Apel către jigodii

„Cei care au uitat trecutul sunt condamnați să îl repete”, zicea un filosof american, George Santayana. Și nu e zi în care să nu constat cît de scurtă ne este memoria (colectivă), ba chiar să încep să văd cum începem să retrăim trecutul. Să-l retrăim urît, desigur. Acum cîteva zile îi comentam unui prieten vechi, pe feisbuc (unde altundeva ne este… lumea?!) așa: „Băieții și fetele „de pe” sectorul cenzură de la Secţia de Presă a CC al PCR ar crăpa de invidie la vederea celor de azi și a mijloacelor de care dispun…” Asta la o postare a acestuia în care spunea: „Aprope jenat de lume… „lumea politrucă”, am scris și eu o chestie despre tâmpeniile verbale ale practicanțior fundamentaliști ai USR. Nimic deosebit. Analiză banală. Dar am primit în ficatul netului niște blocări pe această temă de nu-mi imaginam. Nu mă dau victimă, constat că cenzura s-a mutat de la stat către neidentificabili corporatiști ce au grijă mare față de simulacrele lansate-n teritoriu de acestia. Nu mă dau nici în vânt și nici în teleguță și nici în barca conspirativă cu teoriile conspirative. Dar acestea, bag de seamă, funcționează. Votul meu. Când mă împușcați? Aduc glonțul?”
Ei bine, aici nu-i decît un vîrf de… ac din glonțul și din „votul” care fac din „online-ul” (de fapt ce mai e online și ce offline?) românesc, dominat copios de facilul Facebook o baltă imundă în care cu greu mai poți înota fără să te mînjești. „Standardele comunității”, „algoritmii”, „bulele”, „discriminarea”, „excluderea” pe motive de apartenență (prezumată!) politică sau socială au devenit instrumentele pe care în mod parșiv le mînuiesc niște jigodii insinuate în existențele noastre încercînd să ne rescrie… istoria, mai cu seamă istoria personală. „Neo”-societatea în care am ajuns să supraviețuim, în fapt un puzzle de alte cîteva „neo”-ordini importate cu zel și devenite stindarde automate ale unor plutoane decerebrate care, din lipsa altor motivații de viață se închină „statului (de) drepți” și unor Înalte Porți, este oare ceea ce le vom lăsa noi moștenire celor ce vin?
În același registru, acum cîteva zile, cineva mă acuza violent de „propagandă sovietică”, fiindcă îmi exprimam niște întrebări în legătură cu favoriții politici pentru care a făcut o pasiune… „Cine nu e cu noi e împotriva noastră”, a spus-o, parcă, Lenin și a devenit, iată, astăzi regula numărul unu după care se ghidează jigodiile care nu au altă grijă decît să ne supravegheze orice respirație, orice îmbucătură, să ne judece fără să aibă habar care ne este „istoria” fiecăruia, să ne bage în categorii și dosare, să ne caute de… voturi, să ne „atașeze” lingători sau delatori, să ne dea „report” sau… „block”! Și ar face-o, dacă ar putea, inclusiv cu duba (sau Volga) neagră la poartă sau aliniindu-ne în fața unor barăci. De aceea, fiindcă apelurile sunt și ele la modă, le-aș zice, cu acel sictir… distanțat, care-i enervează la culme: Nu mor caii cînd vor cîinii, jigodiilor!

P.S. – Willkommen zurück, Rammstein! 🙂 Piesa asta-i tocmai despre niște frici. Și ale noastre. Pornind cu aceasta a repetării istoriei.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Un… emoticon

Firimituri, fărîmiţe mai suntem din ce am fi fost. Văd asta pe stradă: priviri pierdute, chipuri pămîntii, zîmbete-rînjet fără obraji, fără buze, fără ochi, cu nervi, cu deznădejdi, neînțelegeri, cu neîncredere, ură, frică, dureri, neiertări și singurătăți acerbe… Depresi(un)e generală aş zice. Și deja-vu, cu aceleași imagini de acum cîțiva ani. Spuneți-mi că mă înşel. Posibil să fie doar o stare. Sau mai curînd o astenie. Urmată de o amnezie. Și, pînă la urmă, e bine că e așa. Că uităm repede și că… trece repede. Ce scurtă și grăbită-i viața așa. O fi bine, o fi rău? Scurtă-i, bag de seamă chiar și moartea. Păi cum? Păi așa, în echilibru.

