Tâmpa-n felii de toamnă

Această prezentare necesită JavaScript.

Abia o zăresc azi: prinsă în negura aia urîtă, Tâmpa pare să nu existe azi. Încerc să ignor lipsa asta şi să privesc spre o zare fără obstacole, ca şi cum aş fi într-un oraş de şes. E un exerciţiu imposibil însă. Chiar înnegurată, Tâmpa e acolo, îi ştiu forma, umbra, le ştiu cu ochii închişi. Îmi e amprentă undeva pe retină sau undeva în spatele ei. Dacă ar fi să-mi pierd privirea tot aş vedea-o. Aş crede că senzaţia asta e ştiută de orice braşovean şi cum e ştiută, probabil, mulţi dintre noi resimţim o oarecare frustrare să nu putem vedea Tâmpa acum pe vremea asta potrivnică plină de ceaţă, ninsoare timpurie, vînt… Şi spun asta fiindcă zilele astea e vremea Tâmpei, acum toamna, cînd se îmbracă într-o bogăţie de culori incredibilă. Asta e Tâmpa şi eu unul i-aş dedica o zi în fiecare octombrie, o zi în care să se adune la poalele ei toţi pictorii şi fotografii lumii ca să o deseneze, ca să-i extragă culorile de păstrat pentru vremurile triste de gri, alb şi cenuşiu.
Ştiu, Tâmpa nu e numai asta. A adunat în ea amintirile unor lumi întregi, amintirile… uitate ale unui oraş întreg. Parte dintre ele şi amintirile mele. Ţin minte covoarele de frunze de sub Tâmpa prin care-mi afundam picioarele pînă la genunchi, dar şi aşternuturile adînci de zăpadă de pe acolo. Ţin minte că Tâmpa a fost locul unor iubiri sfîşietoare, ascunse, pierdute, locul unor incendii nedesluşite şi al unor inscripţii, cetăţi şi izvoare ciudate, cum era şi locul de fugă al unor elevi sau locul de tir al unora sau locul rătăcirii minţilor altora, parte dintre ei poeţi… Cum mai ştiu că Tâmpa e şi locul unor crime sau sinucideri misterioase: mulţi s-au pierdut definitiv prin desişurile ei rătăcind cu voie sau nu şerpuirile aleilor păzite de sălbăticiuni… Probabil cîte ceva din toate astea se mai produc şi acum. Amintiri se produc în fiecare clipă, ştiu. Şi poate chiar şi versuri urmându-le celor  ale unicului poet al Braşovului, exilatul Ştefan Baciu care-şi începea, din Honolulu poeziile cu un „De sub Tâmpa…” şi care ne-a lăsat cea mai frumoasă strofă a Braşovului:
„Tristan Corbiere coboară palid din Roscoff
iar eu traduc un curcubeu în insula Kauai
oriunde pe planetă este un vechi Braşov
pe-un colţ la tropic, pe-un picior de plai.” (Braşov la Tropic, 1980)
Nimic nu întrece culorile de chihlimbar şi miere ale Tâmpei toamna şi sper că şi acum ea va fi la fel de blîndă ca şi altele lăsîndu-ne să le privim pe săturate oricît de… indecentă ne-ar fi căutătura…

Am găsit acum ceva vreme o vorbă de-a lui Italo Calvino: „Un oraş nu te bucură cu cele şapte sau şaptezeci şi şapte de minuni, ci cu răspunsul pe care ţi-l dă la ce i-ai cerut.” Ei bine, iată că eu mi-am primit răspunsul…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!