Cei buni și cei răi

Crime odioase, tragedii, catastrofe sau alegeri proaste s-au mai petrecut în țara asta, destule. Apoi, toate au fost însoțite, la vremea lor de o „vie” emoție populară și de o moblizare… „fără precedent” a organelor și instituțiilor „responsabile” ale Statului. Emoția și reacția „autorităților” a durat, fără deosebire, cîteva zile, hai cîteva săptămîni. Și? Și n-am devenit mai buni.
După un timp, alte crime odioase, alte catastrofe, alte alegeri proaste, și mai odioase și mai… catastrofe! Astăzi, la drama Alexandrei, un copil ucis cu binecuvîntarea statului „special”, aruncăm din nou, sugrumați de indignare, cu vinovății în stînga și-n dreapta, și ne băgăm unii pe alții în țarcul celorlalți, al celor răi și ciumați. Eventual, manifestăm sub un steag sau altul, ferm convinși că sîntem posesorii adevărului din bula noastră confortabilă și superioară. Noi suntem „cei buni”. Atît am înțeles, atît sîntem în stare.
Dar în vremea asta, statul, sistemul, ne mîngîie îngăduitor pe creștet și se întărește cu încă o doză de anticorpi schimbînd placa, garda, ca să fim convinși că dreapta nu-i tot una cu stînga și că „e de bine”. Pînă la următoarea crimă odioasă sau catastrofă, care putea fi evitată, petrecută pe impotență, indiferență și ticăloșie.
Somnul raţiunii naşte monştri”, spunea un pictor spaniol, pe la 1800, dar noi nu am aflat-o nici astăzi. Ca… nație, prin oameni care țin cu țara. Cine a aflat-o la nivel individual încearcă, sigur, singura soluție: rezolvarea, salvarea, evadarea la nivel personal, ieșirea din iluzie și din șabloane. Dar nici asta nu ne face mai buni.
Altfel, nu-i nimic, peste cîteva zile mai incepe un festival sau două, o manea, o hipstereală, mai vine un „altfel” de 10 august, pentru cauze de importanță națională, mai pică un guvern și uităm. E vară și ne trece, la o halbă rece pe feisbuc.
Dumnezeu să o odihnească în pace pe Alexandra și pe noi să ne… ierte! 

Servus, Blogolume!

Toate cele bune!

Apel către jigodii

„Cei care au uitat trecutul sunt condamnați să îl repete”, zicea un filosof american, George Santayana. Și nu e zi în care să nu constat cît de scurtă ne este memoria (colectivă), ba chiar să încep să văd cum începem să retrăim trecutul. Să-l retrăim urît, desigur. Acum cîteva zile îi comentam unui prieten vechi, pe feisbuc (unde altundeva ne este… lumea?!) așa: „Băieții și fetele „de pe” sectorul cenzură de la Secţia de Presă a CC al PCR ar crăpa de invidie la vederea celor de azi și a mijloacelor de care dispun…” Asta la o postare a acestuia în care spunea: „Aprope jenat de lume… „lumea politrucă”, am scris și eu o chestie despre tâmpeniile verbale ale practicanțior fundamentaliști ai USR. Nimic deosebit. Analiză banală. Dar am primit în ficatul netului niște blocări pe această temă de nu-mi imaginam. Nu mă dau victimă, constat că cenzura s-a mutat de la stat către neidentificabili corporatiști ce au grijă mare față de simulacrele lansate-n teritoriu de acestia. Nu mă dau nici în vânt și nici în teleguță și nici în barca conspirativă cu teoriile conspirative. Dar acestea, bag de seamă, funcționează. Votul meu. Când mă împușcați? Aduc glonțul?”
Ei bine, aici nu-i decît un vîrf de… ac din glonțul și din „votul” care fac din „online-ul” (de fapt ce mai e online și ce offline?) românesc, dominat copios de facilul Facebook o baltă imundă în care cu greu mai poți înota fără să te mînjești. „Standardele comunității”, „algoritmii”, „bulele”, „discriminarea”, „excluderea” pe motive de apartenență (prezumată!) politică sau socială au devenit instrumentele pe care în mod parșiv le mînuiesc niște jigodii insinuate în existențele noastre încercînd să ne rescrie… istoria, mai cu seamă istoria personală. „Neo”-societatea în care am ajuns să supraviețuim, în fapt un puzzle de alte cîteva „neo”-ordini importate cu zel și devenite stindarde automate ale unor plutoane decerebrate care, din lipsa altor motivații de viață se închină „statului (de) drepți” și unor Înalte Porți, este oare ceea ce le vom lăsa noi moștenire celor ce vin?
În același registru, acum cîteva zile, cineva mă acuza violent de „propagandă sovietică”, fiindcă îmi exprimam niște întrebări în legătură cu favoriții politici pentru care a făcut o pasiune… „Cine nu e cu noi e împotriva noastră”, a spus-o, parcă, Lenin și a devenit, iată, astăzi regula numărul unu după care se ghidează jigodiile care nu au altă grijă decît să ne supravegheze orice respirație, orice îmbucătură, să ne judece fără să aibă habar care ne este „istoria” fiecăruia, să ne bage în categorii și dosare, să ne caute de… voturi, să ne „atașeze” lingători sau delatori, să ne dea „report” sau… „block”! Și ar face-o, dacă ar putea, inclusiv cu duba (sau Volga) neagră la poartă sau aliniindu-ne în fața unor barăci. De aceea, fiindcă apelurile sunt și ele la modă, le-aș zice, cu acel sictir… distanțat, care-i enervează la culme: Nu mor caii cînd vor cîinii, jigodiilor!