Acum ceva zile a murit un poet, mare poet. Emil Brumaru… Acum și mai puține zile a murit George Stanca, gazetar și rapidist… Nu de mult a murit Siminică, un clovn, cum nu de mult timp s-au dus, pe rînd, un fost președinte, un academician și-un fost senator și, mai aproape, un prieten, o prietenă, de aici de lîngă tine, de lîngă mine… Și? Le-a durat moartea mai mult de o zi, hai două – pe cîteva „pagini de ziar” și alte „pagini de socializare”? (Dar viața să le fi fost mai lungă decît moartea?…) Ați mai auzit sau zis ceva de ei? Nu. Ba, chiar am văzut că pe feisbuc  (acolo-n „universul” nostru singular) am devenit foarte pricepuți exersînd ferpare și ziceri de condoleanțe, pricepuți și neîntrecuți în a fi primii care ne facem… datoria și asta cît mai lacrimogen și compătimitor cu putință… Scurt, repede, și atît. Atît cît să inserezi un emoticon ori un like. Pînă a doua zi. Azi-ul buimac, azi bezmetic e deja mîine. Și-l vom fi uitat cu toate și toți ai lui. Și mîine, la fel… Și cu asta basta. Și-un emoticon.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Resursa de zbor a oamenilor…

Se spune, cu frumoase vorbe, despre avioane, că atunci cînd încep să scîrțîie, obosite și uzate, chiar dacă nu tocmai bătrîne în ani,  și-au „epuizat resursa de zbor” și știm ce se va întîmpla cu ele, nu mai pot fi luate de bune… Unele, „privilegiate” de mai puțina rugină, mai norocoase deci, pot ajunge la un muzeu sau, ca obiecte pensionate de studiu, la o grădiniță cu copii curioși, dar cele mai multe sfîrșesc, dezmembrate, într-un cimitir rece al avioanelor. Toate însă vor fi fost repede și indiferent de cheltuiala mare, înlocuite, cu mîna unor ingineri pricepuți, cu aeronavele noi, lucioase, puternice și proaspete care așteptau docile în curtea fabricii de avioane. Fără resentimente, fără… sentimente, fără metafore, fiindcă fierul nu le are. Dar ce am putea spune azi despre soarta oamenilor care și-au epuizat resursa… de zbor?

Servus, Blogolume
Toate cele bune!

Catedrala și Centenarul celuilalt

Nu știu ce am construit noi, generațiile din urmă, în ultimii douăzeci de ani și ceva în țara asta, ce am dus la bun sfîrșit. Aș ști însă, în schimb, să spun cam ce am dărîmat, dacă ar mai avea vreo relevanță… Dacă astăzi avem doar „inteligența” de a „argumenta” în bani (120 milioane de euro) și… oportunitate  ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului înseamnă că la atît reducem însemnătatea ei și mă opresc din a comenta mai mult, amintind doar în treacăt că un rînd de alegeri parlamentare costă 40 de milioane de euro, unul de alegeri prezidențiale sau un referendum vreo 30 de milioane, un stadion național a costat 200 de milioane de euro, iar cel mai scump mall, ce-i drept din bani privați, (din cele, destule, apărute pînă acum!) din România a costat 300 de milioane de euro!… La acest calcul nu cred că judecata contemporaneității contează, cît judecățile ce ni se vor aplica peste 30 sau peste alți 100 de ani și tare mă tem că numai această Catedrală Națională ne va fi trecută în dreptul realizărilor de reținut, în condițiile în care nu despre bani a fost vorba, fiindcă bani au fost și pentru școli și pentru spitale și pentru autostrăzi, cît despre cine și cum i-a gospodărit pe măsura scopului lor.
Dar asta e chestiunea acum, la un pas de Centenarul nostru (fiindcă se vede în ce fel e luat în seamă și acesta, mai cu seamă de către Stat, dar și de către unii dintre noi!) și în… prag de Catedrală? Poate că ne avem noi înșine, fiecare, cîte un Centenar și cîte o Catedrală personale. Ce nu avem însă? Putința de a dovedi că le putem pune împreună la un loc și că suntem capabili să respectăm atît Catedrala cît și… Centenarul celuilalt, fără a-i mai deșerta în minte și în suflet un hîrdău cu lături…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Un Centenar ratat

„Vom avea de sărbătorit în acest an câteva date de aur. În sunetul festivităților, cel mai semnificativ semnal sonor pe care îl putem da ar fi un minut de tăcere (…) pentru ca România mea să devină România noastră”, spune într-un document strategic, de Stat…
Și tăcere a rămas… Și o sumă de inițiative și momente particulare izolate – unele doar de marketing. Și sunetul festivităților! Steaguri, cîteva, artificii, fanfară!  Atît.
Un Centenar ratat… Dar, în definitiv, de ce să fi avut noi, România, un Centenar real, asumat cu un adevărat sens al cuvîntului,  ca semn că am mai avea o identitate?…
Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

