La mulți ani de gînduri bune!

De n-am fost mai buni, mai deștepți, mai frumoși, mai sănătoși, mai cinstiți, mai înțelepți, mai altruiști, mai răbdători, mai înțelegători, mai darnici, mai iertători, mai iubitori, mai liniștiți, mai îngăduitori, mai veseli, mai împăcați, mai fericiți, în anul care tocmai se duce (și ducă-se!), vom fi sigur așa în anul nou care vine! Un an nou mai bun, fabulos de bun! 🙂

Servus, Blogolume!
La mulți ani, cu toate cele bune!

De i-ar duce capul

Inflamați, corupți, penali, patrioți, atotcunoscători și… binevoitori, procurori, judecători, justițiari, demagogi, apărători ai patriei, comentatori, bezmetici, tineri frumoși și liberi, oameni ai muncii, asupritori și asupriți, locali și mondiali, analiști și analiste, postaci, analfabeți și docți, isterici și isterice, „opinenți” și preopinenți, demonstranți de profesie și amatori, părerologi paraleli, habarniști și mulți tăcuți, opiniune publică, sistemul… Nu am mai văzut de mult un asemenea haloimas care să facă țara fărîmițe într-un aluat eterogen de invective și ură. Într-un asemenea peisaj tot mai greu respirabil, în crescendo (!), nu văd să stea piatră pe piatră, adică lucrurile care contează în viața de zi cu zi (pe care nici nu le mai vedem) a unei țări cu scaun la cap.
Cînd ceva începe prost, rar are cum să meargă și să se termine bine. Chestia asta e evidentă în situația politică autohtonă deschisă în decembrie 2016 după alegeri. De ce a început prost și merge tot așa o știm, e limpede. Învingătorii, recte PSD (plus ALDE), nu au fost în stare, nu i-a dus… capul să facă oarece cu rezultatul alegerilor, să guverneze adică, într-un mod care, cel puțin, să-i decupleze de trecut. Au irosit – pe interese de moment, pe oameni de duzină – o șansă care i-ar fi și ținut la putere destulă vreme. Ba mai mult, la aceasta s-a adăugat şi o rezistenţă instantanee (neacceptarea, aproape violentă a rezultatului alegerilor, de către nişte oponenţi puţini dar extrem de vocali şi de bine… instruiţi pentru asta) offline şi mai ales online care i-a lăsat perplecşi, victime sigure ale unui război mediatic pentru care nu au avut niciodată unelte.
În acest „climat”, de i-ar duce… capul ar mai avea o șansă astăzi, dacă ar face o mișcare deșteaptă: să provoace cu toate mijloacele şi la toate nivelurile alegerile anticipate. Ar fi o mişcare în stare să reseteze lucrurile, ar vidanja atmosfera, i-ar lăsa în offside pe unii și alții, i-ar înlocui pe unii cu alții noi, i-ar așeza pe toți acolo unde le este locul, la zi, pe merit. Poate, tot ei ar cîştiga alegerile, din nou, sau poate nu, dar în orice caz s-ar lămuri chestiunea „care pe care” s-ar face linişte şi ar prinde şi o bucăţică… de istorie. Dar nu, nu-s atît de deștepți (politic). Sau de fapt, nu-s în stare (nu că alţii ar fi!) să dea vrabia din mînă pe… cioara de pe gard pentru… interesul național.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune. 🙂

Brașov, după 30 de ani… Comemorarea uitării?