P.S. – Willkommen zurück, Rammstein! 🙂 Piesa asta-i tocmai despre niște frici. Și ale noastre. Pornind cu aceasta a repetării istoriei.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Un… emoticon

Firimituri, fărîmiţe mai suntem din ce am fi fost. Văd asta pe stradă: priviri pierdute, chipuri pămîntii, zîmbete-rînjet fără obraji, fără buze, fără ochi, cu nervi, cu deznădejdi, neînțelegeri, cu neîncredere, ură, frică, dureri, neiertări și singurătăți acerbe… Depresi(un)e generală aş zice. Și deja-vu, cu aceleași imagini de acum cîțiva ani. Spuneți-mi că mă înşel. Posibil să fie doar o stare. Sau mai curînd o astenie. Urmată de o amnezie. Și, pînă la urmă, e bine că e așa. Că uităm repede și că… trece repede. Ce scurtă și grăbită-i viața așa. O fi bine, o fi rău? Scurtă-i, bag de seamă chiar și moartea. Păi cum? Păi așa, în echilibru.

Acum ceva zile a murit un poet, mare poet. Emil Brumaru… Acum și mai puține zile a murit George Stanca, gazetar și rapidist… Nu de mult a murit Siminică, un clovn, cum nu de mult timp s-au dus, pe rînd, un fost președinte, un academician și-un fost senator și, mai aproape, un prieten, o prietenă, de aici de lîngă tine, de lîngă mine… Și? Le-a durat moartea mai mult de o zi, hai două – pe cîteva „pagini de ziar” și alte „pagini de socializare”? (Dar viața să le fi fost mai lungă decît moartea?…) Ați mai auzit sau zis ceva de ei? Nu. Ba, chiar am văzut că pe feisbuc  (acolo-n „universul” nostru singular) am devenit foarte pricepuți exersînd ferpare și ziceri de condoleanțe, pricepuți și neîntrecuți în a fi primii care ne facem… datoria și asta cît mai lacrimogen și compătimitor cu putință… Scurt, repede, și atît. Atît cît să inserezi un emoticon ori un like. Pînă a doua zi. Azi-ul buimac, azi bezmetic e deja mîine. Și-l vom fi uitat cu toate și toți ai lui. Și mîine, la fel… Și cu asta basta. Și-un emoticon.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Resursa de zbor a oamenilor…

Se spune, cu frumoase vorbe, despre avioane, că atunci cînd încep să scîrțîie, obosite și uzate, chiar dacă nu tocmai bătrîne în ani,  și-au „epuizat resursa de zbor” și știm ce se va întîmpla cu ele, nu mai pot fi luate de bune… Unele, „privilegiate” de mai puțina rugină, mai norocoase deci, pot ajunge la un muzeu sau, ca obiecte pensionate de studiu, la o grădiniță cu copii curioși, dar cele mai multe sfîrșesc, dezmembrate, într-un cimitir rece al avioanelor. Toate însă vor fi fost repede și indiferent de cheltuiala mare, înlocuite, cu mîna unor ingineri pricepuți, cu aeronavele noi, lucioase, puternice și proaspete care așteptau docile în curtea fabricii de avioane. Fără resentimente, fără… sentimente, fără metafore, fiindcă fierul nu le are. Dar ce am putea spune azi despre soarta oamenilor care și-au epuizat resursa… de zbor?

