O poză cu Moromete. Din fundu’ curţii

Mi-am început ploioasa-mi zi, fatalmente pe FB, cu un gînd aruncat acolo, către nicăieri, un gînd din fundu’ curţii. „Avea uneori obiceiul – semn de bătrâneţe sau poate nevoia de a se convinge că şi cele mai întortocheate gânduri pot căpăta glas – de a se retrage pe undeva prin grădină sau prin spatele casei şi de a vorbi singur”, aşa făcea Ilie Moromete. În monoloagele lui, în vremurile lui de revoluţii exterioare şi interioare şi de timp fără răbdare, Moromete îşi avea grădina, salcîmul şi-şi mesteca gîndurile laolaltă cu tutunul fărîmiţat în palme. Nu era totuşi atît semn de singurătate – citea „Dimineaţa” „lui Cocoşilă”, la Iocan în Poiană, uitîndu-şi de fonciire, de frigurile şi de Bisisca lui Niculae, de urzelile unor Paraschiv, Nilă şi Achim sau de gura Catrinei – cît de plutire peste realitate. Şi cred că aşa i-a funcţionat lui instinctul de conservare pînă la sfîrşit. Chiar şi după ce şi-a prăbuşit salcîmul a rămas stăpîn în istoria lui, nu cum cred alţii. Şi-a supravieţuit cu rădăcinile din pămînt ale salcîmului, chit că avea să fie purtat într-o roabă spre moarte. Într-o roabă… „Domnule, eu am dus totdeauna o viaţă independentă”… Ceilalţi, toţi, s-au dus cu istoria lor sau s-au lăsat duşi spre niciunde.
Îmi caut grădina din spatele casei, îmi caut salcîmul, locul ăla de acasă în care să mă duc să vorbesc singur. Îl găsesc în poze.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!