Întîmplarea a făcut ca o postare oarecare de pe facebook să-mi aducă aminte că peste nici o lună se împlinesc 30 de ani de la evenimentele din Brașovul toamnei lui 1987. 15 Noiembrie 1987. Nu știu cîți mai țin minte și nu știu pentru cîți din români și mai ales pentru cîți dintre brașoveni data asta mai înseamnă ceva astăzi, dar… Ei bine, postarea cu pricina, a unei… inițiative private, apărută în grupul e-Brașovenii, încercînd să vîndă tricouri, hanorace, sacoșe și căni dedicate… „aniversării a 30 de ani de la revolta muncitorilor de la Uzina Steagul Roșu Brașov, din 15 noiembrie 1987” mi-a ridicat, brașovean cum mă știu, cîteva semne de întrebare.
Aceste obiecte, „30-Brașov 1987” (gest de comentat la nivel simbolic) sunt singurele, astăzi, care-mi amintesc de cei 30 de ani trecuți de la acea zi care, de aici de la Brașov, a marcat semnificativ istoria contemporană a României și a fostului „bloc comunist”. Nimic altceva în această toamnă? Nu am văzut, nu am auzit semne de… „entuziasmante” pregătiri,  prin nu știu ce birouri de Direcții sau Asociații cu funcționari mînați de edili fervenți să pună la punct „marile” manifestări ce vor veni în 15 Noiembrie 2017.
În schimb, da, parcă în… „buna tradiţie” a… unor teme ratate („2021”, mai ştiţi?), de cîteva săptămîni orașul a cotcodăcit despre povestea medievală a Cetăţii Braşovului, cea mai mare pictură murală din oraș, de pe zidul mănăstirii Franciscane, din Piaţa Sfântul Ioan…”(sic!) și mai curînd sunt în toi pregătirile de… Crăciun și de anul nou!
Dar la „povestea contemporană a revoltei brașovenilor din 1987” nu s-o fi gîndit nimeni?… Căutînd „15 Noiembrie – Brașov” tot ce am mai putut găsi pe Internet este legat de faptul că „directorul SRI, Eduard Hellvig, a declarat că în perioada urmatoare SRI urmeaza sa predea noi documente care sa lamureasca aspecte importante in cazuri precum cel al dizidentului Georghe Ursu sau al revoltei de Brasov din 1987”. Plus alte… rămășițe și… un pic.
Site-ul Asociatiei 15 Noiembrie 1987 face vorbire despre… „Crosul 15 noiembrie 1987” din 2012 (la 25 de ani de la evenimente) și de atunci pînă azi, nici o actualizare, nimic, în vreme ce pagina de Facebook a aceleiași asociații își păstrează, acum cînd scriu, ca fotografie de „profil” o siglă edificatoare: „1987-2015, 28 de ani de neuitare”!
În privința altor proiecte din agenda autorităților locale (municipale sau județene) eu unul, nu am văzut mare lucru, decît poate  un… „proces verbal” de pe site-ul primăriei din care ar rezulta că un proiect cultural al Agenției Metropolitane pentru Dezvoltare Durabilă Brașov (fondată de… Primăria Brașov!) cu tema „Amprenta digitală – 15 Noiembrie 1987 Brașov” (probabil legată totuși de cei 30 de ani!) a fost respins de la finanțare pe motive birocratice din… lipsă de cofinanțare! Și, mai mult, parcă am citit undeva și că… există discuţii ca la Braşov să fie construit, în 2018, un monument închinat 15 Noiembrie 1987, dar şi o statuie care să-l întruchipeze pe Liviu Corneliu Babeş, eroul care şi-a dat foc pe Pârtia Bradul din Poiana Braşov.” În 2018!
Singurul efort pozitiv, concretizat în ceva, legat de cei 30 de ani (pe lîngă al celor de la Suveniruri Retro.ro ) a fost cel al meritoriei lansări, în august, a filmului „Brasov 1987. Doi ani prea devreme”, realizat de Liviu Tofan și Mihai Dragomir, cu unicele contribuții locale, ale Muzeulului Județean de Istorie și Festivalului de Film și Istorii de la Rîșnov. De altfel, Muzeul Județean de Istorie este, cred,  singura instituție locală care și-a notat, din cîte văd eu, în agenda anului 2017 proiectul „Brașov, 15 Noiembrie 1987” și „Gala Brașov 1987”, pînă la a cărei finalitate cred totuși că este mult prea puțin pentru un oraș de talia și cu orgoliul Brașovului.

(Foto: Cristian Chelaru)
(Foto: Cristian Chelaru)

Ce și cum mi-aș fi dorit eu să văd legat de evenimentele de acum 30 de ani la Brașov? Nu doar un cros, nu doar un nume de bulevard, nu doar o coroană la o troiță tristă, nu doar un simpozion, nici măcar un concert în Piaţă sau alte fantezii festiviste, și o știre într-un colț de ziar… Nu doar încă o comemorare a uitării unei date aproape anonime în memoria românilor și mai ales a brașovenilor într-un oraş binecuvîntat doar de natură şi de… zidurile trecutului. Poate, din patriotism local și ceva… naivitate, aș fi sperat la măcar un pic din ce fac polonezii cu a lor Solidarność în fiecare an…
Dar probabil nu am căutat eu unde trebuie, probabil mă grăbesc și, poate, peste o lună pe vremea asta, Brașovul va fi… plin de… „15 Noiembrie 1987” și agențiile de presă mă vor contrazice copios!

P.S.: „Problema nu constă în ceea ce a făcut istoria din tine, ci din ce ai făcut tu din ceea ce a făcut istoria din tine.” – Jean-Paul Sartre

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Brașovul, sat fără cîini?