O privire înapoi și o privire înainte

Ticăloși, parșivi, jigodii?…  De ce-om fi așa unii dintre noi?  Pare-mi-se că „a călca pe cadavre” a devenit „a călca pe ființe vii” – lege a „supraviețuirii”, într-o Românie bezmetică, după aproape 30 de ani de „libertate”, „democrație” și capitalism multilateral dezvoltat. Suprem progres! Nu spun ceva nou, ba o „joc” chiar cu naivitate și destule… ghilimele, dacă „pe vremuri” astea nu ar fi fost doar figuri de stil pentru a ilustra cazuri excepționale de primă pagină de gazetă. Acum senzația e că aceste trăsături malformate au ajuns să țină de CV, iar cei veniți „din urmă” par dresați să și le poarte obligatoriu în instrumentarul comun, pînă într-acolo încît gustul și mirosul de sînge să le devină firești. Nu te aștepta la compasiune, la compromis, la o vorbă bună „cînd intri aici, în acest ring”, pare să fie dictonul #rezistenței într-o lume și o viață autodefinite drept… „concurențiale” și ale… „performanței”. Dar asta pe o ipocrizie soioasă, fiindcă altfel mulți proclamă puterea empatiei, a voluntariatului social, ba chiar a simplității și curățeniei, a… rosturilor, prin simandicoase teorii și exerciții pornind de la… downshifting și pînă la… mindfulness. Oh da, cruzimea e mai ușor digerabilă – poate să aibă chiar un sens în călirea speciei! – pe un asemenea blat de tort împopoțonat cu bomboane altruiste și citate motivaționale pozitive. Ești cumva dintre care care au avut azi un „mic”… măcel reușit cu un oarecare rival, măcel lăsat cu uși trîntite în nas, cu ziduri în loc de cuvinte, cu gesturi în loc de argumente, cu ridicat din umeri în loc de „pune-te în locul meu”, cu disperări, deznădejdi fără soluții de partea cealaltă, poate cu prăbușiri și praful aferent?  Vei bifa victoria și în seara asta, triumfător, la un club sau pub sau la o sesiune de shopping în aplauzele asistenței tale superioare, spilcuite și dezinteresate? Dacă da, atunci privește un pic în urmă și un pic înainte. Ah, da, probabil nu o să vezi nimic și într-adevăr exercițiul ăsta n-are cum să-ți iasă. Nu acum și nu pe portativul scurt și glorios cu „lacrimi și pumni în pereți” al zilelor tale de glorie. Dar ești pe drumul cel bun și curînd, prea curînd, îți vei căpăta și tu privirea!

PS. – Prezenta stare nu-i decît o revenire la un elogiu al mitocăniei și la o poveste fără sfîrșit. Toate-s vechi!   😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Reduși la ridicol

De prea multă vreme în țara asta nu mai contează lucrurile importante, căzuți fiind mai toți într-un derizoriu halucinant. Ce auzim, despre ce vorbim pe ce ni se duc rămășițele de inteligență, de atitudine, de nervi, de civism, de concesii, de fapte? Politica și Justiția (justiția aici fiind doar o disimulare, un pretext al unei lupte politice de joasă speță) în toate formele posibile, pornind de la cele mitocănești, sunt singurele preocupări ale „spațiului public”. Cine și cum mai pune azi valoare pe chestiunile naționale dar pe cele ce țin de existența sau de o viață… normală a oamenilor? Cîte fapte și știri (spun o banalitate, știu) despre construcții temeinice în sănătate, școală, hrană, drumuri, speranță și șansă de bună viață vedem și comentăm? Poate chiar dacă ele ar exista nu ni s-ar părea „relevante”. Se vorbește despre „soarta semenilor”, doar pentru ca  semenii indignați să fie mînați să iasă în stradă ca să-și manifeste indignarea și „solidaritatea” pentru cauze de moment. Care soartă, care solidaritate, din cîtă empatie și îndemn propriu? Indignarea, solidaritatea în ce s-au transfigurat? În ură și silă, însămînțate bine între generații, între semeni de aproape și de departe, împărțiți bine în tabere „politice”, reali sau doar virtuali. În vremea asta „ceea ce contează” s-a decompensat pînă acolo încît pare să nici nu mai existe.
Dar, probabil, așa trebuia să fie, să ajungem în această groapă ca să putem să ne ridicăm și să construim din nou Ceva. Poate. Poate, fiindcă nu ni se întrezărește acum nici cine, nici cum, nici cînd. „Generațiile sacrificate” prezente, care încă mai respiră, amar, vor lăsa asta drept vis. Părerea mea.

