A doua scrisoare a tatălui către fiul său plecat în armată

M-am întors acum de la lăsarea pe partea cealaltă
a prietenului nostru cu care ţin minte că cinasem în ultima seară
dinaintea războiului.
Ştii, îi arătasem atunci o fotografie de-a mea din tinereţe,
el a decupat-o cu foarfeca cît să-i încapă-n tocul pantofului.
Spunea că doar acolo poate fi păstrată la drum amintirea unui om drag….

Acum trei zile, pe cînd se întorcea de la  coasă, pe la Crucea Dracului, a căzut
ca lovit în moalele capului, ca lovit de un glonţ; l-au găsit cu ochii şi gura deschise de parcă
se mira de ceva…
Tocmai trecea soarele peste cimitir şi umbrele se umflau şi se lăţeau pe garduri; l-au dus în sat cinci
oameni zdraveni şi l-au aşezat în casele din faţă, acolo unde au acoperit şi alţi bărbaţi
cu paianjeni şi flori de gura leului; femeile stăteau cu basmalele duse la gură…

Azi l-au scos din casă, prinseseră să umble muştele şi vinul se acrise de tot.
Una a început să bocească, trebuie să fi fost din alt sat…
Cam asta am văzut şi eu. Eram prieteni buni, venisem împreună din război şi
îngropasem mulţi oameni amîndoi pe acolo şi uite l-a retezat şi pe el cînd venea ca omul acasă
de la coasă, de a rămas întins în şanţ cît era de mare…
Ştii, avea prieteni mulţi că altfel nu le ascundea el fotografiile în pantofi, da’ acum l-au găsit desculţ,
numai în ciorapii ăia groşi din lînă, îi purta şi vara; gurile rele spun că i-au furat pantofii, erau buni,
din piele tare, că doar era om înstărit şi la locul lui
cînd l-au găsit acolo mort şi cu greieri la subţioară…

 

Şanţuri cu trupuri

soldaţii îşi adunau din şanţuri, unul cîte unul,
trupurile. intrau în rînduri şi privite din afară, sufletele lîncezeau
prin copaci privind de departe şi neîntrebate la şirul de nori ce trecea
de foarte mult timp peste cîmp…
păsările începuseră să moară de plictiseală,
asfaltul se-nroşise şi începuse să curgă şi el în şanţuri iar sufletele bătute de vînt
aruncau deja după soldaţi cu mere,
cu ultimele puteri aruncau după soldaţi şi cădeau în şanţurile pline cu trupuri…

 

Bahică

Din coapsă de pur-sînge englez
coastele-ţi înfipte-n pepeni şi gutui,
trecîndu-ţi prin rondul de flori al nopţii…
Mă întrebi de chei, de profiluri de fată, pe cînd eu, colecţionar de lacrimi,
îmi agăţ dimineaţa cîte un vis de-al tău, cu broboadă de seu, în urechi.

Rondul de seară scufundă încet
tălpile de oţel ale ghindei din care îţi voi întinde rugul
spre miazănoapte…
Şi soarele care fardează existenţa precară a unei
melancolice locomotive cu aburi.

 

Grumazul fiinţei

Animal transpirat în adormire
cu gîze ude şi aburi coborîndu-i
pe sub pîntecele curbînd orizontul…
Urmele rotunde ale tălpilor scuturînd poame în braţele tale,
maree subţire în ochi de meduză – schelălăiala căţelului pămîntului
spînzurat prin copaci…

Atît cît să pipăi grumazul fiinţei lipindu-ţi ultimele frunze
de degetele amare înfăşurate-n pînza albă,
cît să fugi din calea calului troian întins în loc de umbră
sub ierburi, fiindu-ţi înainte ale ochiului mulţumitoare trepte…

Gînd de mirodenii

Dar cît de omenească era vocea acelui om, cît de omenească…
Era timpul să încep din nou să scufund în aburul meu de cuvinte şi aripi
repetate de fluturi, privind prin ochelarii oraşului – ca un peşte despicat.
Abia adormisem în extazul săbiilor încovoiate… Cald şi umed, auriu ca o muzică de nerespirat,
ca un pachiderm secular – toţi mă priveau numai din faţă în vreme ce tu…
ştergeai lumina de pe oglindă cu osul mut al întrebării desculţe. Vedeam miezul cercului şi cum
buzele ce rosteau sîmburi de sunete puteau apuca, fiecare, paianjenii cu cruce pe spate. Şi de aici
cuvintele diluate neclar în felinare de Murano, scobite în terasele goale ale spinărilor mici.
Tot mai mici, pînă la neînţelegerea pădurii de drumuri, fiindu-mi permis să tremur cu gîndul
încă negustat de mirodenii.