Niște melteni cu buletine de București, unși, se spune, cu destui dinari și înfierbîntați de un așa-zis „vis american” puturos de Dîmbovița, s-ar fi gîndit că Brașovul e un fel de no man’s land, sat fără cîini adică, numai bun să muște ei cu draglinele din el! Vestea, imaginea și gîndul că sus pe undeva, tocmai în splendoarea Șcheiului, spre Drumul Poienii, ar intra buldozerele, s-ar pîrjoli pajiștea și s-ar doborî niște copaci pentru a face loc unei presupus plănuite… „dezvoltări imobilare” le-a suit rău de tot „sîngele la cap” brașovenilor. Cum adică, niște venetici care habar nu au care e treaba cu Brașovul, cu valorile (printre care, și mai ales, cadrul natural și arhitectonic!) și cu mîndria lui, păstrate cu sfințenie de sute de ani, din tată-n fiu, s-au trezit să vină tocmai aici și să ne calce iar bătătura-n bocanci, fără să se descalțe și să se spele pe picioare, surîzîndu-și în barbă că „uite ce priveliști aducătoare de dolari au ăștia, mînca-ți-aș?”?! Și cum adică, autoritățile de tot felul nu știu, n-au văzut, n-au auzit cînd lumea vorbește și „dezvoltatorii” și-ar fi scos deja la vînzare „comoara” (vreo 70 de blocuri, zice-se, cu aproape o mie de apartamente!) pe internet, chiar acolo în… capul scheienilor?! Cum nu se văd basculantele cu pămînt, cînd altfel nici măcar un grătar nu poți să faci la marginea dealurilor din Brașov fără să sară cineva din boscheți să îți taie chitanță, fiindcă, deh, alea-s… zone protejate, rezervații, etc. (sic!)!? Adică, ăștia încă ne-ar mai lua și de proști, după ce oricum am înghițit cu năduf pînă acum sluțirea progresivă a orașului (pînă la nivel geologic!) și prin alte astfel de enormități urbanistic-edilitare de pe colinele Drumului Poienii, Warthe-lui, Prundului și pînă-n Valea Cetății sau aiurea?

A fost el Brașovul ars de tătari și de turci, dar nu îngenunchiat, și nu credeam ca în secolul XXI să mai vină cineva (asa-numiți… investitori!) să încerce încă o dată îngăduința și răbdarea brașovenilor pentru, ce altceva decît pentru niște saci de arginți?! Iar dacă autoritățile (de la vlădică la opincă) au știut sau au bănuit doar și au închis ochii urmînd pesemne să parafeze planurile (se poate amenaja/construi în orice condiții, orice în aria orașului?!) pe sub masă pe naivitatea și neștiința cîtorva amărîți (fie ei și proprietari ai grădinilor sau pășunilor cu pricina) gata să-și vîndă un petec de pămînt pentru o vremelnică îndestulare vom afla, cum și dacă n-au știut vom afla și asta. În cîteva zile vom ști și ne vom dumiri ce și cum și-au zis toate părțile implicate, private, publice, s.a.m.d. și dacă ne facem sau nu griji cu temei, dacă e cumva doar o emoție spontana la asemenea știri și cum ar urma să reacționeze comunitatea pe mai departe. Ceea ce nu ne oprește să spunem: tovarăși, simbolurile, locurile sensibile ale Brașovului, ca și sufletele, nu se vînd la… marea publicitate și nu se lasă amanet pentru șmecherii dubioase în vremuri prevestitoare de bule imobiliare! Așa că, eu unul, n-aș vrea ca Brașovul să fie scena unor noi Pungești sau Nadăș și să-i văd pe respectivii cum or să ajungă să-și planteze cu mînuțele lor, pînă la… starea inițială, fiecare fir de iarbă smuls de pe dealurile Brașovului … Panseluțe, giratorii, mînării punctuale și izolate sau sloganuri orgolioase ori naive într-un… „Brasov: Probably the best City in the World” s-au mai văzut, și din păcate n-au înghețat, dar cred că pînă aici! Și pînă-n Tâmpa! Om fi noi crescuți și născuți aici „sub poalele” ei, dar tîmpiți nu suntem!

Servus, Blogolume
Toate cele bune!

 

Ușor de zis… Ș.a.m.d.