Servus, Blogolume
Toate cele bune!

Catedrala și Centenarul celuilalt

Nu știu ce am construit noi, generațiile din urmă, în ultimii douăzeci de ani și ceva în țara asta, ce am dus la bun sfîrșit. Aș ști însă, în schimb, să spun cam ce am dărîmat, dacă ar mai avea vreo relevanță… Dacă astăzi avem doar „inteligența” de a „argumenta” în bani (120 milioane de euro) și… oportunitate  ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului înseamnă că la atît reducem însemnătatea ei și mă opresc din a comenta mai mult, amintind doar în treacăt că un rînd de alegeri parlamentare costă 40 de milioane de euro, unul de alegeri prezidențiale sau un referendum vreo 30 de milioane, un stadion național a costat 200 de milioane de euro, iar cel mai scump mall, ce-i drept din bani privați, (din cele, destule, apărute pînă acum!) din România a costat 300 de milioane de euro!… La acest calcul nu cred că judecata contemporaneității contează, cît judecățile ce ni se vor aplica peste 30 sau peste alți 100 de ani și tare mă tem că numai această Catedrală Națională ne va fi trecută în dreptul realizărilor de reținut, în condițiile în care nu despre bani a fost vorba, fiindcă bani au fost și pentru școli și pentru spitale și pentru autostrăzi, cît despre cine și cum i-a gospodărit pe măsura scopului lor.
Dar asta e chestiunea acum, la un pas de Centenarul nostru (fiindcă se vede în ce fel e luat în seamă și acesta, mai cu seamă de către Stat, dar și de către unii dintre noi!) și în… prag de Catedrală? Poate că ne avem noi înșine, fiecare, cîte un Centenar și cîte o Catedrală personale. Ce nu avem însă? Putința de a dovedi că le putem pune împreună la un loc și că suntem capabili să respectăm atît Catedrala cît și… Centenarul celuilalt, fără a-i mai deșerta în minte și în suflet un hîrdău cu lături…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Un Centenar ratat

„Vom avea de sărbătorit în acest an câteva date de aur. În sunetul festivităților, cel mai semnificativ semnal sonor pe care îl putem da ar fi un minut de tăcere (…) pentru ca România mea să devină România noastră”, spune într-un document strategic, de Stat…
Și tăcere a rămas… Și o sumă de inițiative și momente particulare izolate – unele doar de marketing. Și sunetul festivităților! Steaguri, cîteva, artificii, fanfară!  Atît.
Un Centenar ratat… Dar, în definitiv, de ce să fi avut noi, România, un Centenar real, asumat cu un adevărat sens al cuvîntului,  ca semn că am mai avea o identitate?…
Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

