Oglinzi, tablouri, acolade. Istorii în ramă

Istoria… Trăim mereu zile interesante chiar dacă ştim că istoria se repetă. De bună seamă fiind istoria noastră, a trecerii noastre pe aici, ea nu poate fi decît interesantă. Nu prea stăm însă să vedem ce şi cum sunt lucrurile şi faptele, nu avem micul orgoliu ca istoria noastră să fie un pic altfel, cu mai puţine similitudini cu ce a fost.  Istoria noastră, văzută, vorbită, ascultată de acum, adică din chiar clipele facerii ei ar fi cred altfel „atunci”, adică chiar atunci cînd va fi… istorie. Nu am fi doar mai originali ci am şi evolua puţin mai mult, cred. Ce instrumente am avea la îndemînă? Istoria da, şi istoricii de acum ai cetăţii. Încă îi mai avem! La un simplu gând îmi trec prin minte patru nume prestigioase: Dinu C. Giurescu, Florin Constantiniu, Dan Berindei, Neagu Djuvara. Şi mai sunt şi alţii. Eu unul le caut şi le savurez apariţiile, interviurile şi găsesc că mediile care îi promovează şi îi provoacă să iasă în faţa lumii chiar fac ceea ce trebuie făcut. Ştiu că sunt opinii – unele ale stăpînilor vremelnici ai zilei care se vor băgaţi în istorie! – care consideră că prea li s-ar da credit „unor profesoraşi” care ar face bine să rămână undeva prin hârţoagele Egiptului şi Chaldeei, însă nu cred că şi contează, aşa că gîndu-mi merge mai departe… Că sunt de stânga sau de dreapta, că sunt pătimaşi sau obiectivi, aceşti martori ai prezentului şi scormonitori ai trecutului ne pun oglinda la îndemână. Ştiu, nu arătăm foarte bine în oglinda asta nici din faţă nici din profil, dar parcă n-am vrea să ne tot retrăim… de-a-mboulea greşelile trecutului, nu-i aşa?

Giurescu spune că „Globalismul cultural de astăzi este asemenea internaţionalismului marxist din anii ’40 şi ’50 ai secolului trecut. Ţelul lor este formarea unui „om nou”, pe cât posibil, fără patrie.” Constantiniu pune un diagnostic: „În următorii o sută de ani, nu se va schimba nimic. Ferice de cine moare acum!” „Cum judecam ce a fost si ce este? Avem puterea si vointa de a judeca corect, de a cântari si aprecia? Suntem obiectivi in a defini raul si binele, in a sesiza nuantele sau – asa cum ni se impunea in totalitarisme – vedem lucrurile dupa un tipic care in fapt nu este al nostru, ci ni-l asumam sau ni se impune sa-l asumam?”, se întreabă Berindei. Apoi, Djuvara chiar pune mâna pe hăţuri: „Dacă aş fi la putere, aş fi un adevărat Vlad Ţepeş. Că nu mai pot să-i trag în ţeapă, asta e clar, dar aş înfunda puşcăriile cu toţi aceia care au furat. Ar trebui să clădim o puşcărie nouă, imensă, nu ştiu unde, atât de mulţi aş băga înăuntru. Aş înlocui ţeapa pentru că nu mai pot s-o folosesc…”

Nu cred că e nevoie de concluzii aici, aşa doar de dragul concluziilor. Este suficient să citim şi să încercăm să avem o privire de ansamblu… În schimb, îmi amintesc cu drag de acele tablouri din „casele” (a se citi camerele) bunicilor de la ţară aşezate, între ştergare, în mici altare pe pereţii de la răsărit, cu fotografiile în sepia ale bunilor soldaţi sau ale bunelor mirese, avîndu-şi de jur împrejur, strecurate în marginile ramelor, fotografiile nepoţilor şi copiilor lor vii sau morţi… Mă uitam la acele personaje misterioase minute bune în şir încercînd să descifrez legăturile neştiute dintre ele pînă aproape de zilele acelui prezent… Era în acea privire tot un soi de citire a istoriei. Azi, în casele noastre nu mai avem tablourile acelea şi cred că nici memoria acelor chipuri din poze. În schimb avem numeroase fotografii colorate în rame electronice şi pe… stickuri! Asta era o acoladă doar… Ca şi muzichia de aci!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!