Servus, Blogolume
Toate cele bune!

Singurătatea unui expirat

„Expirat”… „Nu mai departe de mîine”, mi-a zis azi, pe stradă, un prieten vechi, „nu mai privesc mai departe de mîine”. Vine o vreme cînd pentru ceilalți (societatea) nu mai conteaza deloc ce ai făcut, așa cum pentru tine asta e de fapt tot ce contează. Pentru ei e vorba doar despre „sarcinile” zilnice și despre felul în care le poți duce și în niciun caz despre raftul tău de trofee… coclite. Probabil, jungla românească își va avea curînd și partea ei binemeritată de cimitir al elefanților, aceea în care cei „bătrîni” și puțin obosiți se duc din vreme să moară un pic, să le facă loc, cu generozitate, celor tineri, grăbiți și avizi de afirmare.
Povestea prietenului meu e cît se poate de comună și ușor de găsit în felurite ipostaze, variante. Un tip sclipitor, încă tînăr în accepțiunea unei lumi normale, dintre primii decreței de felul lui ca vîrstă, a muncit „cu spor” doar pe cont propriu, doar cu mintea și cu mîinile lui, pînă în vremurile astea, cînd niște lupi tineri și pupători în curul sus pus al unuia, l-au rezolvat cu o țeapă și cu niște lucrări suflate la preț de nimic. Singur și fără proptele, aruncat în șanț, l-au lăsat puterile, suflul, și s-a lăsat ros și la trup și de… oameni. În cîteva luni și după o… masă de operație a ajuns de nerecunoscut. Singur, la propriu, obosit, fără piese de schimb și la rîndul lui doar o piesă uzată, bună să fie schimbată. Schimbată cu o alta, „a voastră, societății”, lustruită și în putere, fără zăbavă gata să spargă pietre pentru un viitor nu mai lung de o limuzină și de niște nopți albe de club. Mîinele, pentru prietenul meu e numai un mîine probabil și atît. Ros la trup și de oameni, îmi zice, în loc de „la revedere” (acel incert „la revedere”, cu jumătate de gură) un: „Sănătate, las’ că și mîine e o zi!” „Da, las’ că vine și rîndul lor!”, zic și eu, în gînd, printre dinți…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune.

Ceva timp și nelalocul meu

Experimentez „cîteva” zile fără să fiu conectat. Fără rețele. Fără „socializare”. Să văd dacă așa și în felul ăsta aș avea și ceva timp „pentru”… Ceva timp să-mi amintesc. Ceva timp să văd rostul ploii și rostul pereților camerei mele. Ceva timp să întreb și să mi se răspundă și altfel decît „as soon as possible” (ASAP). Ceva timp să ajung mai departe de coperta cărții. Ceva timp fără aberațiile unor știri sau păreri de o secundă. Ceva timp încît gîndurile, cuvintele, imaginile, muzicile sau liniștea să nu mi se mai pară facile, efemere. Ceva timp încît să nu mai macin poate înjurăturile din rînjetele unora, nervii din șuierăturile unora, jignirile din căutatura altora, depresiile din împleticelile altora, aparențele din declarațiile altora, singurătățile, tristețile, tacerile, nel(al)ocurile mele… Experimentez „ceva” ca să-mi mai aduc aminte de mine, cum spunea Borges, undeva, cîndva.

Vincent van Gogh - Bedroom in Arles,1888 (Van Gogh Museum, Amsterdam)
Vincent van Gogh: Bedroom in Arles, 1888 (Van Gogh Museum, Amsterdam)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Brașov, după 30 de ani… Comemorarea uitării?