Pe o piramidă a simțămintelor, unde ați pune disprețul, mila, sila, ura și cireașa de pe tort, umilitoarea indiferență? Dacă în zilele de… zi cu zi, ați avea a le purta pe toate, deschizînd în fiecare dimineață același șifonier comun, cum le-ați îmbrăca, cum și cît le-ați putea duce? Ah da, parabolele marilor și bătrînilor înțelepți ne-ar învăța să înghițim și să întoarcem și celălalt obraz, iar dacă plămada de stări mai sus amintite și-ar avea în drojdie și prostia ne-ar zice să o tratăm cu zîmbete, cu o superioară compasiune și acceptare, ba chiar și cu dragoste. Dar, nu-i așa?, nu suntem de piatră și nervii ni-s arșice și…
Și dacă, mai mult, vom constata că tot acest cocktail nu vine doar din vecinătățile consimțite ci, el este ȘI produsul nostru sangvin chiar față de noi înșine?! Ei da, veți spune, atunci avem… încă o mică problemă. Și dacă paharul ăsta de ioni pozitivi dă într-o zi pe afară, ce ne învață magii calmului și bunăstării interioare – din… propriile lor experiențe, pesemne, fiindcă, nu-i așa, în fiecare zi suntem dresați să rămînem pozitivi? Păi nu ne învață nimic. Și atunci?
Teoria, ca teoria, însă despre practică e vorba și despre dramele disimulate în cuvinte, iar atunci, cred, dacă nu vrei să mori otrăvit ca un șarpe tîmpit, de propria-ți otravă, aș zice că ar mai fi timp să îți cauți… pașii dincolo de acele uși. În ce fel și încotro? „Băi, chiar nu știu, n-aș vrea să fiu în locul tău dar, zău, mai contează?”
Așa-i tot spun amicului meu bolnav de frică și de lașitate, începînd mereu, invariabil, cu: „Așa cum ți-am mai zis…”

Servus, Blogolume.
Toate cele bune!

Năuci. Sub nuci

Năuci sub nuci. Măcar de-ar fi aşa, adică sub umbrela nucilor (în floare), dar nu-s, e doar o rimă. O lume buimacă, fără chipuri şi sens, într-o fojgăială obosită, pare să vrea să iasă în primăvară. Speriaţi pînă la panică, nervoşi pînă la crize, bolnavi şi săraci de ziua de azi, îi vezi prin autobuze, lifturi, pe trotuare, cu busola ruptă printre breaking news-uri şi click-uri inutile, asemeni unor molii bezmetice. Nu ştiu, o fi totul în capul meu, oi fi şi eu un astfel de exponat dintr-un insectar pus în expoziţie? Dar parcă… primăvara era altfel. Nu smintită şi (ne)simţită. Şi nuci în floare se mai găseau, uituci.
Chiar, cînd vin şi florile de nuc, leac presupus pentru răul şi ipocrizia zilelor?

Servus, Blogolume!
Sărbători frumoase
Şi toate cele bune! 🙂

Un an începător de ani de bine

Ce vă doresc și ce-mi doresc, pentru anul care vine? Știu, știm, cum a fost cel vechi și cei și mai vechi… Așa că… să avem un an cu „furnizori” de bine, un an fără defecțiuni și reparații majore, un an în care să ne putem privi liniștiți și cu încredere în oglindă. Un an fără ipocrizii, fără egoism, fără patimi și ură, un an mai puțin nervos, fără exclamări și cu „bună ziua, ce mai faci?”, un an cu mai multe cuvinte, dar și cu o memorie mai bună. Știm cum ne-a fost, ne-am mai deșteptat, așadar hai să începem un an, niște ani, cu minte bună. Un an începător de ani de verde, de dimineți și de soare, un an de suflet și inimă zîmbind, un an de timp bun, tihnit, pentru voi și cei din preajma voastră, vă doresc! Așa să vă fie de bine!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Alegeri de vătafi