Gesturi. „Care să spună ce?!”

Confuzie, dezechilibru, neîncredere, suspiciune… Sau ură, egoism, ipocrizie, curvăsăreală, hoţie, prostie, fudulie… Nu ştiu, oi fi bolnav dar mă uit în jur, privesc în jos, privesc în sus şi asta văd. Ici-colo, mici umbre de onoare sau gesturi normale cu cei şapte ani în zeste. Prea puţine ca să mai schimbe starea de fapt şi putoarea. Şi dacă m-aş referi la întîmplare numai la prezenţa istorică a Regelui Mihai I într-un Parlament adormit din care a mai rămas doar numele sau la gestul firesc şi dureros pînă la urmă al lui Şerban Huidu de a-şi cere iertare dezamăgind pesemne o lume care ar fi preferat o spălare pînă la isterie, în public, a unor păcate şi ar fi de ajuns… Ar fi de ajuns altundeva, altcîndva, nu aici. Ar fi de ajuns să vindece şi să adune ceva într-o ţară cu un stat şi o populaţie (nici nu zic măcar popor!) cît de cît normale (nici nu zic măcar demne sau mîndre!)
Să mă mai mire zilnicele ştiri despre disperaţi care se sinucid? (O, nu, nu din motive de onoare sau umilinţă naţionale, ci din biete disperări şi orgolii casnice, din frici de moarte şi de foame, din amantlîcuri, beţii sau nefericite aruncări în stradă!) Să mă mai mire circul bisericos cu moaşte în faţa dezbrăcaţilor flămînzi? Să mă mai mire o hăhăitoare întrebare aruncată drept răspuns la un gest, ca un scuipat în obrazul istoriei, de un rege căţărat peste batjocurile de mai sus, „care să spună ce?!…”
Ar fi de ajuns cîteva gesturi sau vor fi de ajuns şi la noi, veţi spune, voi cei optimişti… Lucrurile şi oamenii se cern şi aleg în ce loc să stea, de ce parte a baricadei, veţi zice…  Minorităţile contează şi sunt motorul care aduce schimbarea, mă veţi combate… Sper şi eu, sper ca peste o vreme, după ce emoţia şi aplauzele fireşti ale zilei de mîine vor fi trecut, să spun. „Da, m-am înşelat iar!…”

Căutînd nişte explicaţii la ştirile acelea despre sinucideri, la motivul acestor patetice şi fatalmente subiective rînduri de fapt, m-am oprit la un citat din Durkheim: „Omul nu poate trăi dacă nu simte ataşament faţă de ceva care să-l depăşească… viaţa nu este suportabilă decât dacă îi intrevedem raţiunea de a fi, dacă are un ţel prin care să merite osteneala de a o trăi…” Ataşamentul, ţelurile, ostenelile noastre unde-s?…

Servus, Blogolume!

Toate cele bune!

Tâmpa-n felii de toamnă

Această prezentare necesită JavaScript.