Întîmplarea a făcut ca o postare oarecare de pe facebook să-mi aducă aminte că peste nici o lună se împlinesc 30 de ani de la evenimentele din Brașovul toamnei lui 1987. 15 Noiembrie 1987. Nu știu cîți mai țin minte și nu știu pentru cîți din români și mai ales pentru cîți dintre brașoveni data asta mai înseamnă ceva astăzi, dar… Ei bine, postarea cu pricina, a unei… inițiative private, apărută în grupul e-Brașovenii, încercînd să vîndă tricouri, hanorace, sacoșe și căni dedicate… „aniversării a 30 de ani de la revolta muncitorilor de la Uzina Steagul Roșu Brașov, din 15 noiembrie 1987” mi-a ridicat, brașovean cum mă știu, cîteva semne de întrebare.
Aceste obiecte, „30-Brașov 1987” (gest de comentat la nivel simbolic) sunt singurele, astăzi, care-mi amintesc de cei 30 de ani trecuți de la acea zi care, de aici de la Brașov, a marcat semnificativ istoria contemporană a României și a fostului „bloc comunist”. Nimic altceva în această toamnă? Nu am văzut, nu am auzit semne de… „entuziasmante” pregătiri,  prin nu știu ce birouri de Direcții sau Asociații cu funcționari mînați de edili fervenți să pună la punct „marile” manifestări ce vor veni în 15 Noiembrie 2017.
În schimb, da, parcă în… „buna tradiţie” a… unor teme ratate („2021”, mai ştiţi?), de cîteva săptămîni orașul a cotcodăcit despre povestea medievală a Cetăţii Braşovului, cea mai mare pictură murală din oraș, de pe zidul mănăstirii Franciscane, din Piaţa Sfântul Ioan…”(sic!) și mai curînd sunt în toi pregătirile de… Crăciun și de anul nou!
Dar la „povestea contemporană a revoltei brașovenilor din 1987” nu s-o fi gîndit nimeni?… Căutînd „15 Noiembrie – Brașov” tot ce am mai putut găsi pe Internet este legat de faptul că „directorul SRI, Eduard Hellvig, a declarat că în perioada urmatoare SRI urmeaza sa predea noi documente care sa lamureasca aspecte importante in cazuri precum cel al dizidentului Georghe Ursu sau al revoltei de Brasov din 1987”. Plus alte… rămășițe și… un pic.
Site-ul Asociatiei 15 Noiembrie 1987 face vorbire despre… „Crosul 15 noiembrie 1987” din 2012 (la 25 de ani de la evenimente) și de atunci pînă azi, nici o actualizare, nimic, în vreme ce pagina de Facebook a aceleiași asociații își păstrează, acum cînd scriu, ca fotografie de „profil” o siglă edificatoare: „1987-2015, 28 de ani de neuitare”!
În privința altor proiecte din agenda autorităților locale (municipale sau județene) eu unul, nu am văzut mare lucru, decît poate  un… „proces verbal” de pe site-ul primăriei din care ar rezulta că un proiect cultural al Agenției Metropolitane pentru Dezvoltare Durabilă Brașov (fondată de… Primăria Brașov!) cu tema „Amprenta digitală – 15 Noiembrie 1987 Brașov” (probabil legată totuși de cei 30 de ani!) a fost respins de la finanțare pe motive birocratice din… lipsă de cofinanțare! Și, mai mult, parcă am citit undeva și că… există discuţii ca la Braşov să fie construit, în 2018, un monument închinat 15 Noiembrie 1987, dar şi o statuie care să-l întruchipeze pe Liviu Corneliu Babeş, eroul care şi-a dat foc pe Pârtia Bradul din Poiana Braşov.” În 2018!
Singurul efort pozitiv, concretizat în ceva, legat de cei 30 de ani (pe lîngă al celor de la Suveniruri Retro.ro ) a fost cel al meritoriei lansări, în august, a filmului „Brasov 1987. Doi ani prea devreme”, realizat de Liviu Tofan și Mihai Dragomir, cu unicele contribuții locale, ale Muzeulului Județean de Istorie și Festivalului de Film și Istorii de la Rîșnov. De altfel, Muzeul Județean de Istorie este, cred,  singura instituție locală care și-a notat, din cîte văd eu, în agenda anului 2017 proiectul „Brașov, 15 Noiembrie 1987” și „Gala Brașov 1987”, pînă la a cărei finalitate cred totuși că este mult prea puțin pentru un oraș de talia și cu orgoliul Brașovului.

(Foto: Cristian Chelaru)
(Foto: Cristian Chelaru)

Ce și cum mi-aș fi dorit eu să văd legat de evenimentele de acum 30 de ani la Brașov? Nu doar un cros, nu doar un nume de bulevard, nu doar o coroană la o troiță tristă, nu doar un simpozion, nici măcar un concert în Piaţă sau alte fantezii festiviste, și o știre într-un colț de ziar… Nu doar încă o comemorare a uitării unei date aproape anonime în memoria românilor și mai ales a brașovenilor într-un oraş binecuvîntat doar de natură şi de… zidurile trecutului. Poate, din patriotism local și ceva… naivitate, aș fi sperat la măcar un pic din ce fac polonezii cu a lor Solidarność în fiecare an…
Dar probabil nu am căutat eu unde trebuie, probabil mă grăbesc și, poate, peste o lună pe vremea asta, Brașovul va fi… plin de… „15 Noiembrie 1987” și agențiile de presă mă vor contrazice copios!