Foto: http://www.35-33.com

Vorbim despre…niște alegeri? Atunci, azi ar putea fi vorba, printre alţii, şi despre vătafi. Vătafi de suflete, vătafi de slugi, vătafi de oraşe şi de ţară. Cu toate că ştim că viața nu-i un magazin de ursuleți de pluș, ci unul în care se vinde şi se cumpără pe măsura teșcherelei fiecăruia și că, bineînţeles, suntem învăţaţi că libertatea sau sclavia ne sunt opţionale, adică: „Cine te pune?… Tu ai ales!”. Da, poți alege, dacă nu ești laș, „indiferent” (nu-i așa?, doar toți ne naștem „egali”!) de resursele şi deşteptăciunea de care dispui, poţi alege libertatea sau capătul peronului, ori să tragi la jug mai departe. Iar aici, fiindcă alegerea e totuşi previzibilă, vin vătafii oferindu-ți cea mai bună bancă de pe peron, sub cerul înstelat și liber, fără jumătăți de măsură. Cine-s vătafii? Aş zice că-i putem recunoaște, mai ales acum în perioada asta, dacă vrem să privim cu puțină atenție în jur. Îi vedem în fiecare zi cum fac rondul de dimineață și de seară al întinselor lor proprietăți, însoțiți de argați atenți și conștiincioși. Proprietăți ridicate cu… „sudoare” sau moştenite de pe urma unei orînduri favorabile, proprietăți populate cu… tine, cu el sau cu ei… Îi vezi pînă şi la televizor sau pe facebook. Și asemeni unui stăpîn care se respectă, vătaful TĂU, la ore și date imprevizibile îți aruncă un zîmbet sau un ordin, după caz, dacă nu (ceea ce te ține zi de zi într-o sănătoasă teroare și sudoare) chiar biletul de voie spre acel peron. Apoi îţi va aminti să-l… (re)alegi ştiindu-te amnezic! Iar atunci, conform lecțiilor pline de citate altruiste acumulate în slujba stăpînilor te vei descoperi puternic și pur și gol şi împlinit – asemeni oricărui sclav cu obligaţiile cetăţeneşti achitate – în fața măreției restului tău de viață. Şi vă mai întrebaţi, „eu cu cine votez?!”.  😉

Servus, blogolume!
Toate cele bune!

De capătul Lumii. Și

Te întîlnești cu un prieten vechi. După vreo 20 de ani. Și nu pe stradă sau în parc, ci „pe facebook”, fiindcă așa se… întîmplă, iar tu ești din cei care spun din cînd în cînd că „măcar din pricina asta e bun și FB-ul la ceva!” Bineînțeles, constați că el e pe undeva pe la… capătul lumii și povestiți, „cîte-n lună și-n stele”, adică atîtea cîte încap „într-o viață de om”, dar croit pe măsura messengerului. Suficient să realizați că, de fapt, prea multe nici n-ar fi de povestit. Îi spui și îți spune: „Ești neschimbat, bătrîne! Numai ramele ochelarilor îți sunt mai… altfel! 🙂 ”, deși amîndoi știți că pozele voastre de… avatar sunt vechi de cînd lumea, iar cele din cronologie sunt departe de a fi gros-planuri. Afli că a divorțat de vreo două ori, că și-a schimbat cîteva job-uri, cum de altfel a schimbat de multișor și țara (ce-i drept, îl știai de „aventurier”) și că mai tînjește la un „Carpați” fără filtru, o votcă, un Kant și-un vinyl, „ca alea de pe vremuri, de la etajul nouă sau zece. Afli și că e tot singur fiindcă „asta e, n-a fost să fie!” și că încă mai citește, iar uneori scrie pentru un sertar (ba chiar într-un blog… vetust!), doar ale lui, și ale unor firimituri și ale unor molii… Și bineînțeles, știi că îi e dor, tare dor. Dor rău. Dar asta nu-ți spune.
Pînă la urmă nici tu n-ai să-i zici mai multe: nimicuri rapid și trist omorîtoare de timp. Nici unul dintre voi nu e din tagma celor cu biografii de luat în seamă, ci mai degrabă a trăitorilor fragili, obișnuiții zilelor una după alta. Și, încet-încet, poate după vreo… două-trei întîlniri virtuale, petrecute de-a lungul a vreo două-trei zile, mirajul se stinge rezumîndu-se la căteva like-uri reciproce pe săptămînă… Și îți dai seama, din nou, că dacă de la o vreme uiți tot mai ușor și tot mai repede asta nici nu mai e așa de alarmant, ba poate fi chiar o binefacere pentru oarece, iată, tristeți… Și ești mulțumit: ți-ai regăsit un vechi și bun prieten, și îți face… bine să-l știi „acolo”, chiar dacă prietenie se va numi – (și) de acum înainte și după… voi, atît cît Internetul o mai exista! – vecinătatea paginilor voastre virtuale.
El, la capătul lumii, tu agățat de capătul ăsta al lumii tale…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Sufletul ca o colibă