Abia o zăresc azi: prinsă în negura aia urîtă, Tâmpa pare să nu existe azi. Încerc să ignor lipsa asta şi să privesc spre o zare fără obstacole, ca şi cum aş fi într-un oraş de şes. E un exerciţiu imposibil însă. Chiar înnegurată, Tâmpa e acolo, îi ştiu forma, umbra, le ştiu cu ochii închişi. Îmi e amprentă undeva pe retină sau undeva în spatele ei. Dacă ar fi să-mi pierd privirea tot aş vedea-o. Aş crede că senzaţia asta e ştiută de orice braşovean şi cum e ştiută, probabil, mulţi dintre noi resimţim o oarecare frustrare să nu putem vedea Tâmpa acum pe vremea asta potrivnică plină de ceaţă, ninsoare timpurie, vînt… Şi spun asta fiindcă zilele astea e vremea Tâmpei, acum toamna, cînd se îmbracă într-o bogăţie de culori incredibilă. Asta e Tâmpa şi eu unul i-aş dedica o zi în fiecare octombrie, o zi în care să se adune la poalele ei toţi pictorii şi fotografii lumii ca să o deseneze, ca să-i extragă culorile de păstrat pentru vremurile triste de gri, alb şi cenuşiu.
Ştiu, Tâmpa nu e numai asta. A adunat în ea amintirile unor lumi întregi, amintirile… uitate ale unui oraş întreg. Parte dintre ele şi amintirile mele. Ţin minte covoarele de frunze de sub Tâmpa prin care-mi afundam picioarele pînă la genunchi, dar şi aşternuturile adînci de zăpadă de pe acolo. Ţin minte că Tâmpa a fost locul unor iubiri sfîşietoare, ascunse, pierdute, locul unor incendii nedesluşite şi al unor inscripţii, cetăţi şi izvoare ciudate, cum era şi locul de fugă al unor elevi sau locul de tir al unora sau locul rătăcirii minţilor altora, parte dintre ei poeţi… Cum mai ştiu că Tâmpa e şi locul unor crime sau sinucideri misterioase: mulţi s-au pierdut definitiv prin desişurile ei rătăcind cu voie sau nu şerpuirile aleilor păzite de sălbăticiuni… Probabil cîte ceva din toate astea se mai produc şi acum. Amintiri se produc în fiecare clipă, ştiu. Şi poate chiar şi versuri urmându-le celor  ale unicului poet al Braşovului, exilatul Ştefan Baciu care-şi începea, din Honolulu poeziile cu un „De sub Tâmpa…” şi care ne-a lăsat cea mai frumoasă strofă a Braşovului:
„Tristan Corbiere coboară palid din Roscoff
iar eu traduc un curcubeu în insula Kauai
oriunde pe planetă este un vechi Braşov
pe-un colţ la tropic, pe-un picior de plai.” (Braşov la Tropic, 1980)
Nimic nu întrece culorile de chihlimbar şi miere ale Tâmpei toamna şi sper că şi acum ea va fi la fel de blîndă ca şi altele lăsîndu-ne să le privim pe săturate oricît de… indecentă ne-ar fi căutătura…

Am găsit acum ceva vreme o vorbă de-a lui Italo Calvino: „Un oraş nu te bucură cu cele şapte sau şaptezeci şi şapte de minuni, ci cu răspunsul pe care ţi-l dă la ce i-ai cerut.” Ei bine, iată că eu mi-am primit răspunsul…


Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

E mult? E puţin?…

Ce aş mai putea adăuga azi? Că suntem o ţară strivită de bocancii şi dispreţul batjocoritor al clanurilor? Că suntem o ţară a cărei credinţă a mai rămas doar în moaşte? Că strada şi televizorul sunt tot una, sub aceeaşi lege a şişului şi pumnului? Că „statul” nu e altceva decît anticamera primitoare a unei încăperi pe care scrie „Sala de Euthanasieri” pentru cerşetori flămînzi? Că imnul ne este o manea? Că legile ne sunt pecetluite cu arginţi? Că negrul literei cărţii ne e scuipat şi folosit ca boială de piţipoancele-porno? Că virtuţile se cumpără pe centură? Că pupincurismul e monedă forte şi obrazul hîrtie igienică? Că frica ţine loc de „bună ziua”? Că politica e cămătărie? Că sănătatea şi şcoala devin recompense de lux pentru „aleşi”? Că… „democraţia nu-i pentru căţei…” Că speranţa aia care murea ultima, a murit, iată, de mult şi noi o conducem uşurel pe ultimul drum?…

Acum trei ani nu credeam să ajung să nu mai am nimic de adăugat… Da’ nu-i nimic, ar mai fi doar vreo 50 de ani pentru tot circul ăsta… Adică vreo 50 de toamne, 50 de veri, 50 de ierni, adică o amărîtă de viaţă scurtă de om norocos… Foarte puţin, mă gîndesc privind la ţîncii din jur…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!