P.S.: „Problema nu constă în ceea ce a făcut istoria din tine, ci din ce ai făcut tu din ceea ce a făcut istoria din tine.” – Jean-Paul Sartre

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Brașovul, sat fără cîini?

Niște melteni cu buletine de București, unși, se spune, cu destui dinari și înfierbîntați de un așa-zis „vis american” puturos de Dîmbovița, s-ar fi gîndit că Brașovul e un fel de no man’s land, sat fără cîini adică, numai bun să muște ei cu draglinele din el! Vestea, imaginea și gîndul că sus pe undeva, tocmai în splendoarea Șcheiului, spre Drumul Poienii, ar intra buldozerele, s-ar pîrjoli pajiștea și s-ar doborî niște copaci pentru a face loc unei presupus plănuite… „dezvoltări imobilare” le-a suit rău de tot „sîngele la cap” brașovenilor. Cum adică, niște venetici care habar nu au care e treaba cu Brașovul, cu valorile (printre care, și mai ales, cadrul natural și arhitectonic!) și cu mîndria lui, păstrate cu sfințenie de sute de ani, din tată-n fiu, s-au trezit să vină tocmai aici și să ne calce iar bătătura-n bocanci, fără să se descalțe și să se spele pe picioare, surîzîndu-și în barbă că „uite ce priveliști aducătoare de dolari au ăștia, mînca-ți-aș?”?! Și cum adică, autoritățile de tot felul nu știu, n-au văzut, n-au auzit cînd lumea vorbește și „dezvoltatorii” și-ar fi scos deja la vînzare „comoara” (vreo 70 de blocuri, zice-se, cu aproape o mie de apartamente!) pe internet, chiar acolo în… capul scheienilor?! Cum nu se văd basculantele cu pămînt, cînd altfel nici măcar un grătar nu poți să faci la marginea dealurilor din Brașov fără să sară cineva din boscheți să îți taie chitanță, fiindcă, deh, alea-s… zone protejate, rezervații, etc. (sic!)!? Adică, ăștia încă ne-ar mai lua și de proști, după ce oricum am înghițit cu năduf pînă acum sluțirea progresivă a orașului (pînă la nivel geologic!) și prin alte astfel de enormități urbanistic-edilitare de pe colinele Drumului Poienii, Warthe-lui, Prundului și pînă-n Valea Cetății sau aiurea?

A fost el Brașovul ars de tătari și de turci, dar nu îngenunchiat, și nu credeam ca în secolul XXI să mai vină cineva (asa-numiți… investitori!) să încerce încă o dată îngăduința și răbdarea brașovenilor pentru, ce altceva decît pentru niște saci de arginți?! Iar dacă autoritățile (de la vlădică la opincă) au știut sau au bănuit doar și au închis ochii urmînd pesemne să parafeze planurile (se poate amenaja/construi în orice condiții, orice în aria orașului?!) pe sub masă pe naivitatea și neștiința cîtorva amărîți (fie ei și proprietari ai grădinilor sau pășunilor cu pricina) gata să-și vîndă un petec de pămînt pentru o vremelnică îndestulare vom afla, cum și dacă n-au știut vom afla și asta. În cîteva zile vom ști și ne vom dumiri ce și cum și-au zis toate părțile implicate, private, publice, s.a.m.d. și dacă ne facem sau nu griji cu temei, dacă e cumva doar o emoție spontana la asemenea știri și cum ar urma să reacționeze comunitatea pe mai departe. Ceea ce nu ne oprește să spunem: tovarăși, simbolurile, locurile sensibile ale Brașovului, ca și sufletele, nu se vînd la… marea publicitate și nu se lasă amanet pentru șmecherii dubioase în vremuri prevestitoare de bule imobiliare! Așa că, eu unul, n-aș vrea ca Brașovul să fie scena unor noi Pungești sau Nadăș și să-i văd pe respectivii cum or să ajungă să-și planteze cu mînuțele lor, pînă la… starea inițială, fiecare fir de iarbă smuls de pe dealurile Brașovului … Panseluțe, giratorii, mînării punctuale și izolate sau sloganuri orgolioase ori naive într-un… „Brasov: Probably the best City in the World” s-au mai văzut, și din păcate n-au înghețat, dar cred că pînă aici! Și pînă-n Tâmpa! Om fi noi crescuți și născuți aici „sub poalele” ei, dar tîmpiți nu suntem!