O privire înapoi și o privire înainte

Ticăloși, parșivi, jigodii?…  De ce-om fi așa unii dintre noi?  Pare-mi-se că „a călca pe cadavre” a devenit „a călca pe ființe vii” – lege a „supraviețuirii”, într-o Românie bezmetică, după aproape 30 de ani de „libertate”, „democrație” și capitalism multilateral dezvoltat. Suprem progres! Nu spun ceva nou, ba o „joc” chiar cu naivitate și destule… ghilimele, dacă „pe vremuri” astea nu ar fi fost doar figuri de stil pentru a ilustra cazuri excepționale de primă pagină de gazetă. Acum senzația e că aceste trăsături malformate au ajuns să țină de CV, iar cei veniți „din urmă” par dresați să și le poarte obligatoriu în instrumentarul comun, pînă într-acolo încît gustul și mirosul de sînge să le devină firești. Nu te aștepta la compasiune, la compromis, la o vorbă bună „cînd intri aici, în acest ring”, pare să fie dictonul #rezistenței într-o lume și o viață autodefinite drept… „concurențiale” și ale… „performanței”. Dar asta pe o ipocrizie soioasă, fiindcă altfel mulți proclamă puterea empatiei, a voluntariatului social, ba chiar a simplității și curățeniei, a… rosturilor, prin simandicoase teorii și exerciții pornind de la… downshifting și pînă la… mindfulness. Oh da, cruzimea e mai ușor digerabilă – poate să aibă chiar un sens în călirea speciei! – pe un asemenea blat de tort împopoțonat cu bomboane altruiste și citate motivaționale pozitive. Ești cumva dintre care care au avut azi un „mic”… măcel reușit cu un oarecare rival, măcel lăsat cu uși trîntite în nas, cu ziduri în loc de cuvinte, cu gesturi în loc de argumente, cu ridicat din umeri în loc de „pune-te în locul meu”, cu disperări, deznădejdi fără soluții de partea cealaltă, poate cu prăbușiri și praful aferent?  Vei bifa victoria și în seara asta, triumfător, la un club sau pub sau la o sesiune de shopping în aplauzele asistenței tale superioare, spilcuite și dezinteresate? Dacă da, atunci privește un pic în urmă și un pic înainte. Ah, da, probabil nu o să vezi nimic și într-adevăr exercițiul ăsta n-are cum să-ți iasă. Nu acum și nu pe portativul scurt și glorios cu „lacrimi și pumni în pereți” al zilelor tale de glorie. Dar ești pe drumul cel bun și curînd, prea curînd, îți vei căpăta și tu privirea!

PS. – Prezenta stare nu-i decît o revenire la un elogiu al mitocăniei și la o poveste fără sfîrșit. Toate-s vechi!   😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

O mînă de ţară.

Frumos gestul lui Horia Ţigănuş, cu această mînă de ţară. O mînă de lut, de dor, din Ţara Eroilor, cu tricolor, trimisă uşor te miri cui şi în ce zare, o mînă de pămînt de ţară, de ţinut în mînă, uşor de purtat în buzunar sau de ţinut la masă… Creaţiile-gest ale artistului braşovean sunt ştiute aici în vatra noastră şi nimerit ar fi să fi fost urmate şi de altele, ale fiecăruia dintre noi. La 100 de ani, România ar mai putea fi încă aşa, o Românie Mare a micilor fapte însemnate. Mulţumesc, Horia!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune.

Reduși la ridicol

De prea multă vreme în țara asta nu mai contează lucrurile importante, căzuți fiind mai toți într-un derizoriu halucinant. Ce auzim, despre ce vorbim pe ce ni se duc rămășițele de inteligență, de atitudine, de nervi, de civism, de concesii, de fapte? Politica și Justiția (justiția aici fiind doar o disimulare, un pretext al unei lupte politice de joasă speță) în toate formele posibile, pornind de la cele mitocănești, sunt singurele preocupări ale „spațiului public”. Cine și cum mai pune azi valoare pe chestiunile naționale dar pe cele ce țin de existența sau de o viață… normală a oamenilor? Cîte fapte și știri (spun o banalitate, știu) despre construcții temeinice în sănătate, școală, hrană, drumuri, speranță și șansă de bună viață vedem și comentăm? Poate chiar dacă ele ar exista nu ni s-ar părea „relevante”. Se vorbește despre „soarta semenilor”, doar pentru ca  semenii indignați să fie mînați să iasă în stradă ca să-și manifeste indignarea și „solidaritatea” pentru cauze de moment. Care soartă, care solidaritate, din cîtă empatie și îndemn propriu? Indignarea, solidaritatea în ce s-au transfigurat? În ură și silă, însămînțate bine între generații, între semeni de aproape și de departe, împărțiți bine în tabere „politice”, reali sau doar virtuali. În vremea asta „ceea ce contează” s-a decompensat pînă acolo încît pare să nici nu mai existe.
Dar, probabil, așa trebuia să fie, să ajungem în această groapă ca să putem să ne ridicăm și să construim din nou Ceva. Poate. Poate, fiindcă nu ni se întrezărește acum nici cine, nici cum, nici cînd. „Generațiile sacrificate” prezente, care încă mai respiră, amar, vor lăsa asta drept vis. Părerea mea.

Servus, Blogolume
Toate cele bune!