De mult, îmi plăcea joaca aceea cînd, cu ochii închiși, deschideam o carte la îndemînă și-mi așezam degetul pe un rînd sau paragraf al paginii citindu-l apoi. Am făcut-o și azi, căutînd surpriza de atunci dar și… răspunsul de acum, și aduc rîndurile cu pricina aici, unde mai pot dospi și respira, rezistînd tentației de a le arunca în neant, drept gînd al zilei, într-un bezmetic facebook:…
„12 sept. Un om singur, într-o colibă, care mănîncă grăsime și zeamă dintr-o oală. În unele zile rîcîie cu un cuțit vechi, în altele cu unghiile: cu mult timp în urmă oala era plină cu bunătăți, acum s-a acrit și ca să-i simtă gustul omul își mănîncă unghiile rupte. Și tot așa va face și mîine și întotdeauna. Seamănă cu mine, care-mi caut de lucru în suflet.” (Cesare Pavese, Meseria de trăi, pag.247)

Cesare Pavese - Il Mestiere Di Vivere, Diario 1935 - 1950. (Prima edizione Giulio Einaudi, Torino 1952)
Cesare Pavese – Il Mestiere Di Vivere, Diario 1935 – 1950. (Prima edizione Giulio Einaudi, Torino 1952)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Un gînd pentru azi

„Cine salvează viaţa unui om, salvează lumea întreagă”, zicea cineva. Restul sunt povești și ipocrizii spoite. Poate, tot o ipocrizie e să spun și eu asta tocmai astăzi. Mai cred însă că îmi stă în putere, cum cred că ne mai stă în putere! Fiindcă e cel puțin stupid, mă gîndesc, să te grăbești să-ți repari televizorul sau frigiderul sau mașina cînd nu mai merg, dar să arunci ușor un om la coșul de gunoi cînd s-a stricat sau ți se pare vechi.
Față de alte zile, astăzi ghena de gunoi mi-a părut mai… plină cu oameni decît cu resturi menajere. Un gînd pentru azi… Atît.
Sărbători Luminate vă doresc, oameni buni!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Camera 504b

504b e „salonul-rezervă” de la „interne”, de la ultimul etaj al spitalului, la capătul culoarului, străjuit de două scaune cu rotile și de geamul ăla mare și atît de aproape de acoperiș. Rezerva e cât un dormitor obișnuit, lung, cu trei paturi lipite de pereți și cu o fereastră care dă spre cartier. Față de saloanele învecinate, cu șase sau opt paturi, ai spune că oamenii care ajung aici sunt norocoși: pare mai liniște și aerisit, chiar dacă un miros înțepător de oțet domină olfactiv locul.
Uneori, aici poți rămîne peste noapte ca „aparținător” al celui în suferință… Și vei înțelege bunăvoința suspectă a medicilor de gardă care nu ți-au repartizat suferindul nici la ATI și nici la saloanele cu aer condiționat de la cardio, ci acolo în acel loc… liniștit, special, de la etajul cinci. Vei realiza curînd, vei afla, rostul rezervei când la un moment dat cineva îți va spune că l-ai putea duce acasă, dar știe toată lumea că cei 1% speranță care bolborosesc din borcanul de oxigen înfipt în perete și curg din perfuzia cu glucoză nu-i poți avea acasă…
Și te obișnuiești cu peisajul… insinuant. Un bec chior, o ușă care-ți pare albastră, care nu se prea închide și scîrțîie pe furiș la fiecare ieșire spre hol, pereții lucioși vopsiți în ulei, perdelele ca de vagon CFR, „cuierul” acela sovietic scorojit de care atîrnă perfuzia, patul din fier sub care ați înghesuit cîteva pungi cu lucruri, cu grijă să nu atingă furtunul subțire al sondei urinare „legate” la podea, saltelele ca niște dune spre niciunde… și într-un colț, lîngă întrerupător, pe zidul albicios murdar, o icoană mică, parcă. Nimic altceva.
Pe culoar, în ciuda nopții, se aud des șlapii tîrșîiți ai celor ce vin și ies din wc-ul „de peste drum”. Ieși și tu, din cînd în cînd, cît să te dezmorțești, să te freci la ochi, să privești spre luminile firmelor de jos, dinspre curte, sau să aduci o „cafea” de la automatul din celălalt colț al etajului. În rezervă nu prea intră nici măcar „cadrele”, așa că abia de vă tulbură cineva „liniștea”. A voastră și a celui de acolo din patul de la ușă…
Singurătatea, timpul, „valorile”, prețul zdroabei de fiecare zi încep de acum să-și caute măsurile, în ultimile respirări, atîtea cîte deja poti fi numărate… Te gîndești, privindu-le mai mult decît auzindu-le, că ar putea fi o noapte, o dimineață, o zi și poate încă o noapte… Poate. Și disperarea și furia și frica și durerile ți se scurg și ție undeva pe mozaicul rece din rezerva 504b.
Noaptea se dovedește a fi prea scurtă însă cînd constați că pentru patul din față, odată cu zorile, mai este adus cineva, cineva pe picioare, pentru niște perfuzii ce par a fi ușoare… Ți se pare ciudat și ciudate-s inclusiv nedumerirea și jena noului pacient și a celei care îl însoțește. Iar realitatea se dezmeticește brusc cînd îi vezi așezați pe colțul lor de pat, înțelegînd și asistând, ca-n familie, la unul din rosturile salonului 504b…
Probabil nici ei nu văd și nu aud plînsul real, lacrimile tale și ale alor tăi, trasul sufletului. Trasul sufletului care vine fără nicio regie, fără scenariu, rapid. Clipele alea. Clipa aia… Nu văd și nu aud, cred, nici ei, agitația dibace a celor ce știu ce au de făcut cu trupul în minutele de după și o fac impecabil. Probabil nu simt nici mirosul lumînării aprinse de ceva vreme…
Timp de încă două ore cel puțin, „vecinii noștri” de cameră vor trebui să stea, pesemne, mai departe acolo, cu perfuzia lor, alături de cel al nostru, dus. Tu va trebui să pleci însă, să-ți iei lucrurile de sub pat și să părăsești locul. „După hîrtii” și restul. Apoi, probabil, se va aerisi, se vor schimba așternuturile alea, se va spăla pe jos cu oțet, adică se va pregăti locul pentru cel ce va să vină… Mai arunci o privire cu coada ochiului spre „salon”, spre pat, spre cel din pat, în grabă, și spre lumînare și apoi vezi prin fereastra din capătul holului cartierul și jos, dincolo de curte, clare și mari, cele două firme negre scrise cu alb ale pompelor funebre cu program non-stop. Urmează să afli că de la etajul cinci și pînă la parter drumul e lung și plin de întămplări, iar de acolo, mai departe non-stop-ul ți se va arăta vivace și rentabil, cît n-au fost toate cele… cinci etaje la un loc.
După un timp, nu prea mult, cu toate astea proaspete în minte, ochi și nări te gîndești iată, că 504b ar fi putut să fie altfel, dar pesemne la o întîlnire cu moartea nu-i loc de mofturi lumești.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Colțul de hîrtie

