Un… emoticon

Firimituri, fărîmiţe mai suntem din ce am fi fost. Văd asta pe stradă: priviri pierdute, chipuri pămîntii, zîmbete-rînjet fără obraji, fără buze, fără ochi, cu nervi, cu deznădejdi, neînțelegeri, cu neîncredere, ură, frică, dureri, neiertări și singurătăți acerbe… Depresi(un)e generală aş zice. Și deja-vu, cu aceleași imagini de acum cîțiva ani. Spuneți-mi că mă înşel. Posibil să fie doar o stare. Sau mai curînd o astenie. Urmată de o amnezie. Și, pînă la urmă, e bine că e așa. Că uităm repede și că… trece repede. Ce scurtă și grăbită-i viața așa. O fi bine, o fi rău? Scurtă-i, bag de seamă chiar și moartea. Păi cum? Păi așa, în echilibru.

Acum ceva zile a murit un poet, mare poet. Emil Brumaru… Acum și mai puține zile a murit George Stanca, gazetar și rapidist… Nu de mult a murit Siminică, un clovn, cum nu de mult timp s-au dus, pe rînd, un fost președinte, un academician și-un fost senator și, mai aproape, un prieten, o prietenă, de aici de lîngă tine, de lîngă mine… Și? Le-a durat moartea mai mult de o zi, hai două – pe cîteva „pagini de ziar” și alte „pagini de socializare”? (Dar viața să le fi fost mai lungă decît moartea?…) Ați mai auzit sau zis ceva de ei? Nu. Ba, chiar am văzut că pe feisbuc  (acolo-n „universul” nostru singular) am devenit foarte pricepuți exersînd ferpare și ziceri de condoleanțe, pricepuți și neîntrecuți în a fi primii care ne facem… datoria și asta cît mai lacrimogen și compătimitor cu putință… Scurt, repede, și atît. Atît cît să inserezi un emoticon ori un like. Pînă a doua zi. Azi-ul buimac, azi bezmetic e deja mîine. Și-l vom fi uitat cu toate și toți ai lui. Și mîine, la fel… Și cu asta basta. Și-un emoticon.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

3 gânduri despre „Un… emoticon

  1. ..şi când mâine devine deja ieri, ne-ntrebăm nedumeriți : de ce m-am grăbit? Spre ce m-am grăbit? Ieri trece victorios și-ntinde mâna spere mâine. Unde-i, însă, azi? Uităm să trăim prezentul, mai dăm „trecutul” la-ntors, îl scuturăm bine de praful unor amintiri (unele plăcute, altele nu) ne-ntreptăm spre viitor, fără să observăm că prezentul a împins spre veșnicie o rudă, un bun prieten un OM care, odată, în viață ne-a fost de mare ajutor. Trăim cu o privire, cerșim uneori un zâmbet, vrem ca ieri să nu treacă nepăsător peste azi. încercăm să modelăm prezentul, având întâmplător pe toți cei dragi aproape, dar de ce nu știm să-l TRĂIM pe azi? AZI când se mai pleacă, azi când n-apuci să dai măcar binețe unui om de bine, că …uite, gata, veșnicia ți l-a luat și dus în împărăția ei. De ce nu-I viața un drum cu dus-întors? De ce devenim, aproape fără să ne dăm seama, fărâmițe atât de repede?

    Apreciat de 1 persoană

Gîndul tău

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.