţi fi conştient sau, mai grav, pe care nici măcar nu o poţi intui. O să ziceţi că sunt paranoic sau stresat şi că poate nu se face să împrumut substantivul unor bieţi cîini jigăriţi unor… să le spunem indivizi. Jignesc mai curînd bieţii cîini, asta ştiu! Sau, pe bună dreptate, îmi veţi reproşa că, pînă la urmă, fiecare e stăpînul realităţii sale şi că prin voia lui se conectează, se raportează, la anumite „prize” conştient (sau nu, treaba lui!) fiind de consecinţe. Aşa-i, argumentul ăsta ar trebui să-mi lecuiască tentaţia jelaniilor penibile.

Prin toate orificiile mediatice suntem avertizaţi că prăpădul ne e aproape, că lumea aşa cum o ştim şi cum am trăit-o pînă acum se destructurează sub colţii unei crize şi mai şi decît cea trăită în anii din urmă (asta se poate citi foarte bine şi sub verbul atît de drag nouă „se reformează”!). Iar pentru ca senzaţiile date de aceste ştiri să ne fie mai dulci ele ne sunt garnisite cu siropuri roz-bonbon mai uşor de digerat, fie ele de factură manelistică or fiţoşită sau… sentimentalo-intelectuale, potrivite perfect specificului nostru… naţional!

În tot acest melanj citesc un articol… „revigorant” despre greci, despre felul în care stau ei acum prin cafenele şi-şi îneacă amarul. „Nu ştim ce va fi săptămâna viitoare“. „Noi toţi nu ne mai gândim decât la ziua de mâine. Noi toţi nu mai vorbim decât despre supravieţuire“, spune acolo o grecoaică. Ţin minte cum priveam spre o… Grecie acum vreo trei ani şi văd cum au mers lucrurile. Probabil, gîndesc, că noi nu suntem foarte departe de „modelul” acelui stat chiar dacă în roz-bonbon suntem asiguraţi că „nouă nu ni se poate întîmpla aşa ceva”, că „noi, Statul” nu suntem atît de hoţi! Nu ştiu, probabil, în terasele pline de pe Corso-ul nostru cafelele curg mai… liniştit, habar n-am… Aş vrea însă să-mi pot îneca presimţirile…

Atunci? În tot acest călduţ şi superb peisaj de toamnă, cum spuneam, nu văd decît o ieşire: să mă scot din nişte… prize, să mă deconectez de la vampirii energetici, cronofagi, online sau offline şi, asemeni acelor greci, să „stau ore în şir la un expresso sau la un pahar cu apă cu privirea fixată pe oraş” şi să-mi amintesc de un… Zorba alungînd (încă) senzaţia aia legată de un oraş străin şi de o ţară scăpată de sub control…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