Foto: www.instagram.com/flavius_io/
Foto: http://www.instagram.com/flavius_io/

Nu mai e demult lesnicios să te locuiești  Apoi, „să-ţi mai și amintești de tine” în fiecare zi, așa cum spunea Borges, e evident și mai greu! Mai ales pentru noi, ăștia, „chirașii” vremurilor de acum, care mai știm cum erau cele de „dinainte” (ale altei ere, zice-se!) : și iarba și cerul și cuvintele și, mai ales oamenii și timpul care făceau din zile zile.  Mă uit la mine, mă uit în jur și lumea pe care o știu (o știam) îmi pare acum, și implacabil, suspendată (definitiv, aproape). Și nu spun ceva nou și o repet realizînd drama inutilității unei chirii mecanice forțate. O lume suspendată, amînată în neantul unor rețele așa-zis sociale (desigur, aceasta „conectată”, oricum într-o accelerată expansiune chiar și dinspre… urban spre rural!). Mă uit la mine, mă uit în jur, așadar… Oameni buimaci care nu mai știu încotro e stînga și-ncotro e dreapta, chiar dacă le desenezi cu vopsea săgețile cu pricina. Ore, zile, memorie șterse cu cîte-un click și cu emoticoane… emoționate. Viteză… Selecție „naturală” rezolvată din cîteva hîrtii și cîteva taste. Spuneam ieri că locuim într-un colț de hîrtie. Da, cei care încă mai locuim undeva (chiriașii)… Și cît de ușor colțul ălă de hîrtie (real sau pe un gadget) poate deveni scrum, se poate mucegăi sau poate fi aruncat la un coș de gunoi! Amalgamul de „socializare” și „realitate”, în loc să ne umple, să ne întregească, ne golește și ne lasă în mijlocul unui surogat de viață ornat pe deasupra cu toate cele… apucături (vezi… DEX online!) exagerat de omenești. Oh da, e minunat cît de frumoși, cît de poeți, cît de îndrăgostiți, nonșalanți și puternici suntem în mirajul suspendat!… Dar…mă uit la mine, mă uit în jur… și mi-e tot mai gol. Și încerc măcar azi să mă întorc la Borges, și poate-n felul ăsta să mai înțeleg ceva și să rup ce se mai poate rupe ca să agăț la loc colțul de hîrtie… Dar… ce contează! Nu?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Moft de-o iarnă