Singurătatea unui expirat

„Expirat”… „Nu mai departe de mîine”, mi-a zis azi, pe stradă, un prieten vechi, „nu mai privesc mai departe de mîine”. Vine o vreme cînd pentru ceilalți (societatea) nu mai conteaza deloc ce ai făcut, așa cum pentru tine asta e de fapt tot ce contează. Pentru ei e vorba doar despre „sarcinile” zilnice și despre felul în care le poți duce și în niciun caz despre raftul tău de trofee… coclite. Probabil, jungla românească își va avea curînd și partea ei binemeritată de cimitir al elefanților, aceea în care cei „bătrîni” și puțin obosiți se duc din vreme să moară un pic, să le facă loc, cu generozitate, celor tineri, grăbiți și avizi de afirmare.
Povestea prietenului meu e cît se poate de comună și ușor de găsit în felurite ipostaze, variante. Un tip sclipitor, încă tînăr în accepțiunea unei lumi normale, dintre primii decreței de felul lui ca vîrstă, a muncit „cu spor” doar pe cont propriu, doar cu mintea și cu mîinile lui, pînă în vremurile astea, cînd niște lupi tineri și pupători în curul sus pus al unuia, l-au rezolvat cu o țeapă și cu niște lucrări suflate la preț de nimic. Singur și fără proptele, aruncat în șanț, l-au lăsat puterile, suflul, și s-a lăsat ros și la trup și de… oameni. În cîteva luni și după o… masă de operație a ajuns de nerecunoscut. Singur, la propriu, obosit, fără piese de schimb și la rîndul lui doar o piesă uzată, bună să fie schimbată. Schimbată cu o alta, „a voastră, societății”, lustruită și în putere, fără zăbavă gata să spargă pietre pentru un viitor nu mai lung de o limuzină și de niște nopți albe de club. Mîinele, pentru prietenul meu e numai un mîine probabil și atît. Ros la trup și de oameni, îmi zice, în loc de „la revedere” (acel incert „la revedere”, cu jumătate de gură) un: „Sănătate, las’ că și mîine e o zi!” „Da, las’ că vine și rîndul lor!”, zic și eu, în gînd, printre dinți…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune.

„Ai grijă de tine”

Cînd vrei să arăți că ți-ar păsa ori să-ţi exprimi condescendenţa faţă de cineva sau, de ce nu, cînd vrei să… scapi de cineva îi arunci formula: „ai grijă de tine” şi gata, ai scăpat, adică îţi poţi tu lua grija faţă de dînsul, lasîndu-i-o lui… Da, e ajutătoare formula asta, de n-am şti că, poate, nu mai am chef să am grija asta de mine și atunci, cum ramîne cu… grija ta? La fel… mai avem o zicere de bine în portofoliu, în loc de „la revedere”: „să ai spor!”. Adică? Chiar ştii tu că sporul (era să zic sportul!) ăla zilnic ar fi (și) al meu, și că vine el din vorba ta… bună? Spor la ce, pentru ce, și de cele mai multe ori, pînă la urmă, pentru cine?… Zic și io, așa, despre frumoasa și, poate, uneori ipocrita dulce limbă românească… 🙂

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!  🙂

Noroiul zilelor

Îmi plac oamenii care mai şi greşesc, care mai şi cad și care nu cer iertare, oamenii aceia pentru care multe din zile vin tîrîș, cu julituri şi vînătăi. Dar bineînţeles, tuturor ne plac și despre asta defilăm destui cu pilde și ipocrizii pe feisbuc sau la o cafea, dar… cîţi dintre cei care le rostogolim chiar ştim noroiul zilelor? Nu acela care se întîmplă să ne fi stropit, poate, în îndestulătoarele momente de relaș plîngăreț, ci acesta de care trebuie să te speli cu apa rece a umilinței în fiecare seară. Îmi plac, da, perfecţilor şi multilateraldezvoltaţilor!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune.