Servus, Blogolume
Toate cele bune!

 

În contra unui Brașov resemnat

În sinea mea, recunosc, credeam că mă resemnasem, dar faptul că îmi tot dă ghes ceva să arunc cu niște gînduri în (sau de pe?) Tâmpa, mă îndreptățește totuși să cred că resemnare-resemnare „nu se există”, cum ar zice… poetul. Și, uite-așa, mă tot întreb: ce ne lipsește?! Mă uit spre Cluj și spre Sibiu, zilele astea, cu ale lor TIFF (festivalul international de film) și FITS (festivalul international de teatru) și văd cum ele au ridicat aceste orașe în 15 sau 25 de ani. Sunt cifre, statistici, calcule care spun răspicat ce, cum și cît a făcut Cultura pentru Cluj-Napoca sau Sibiu doar de pe urma acestor două evenimente anuale, fără a mai aminti de altele, cum ar fi un Untold sau un Sibiu Jazz Festival… Cum, fără îndoială, pot fi găsite date interesante și despre altfel de întâmplări de acest gen, de la Craiova la Oradea și pînă la Iași și, firesc, București. Toate astea nu mă consolează ci mă amărăsc, însă, de ani.
Bineînțeles, avem orgoliul, avem binecuvîntatul „cadru natural” și arhitectonic al centrului vechi care ne fac de invidiat și de căutat, turistic vorbind, avem poveștile și istoria și muzeele și literele și oamenii… Le avem într-atăta măsură încît acum un an și ceva cu ambiția, justificată cumva, de a concura la titlul de Capitală Europeană a Culturii am putut propune doar un proiect sub titlul… „Civilizația Muntelui”. Onorabil demers și cam atît.
Avem, da, și oameni și consorții și instituții și… edili aleși și calcule ale hîrtiei care vorbeau acum vreo doi ani despre alocarea – „contributie a municipalitatii brasovene” – a 25 de milioane de euro pentru cultură în perioada 2016–2020!… Avem – ar fi și culmea să nu fie, deci nu-i o laudă în asta! – și mici evenimente punctuale, normale în orice tîrg mai răsărit, de teatru, film, carte, muzică prin cele cîteva săli, prin piețe sau pe după ziduri, însă nu în măsura de a ne scoate din provincialism, festivism, mondenități culturale „de pahar” și… resemnare. Și mai avem un răposat „Cerb de Aur”, cu ale cărui rămășițe, culmea, încă ne mai batem pe piept! Le avem, dar e de ajuns?
Așa că am impresia că ne place postura asta, pînă la victimizarea neputinței, de a ne justifica blazați „adn-ul” și genealogia de simpli tîrgoveți și industriași, apoi de muncitori destoinici „veniți cu sîrma” și de capitaliști prolifici. În definitiv, poate nici nu vrem mai mult de atît, dar atunci măcar să nu ne mai „bucure gîndul” la ideea de Capitală de orice fel, fie ea europeană sau regională, fiindcă lipsa unor argumente culturale de ținută nu ne justifică asta.
Ce ne lipsește? În 15 și 25 de ani, acele orașe au trecut de la proiecte la reușite de amploare, reușite de tradiție, de „temut” printre cetățile cu orgoliu și despre care vorbește lumea (și nu orice lume!), de la Veneția la Beijing. Și au mers mai departe grație cîtorva minți luminate și neresemnate care au știut să identifice UN PROIECT, 1 EVENIMENT singular, cu putere de brand, care au strîns… firimiturile de pe jos și i-au adus la un loc pe toți aceia care puteau pune umărul la o construcție serioasă și trainică. Ei au pornit ceva acum… 20 de ani.