Spuneam cîndva… „mi-e vară încă…” Dar uite cum se-ntoarce vremea şi vremurile şi azi aş zice că tare-aș vrea să-mi fie iarnă! E nefiresc acest februarie, cum nefirești au fost și decembrie și ianuarie. „Prea cald pentru luna mai?”. Da, cald ca-n mai de cîntă dimineața mierlele buimace sub geam. Ce vrea să însemne asta? Niște tulburări meteorologice?… Probabil. Dar dacă-s pe-aici și alte tulburări? Mă uit în jur și oamenii-s parcă-s bolnavi de aripi și priponiți de semafoare. Eu însumi mă simt ca un zeppelin cu elicea ruptă. Și-n locul oamenilor ce-avem? Nervi care umblă liberi pe stradă. Isterii care se defenestrează în capul celor mai înainte amintiți. Glezne desculțe care mimează că se dau pe gheață pe asfaltul lucios și cu urme de sînge. Ba, chiar și mai prozaic: știri fără noimă, corpusculi sociali și politici inutili izbindu-se de ecranul televizorului, asemeni acelui Dracula iubăreț prefăcut într-o chiropteră sașie.
Nu ne-ar fi prins bine niște zăpezi mai zdravene, niște geruri mai temeinice, zău? Atît cît să ne așeze neuronii la loc și să ne bage mîinile-n mănuși iar amneziilor și asteniilor… mințile-n cap ? Cît să ne lase-n pace măcar urșii, ghioceii și pițigoii?…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Răbdarea cuvintelor cu noi

Bine-ar fi să ne citim… Să ne mai citim cuvintele, rîndurile, întregi, şi gîndurile. Pornind de la faptul că ele există! – ar spune scepticul de serviciu… Dar sunt, vă zic eu că sunt, chiar dacă nu le vedeţi scrise sau credeţi că nu-s gîndite. Şi de-am face-o ca-n vremurile alea-n care fugeam acasă, avînd destul timp ca să nu ne măsurăm tihna, ci rarele scrisori ronţăite de bucuria găsirii. Eşti nostalgic, îmbătrînit în gînduri! – ar zice zeflemitorul de serviciu. Tot ce se poate! Şi atunci asta ar înseamna că de fapt lucrurile stau invers? În inversul acelor ceasornicului iluziei adică? Şi că ne sorbim cuvintele, că şedem, ne ascultăm gîndurile şi le scriem, că nu alergăm, că nu gonim, că nu urlăm, că nu suntem jivine turbate şi că atunci cînd ne privim nu ne uităm prin sticlă? Că nu-i doar filantropie şi „a te face că”, ci înţelegere, aşezare şi îngăduinţă? Dacă aşa-i, aşa să şi rămână atunci, şi pentru mine aşa să fie pornind cu anul cel nou încolo!
Dar prea am văzut cum e să te usuci pe dinăuntru atunci cînd te laşi uitat de sine – alergînd după te miri ce „misiuni” – şi cînd primele senzaţii sunt nescrisul şi necititul, uitarea celorlalţi. Am văzut cum e să atîrni doar în nădejdea singurătăţii, şi singurătatea să obosească, să nu te mai ţină, aproape să te scape, şi ştiu cum e. Dar vă întreb (unii din voi puteţi răspunde!): cum e să rămâi aşa, la nesfîrşit, ca într-o cameră fără margini? O cameră fără uşi, ferestre, pereţi, infinită, a ta, desigur, pe care o crezi plină de suflet şi-n care nu ajunge de fapt nimeni? Cioran vorbea, cred, despre o „aparentă sociabilitate”, cu mult înainte ca lumea să devină o precară aglomerare globală şi virtuală atît de… familiară. Dar azi, când aproape că nu mai suntem dacă nu ne dovedim a fi si virali, când chiar daca ne vedem nu suntem?!… Ştiu, viaţa-i pe cont propriu, ba chiar e o cursă, pentru care antrenamentul asiduu a devenit obligatoriu, în aşa fel încît în colbul Colosseumului („amfiteatrul Flavian” 😉 ) să rămână destui, suficienţi sclavi (sau nu) striviţi în picioare. Dar parcă ajunge! Hai să ne aşteptăm, să ne trăim, să ne scriem din nou şi să ne citim. De acum înainte – câtă vreme or mai avea răbdare cu noi şi ne-or mai recunoaşte de fraţi, cuvintele. Pe îndelete. La gura sobei. Ce ziceţi, mai încercăm o dată?…

Servus, Blogolume şi La mulţi ani!
Toate cele bune! 🙂