Ceva timp și nelalocul meu

Experimentez „cîteva” zile fără să fiu conectat. Fără rețele. Fără „socializare”. Să văd dacă așa și în felul ăsta aș avea și ceva timp „pentru”… Ceva timp să-mi amintesc. Ceva timp să văd rostul ploii și rostul pereților camerei mele. Ceva timp să întreb și să mi se răspundă și altfel decît „as soon as possible” (ASAP). Ceva timp să ajung mai departe de coperta cărții. Ceva timp fără aberațiile unor știri sau păreri de o secundă. Ceva timp încît gîndurile, cuvintele, imaginile, muzicile sau liniștea să nu mi se mai pară facile, efemere. Ceva timp încît să nu mai macin poate înjurăturile din rînjetele unora, nervii din șuierăturile unora, jignirile din căutatura altora, depresiile din împleticelile altora, aparențele din declarațiile altora, singurătățile, tristețile, tacerile, nel(al)ocurile mele… Experimentez „ceva” ca să-mi mai aduc aminte de mine, cum spunea Borges, undeva, cîndva.

Vincent van Gogh - Bedroom in Arles,1888 (Van Gogh Museum, Amsterdam)
Vincent van Gogh: Bedroom in Arles, 1888 (Van Gogh Museum, Amsterdam)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Talere

Cifre, statistici, indicatori de activitate, analize de cost, indicatori de risc, rate de profitabilitate, rentabilitatea capitalului uman, cote, piețe, bazine economice și electorale… Toate se învălmășesc peste noi, prin noi, ne biciuiesc și ne subțiază nervii și secundele, atîtea cîte ne mai sînt. Dar noi, noi unde sîntem aș întreba? Ce mai e cu oameni și pentru oameni? Cine, cui slujește în toată povestea asta? Veți zice, mirați la așa o întrebare, că omului îi rămîn… oamenii (aceia apropiați lui, adică), natura (iarba, cerul, copacii, apele și viețuitoarele lor, adică), poezia (cărțile, liniștea, adică), muzica, pămîntul, singurătățile, iubirile, sufletul și… restul, adică tot și toate care-i fac viața… frumoasă. Dar nu cumva și astea-s puse tot în talere? Și-un taler nu-i cumva de timp? Și de cine-s puse acolo, dacă nu de noi? Așa că, egoist și naiv, mai întreb și io (tot retoric), încă o dată: ce și cît (timp) mai e cu oamenii și pentru oameni?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune.

P.S. – muzichia-i doar de… ornament.

Un gînd la… Centenar

Surprind pe aici, pe feisbuc, o „discuție”, asemeni celor mai multe, „pe contre”: un tînăr #rezistent apostrofează un… fost tînăr al anilor ’90, probabil #golan pe atunci, în legătură cu societatea și politica românească din acei ani: „Dumneavoastră și generația dumneavoastră unde erați? Împrăștiați cu rahat în tineri, dar uitați în mod convenabil eșecul recunoscut al generațiilor trecute…”
Observ cum tot mai acut, în lipsa argumentelor și a unor minime cunoștințe de istorie, „cei de acum” ajung să se lepede bezmetic și aproape violent – cu ură,  cu o cruzime care nu știu de unde vine și cum ajunge pînă în stradă – de cei din generația părinților lor, ori a generațiilor din preajmă, trecute. Ei ridică acuzator degetul, judecă și pun sentințe asemeni unor stăpîni ai adevărului absolut, cam așa: „Ne dezicem de voi. Ați nenorocit țara! Ați fost un eșec!”  Adică sunt convinși că au, încă, în față niște rebuturi, numai „bune” de dat pe mîna … salubrității.
Ce uită sau nu știu acești tineri avîntați, superficiali, frumoși și liberi? Avem, cred, fiecare dintre cei care înțeleg despre ce vorbesc un răspuns al nostru, lesne de dat și amar. Eu unul nu aș fi îndrăznit să gîndesc așa despre cei din generația părinților mei, fiindcă…
A cîta ruptură, a cîta formă de dezbinare (cu manipulările aferente cu tot), a cîta bucată dintr-o Românie sfîșiată e aici? Parcă Cioran a spus că „România este eşecul permanent”, dar o spunea… sperînd, nu dorindu-și să facă o premoniție. Cred că eșecul acela este desăvîrșit acum, chiar prin atitudinea asta a „generațiilor viitoare” și aș fi curios să aud răspunsul lor la întrebarea: „Dumneavoastră și generația dumneavoastră unde erați?”, peste vreo 20 de ani…

P.S. – copiez acest text (o voi mai face și cu altele) de pe… „feisbuc” aici din cauza senzației de futilitate și de vremelnicie pe care acesta mi-o lasă zi de zi.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