Pe la 1868, hulitul, de unii, Titu Maiorescu* vorbea în „În contra direcţiei de astăzi în cultura română” despre niște forme fără fond, fără… resemnare. Iar prin 1880, tot ca… fapt divers, Ciprian Porumbescu compunea o „Horă a Brașovului”

*Anul 2017 a fost propus de cineva să fie „Anul Maiorescu” (nu știu și dacă este!), prilejuit de comemorarea unui veac de la moartea cărturarului… oltean (17 iunie, 1917). Și aș zice că „Între 1850-1851, în pribegie prin țară fiind, cu familia, Titu Maiorescu a fost înscris la gimnaziul românesc din Șcheii Brașovului, gimnaziu înființat în 1850 prin strădania unchiului său, Ioan Popazu, pe atunci paroh al Bisericii Sf. Nicolae din Șchei, apoi protopop al orașului. A absolvit clasa întâi de gimnaziu la gimnaziul românesc din Șchei. În casa protopopului Popazu îl vede pe Anton Pann, care îi va lăsa o impresie de neșters”. (wikipedia)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Ușor de zis… Ș.a.m.d.

Pe o piramidă a simțămintelor, unde ați pune disprețul, mila, sila, ura și cireașa de pe tort, umilitoarea indiferență? Dacă în zilele de… zi cu zi, ați avea a le purta pe toate, deschizînd în fiecare dimineață același șifonier comun, cum le-ați îmbrăca, cum și cît le-ați putea duce? Ah da, parabolele marilor și bătrînilor înțelepți ne-ar învăța să înghițim și să întoarcem și celălalt obraz, iar dacă plămada de stări mai sus amintite și-ar avea în drojdie și prostia ne-ar zice să o tratăm cu zîmbete, cu o superioară compasiune și acceptare, ba chiar și cu dragoste. Dar, nu-i așa?, nu suntem de piatră și nervii ni-s arșice și…
Și dacă, mai mult, vom constata că tot acest cocktail nu vine doar din vecinătățile consimțite ci, el este ȘI produsul nostru sangvin chiar față de noi înșine?! Ei da, veți spune, atunci avem… încă o mică problemă. Și dacă paharul ăsta de ioni pozitivi dă într-o zi pe afară, ce ne învață magii calmului și bunăstării interioare – din… propriile lor experiențe, pesemne, fiindcă, nu-i așa, în fiecare zi suntem dresați să rămînem pozitivi? Păi nu ne învață nimic. Și atunci?
Teoria, ca teoria, însă despre practică e vorba și despre dramele disimulate în cuvinte, iar atunci, cred, dacă nu vrei să mori otrăvit ca un șarpe tîmpit, de propria-ți otravă, aș zice că ar mai fi timp să îți cauți… pașii dincolo de acele uși. În ce fel și încotro? „Băi, chiar nu știu, n-aș vrea să fiu în locul tău dar, zău, mai contează?”
Așa-i tot spun amicului meu bolnav de frică și de lașitate, începînd mereu, invariabil, cu: „Așa cum ți-am mai zis…”

Servus, Blogolume.
Toate cele bune!

Năuci. Sub nuci

Năuci sub nuci. Măcar de-ar fi aşa, adică sub umbrela nucilor (în floare), dar nu-s, e doar o rimă. O lume buimacă, fără chipuri şi sens, într-o fojgăială obosită, pare să vrea să iasă în primăvară. Speriaţi pînă la panică, nervoşi pînă la crize, bolnavi şi săraci de ziua de azi, îi vezi prin autobuze, lifturi, pe trotuare, cu busola ruptă printre breaking news-uri şi click-uri inutile, asemeni unor molii bezmetice. Nu ştiu, o fi totul în capul meu, oi fi şi eu un astfel de exponat dintr-un insectar pus în expoziţie? Dar parcă… primăvara era altfel. Nu smintită şi (ne)simţită. Şi nuci în floare se mai găseau, uituci.
Chiar, cînd vin şi florile de nuc, leac presupus pentru răul şi ipocrizia zilelor?

Servus, Blogolume!
Sărbători frumoase
Şi toate cele bune! 🙂

Un an începător de ani de bine

Ce vă doresc și ce-mi doresc, pentru anul care vine? Știu, știm, cum a fost cel vechi și cei și mai vechi… Așa că… să avem un an cu „furnizori” de bine, un an fără defecțiuni și reparații majore, un an în care să ne putem privi liniștiți și cu încredere în oglindă. Un an fără ipocrizii, fără egoism, fără patimi și ură, un an mai puțin nervos, fără exclamări și cu „bună ziua, ce mai faci?”, un an cu mai multe cuvinte, dar și cu o memorie mai bună. Știm cum ne-a fost, ne-am mai deșteptat, așadar hai să începem un an, niște ani, cu minte bună. Un an începător de ani de verde, de dimineți și de soare, un an de suflet și inimă zîmbind, un an de timp bun, tihnit, pentru voi și cei din preajma voastră, vă doresc! Așa să vă fie de bine!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