După 38 de ani. Curierul

„România. Într-un tren. 1975" - Henri Cartier-Bresson
„România. Într-un tren. 1975″ – Henri Cartier-Bresson

„Dragă Livia,
Am fost pe la tine. Sînt f. necăjit. Am fost la Sibiu dar n-am aranjat nimic. Astăzi mai încerc ceva în Braşov. Dacă nu găsesc nimic voi pleca la M. Ciuc. Şi tare n-aş vrea. D-zeu ştie ce se va mai întîmpla şi cu mine. Sînt atît de necăjit că nu mai ştiu realmente ce să fac.
Te sărut şi iartă-mi deranjul
Nelu”
Livia revedea şi acum, după 38 de ani, penultima pagină a acelei cărţi, cu această însemnare. O uitase în zorii ăia de mai pe bancheta maro a acceleratului de Craiova. Au urmat 38 de ani şi aceeaşi întrebare: „Cine-o fi găsit cartea aia?”. Nu, Nelu n-avea de unde să ştie. N-avea de unde şti că ea nici măcar nu-l mai aşteptase, că după ce a scos în grabă cartea înghesuită din cutia poştală, a luat alt tren, cu altcineva, spre colţul de ţară din care avea să nu se mai întoarcă niciodată. Gîndul că nu i-a răspuns, că nu l-a mai căutat, că l-a lăsat aşa, gîndul…
Atunci nu bănuia că face o prostie. Andrei a fost un băiat la locul lui, un bărbat de treabă şi un tată atent, iar viaţa a mers mai departe, chiar dacă după un timp realizase că el nu fusese “El” şi că din pricina asta ea ajunsese să nu se mai recunoască, dovedit… În toţi anii de după „revelaţie” s-a amăgit că aşa a fost să fie, că, poate nici Nelu n-ar fi fost… că… aşa li se întîmplă mai tuturor. Dar de ce, şi acum, îi stăruia în minte imaginea acelei pagini, a celei cărţi pe care nici măcar nu apucase să o citească? Şi o mai rîcîia o întrebare: unde-o fi rămas Nelu? În Bucureşti, la Sibiu, în Miercurea Ciuc sau la Braşov? Ce s-o fi ales de el?…
„Ce vremuri!”, îşi zise.„Uite că mi s-a răcit şi cafeaua!… O termin după ce mă întorc de la piaţă şi după ce o să iau biletul de la agenţie”. În zori trebuia să ia trenul, să plece la Bucureşti pentru vizita periodică la doctor şi, aşa cum păţea mereu, intrase deja în panică din pricina pregătirilor. Bănuia şi că i se vor mai lega şi altele de călătoria asta. Niciodată nu-i plăcuse să-şi facă planuri şi le lăsa mereu drumurilor partea lor de hazard. Ca şi atunci, cu 38 de ani în urmă de altfel.
S-a întors acasă zgribulită. Începutul toamnei nu era deloc unul blînd. Întoarse cheia în yală cînd fu surprinsă de vocea unui bărbat: „Doamnă, doamnă o clipă! Aveţi un plic!”. Era un curier. Semnă grăbită şi intrînd în casă luă plicul gros din mina bărbatului.
Era o carte fără coperţi. Pe penultima pagină, galbenă, cîteva rînduri, aproape şterse, scrise cu creionul:
„Dragă Livia,
Am fost pe la tine. Sînt f. necăjit…”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Poetu’ nostru. Cireşe

L-am întîlnit acum vreo două săptămîni, pe nea Costică, poetul. De altfel cred că toate întîlnirile noastre au fost cam la fel: întîmplătoare, pe stradă, pe lîngă piaţă, pe nu ştiu ce holuri. Nu ne-au legat prea multe. Mă „urmărea de mult”, după cum mi-o spunea de fiecare dată cu simpatie. Ne „ştiam” din felurite conjuncturi trecute şi din ceva conexiuni ale drumurilor bătrînilor – şi el fiind cam de vîrsta lor, trecut de 60. Nici nu ştiu de ce scriu despre el aceste cîteva rînduri, poate numai pentru a-mi mai dezmorţi scrisul pe ceva ce pare a fi un subiect…
Nea Costică mi-a părut mereu un tip trist şi rătăcit în ciuda alurii lui boeme şi detaşate. Ca poet nu a depăşit niciodată mediocritatea şi proletcultismul, faza concursurilor locale, însă a reuşit ca prin cele vreo 18 plachete scoase la edituri obscure să-şi ridice un mic monument de „celebritate” din care să privească superior, olimpian, peste urbe. Meseria asta de poet l-a şi salvat în oarecare măsură, i-a alimentat o viaţă întreagă iluzia existenţei, i-a atenuat ratările, depresiile. Nu ştiu să fi avut vreo ocupaţie definită. Fusese funcţionar într-o fabrică din oraş. Nu ştiu nici să fi avut familie sau parcă are un fiu totuşi şi era divorţat de vreo cinşpe ani şi cam părăsit de ai lui. Membru al unei societăţi locale, provinciale, a scriitorilor, din cele în care şezătorile anonime se ţin la cîrciumă şi unde „asociaţii” îşi vînd unul altuia cîte o recenzie „glorioasă” pe un ţap de bere, nea Costică nu lipsea din fierberea „culturală” a tîrgului.
L-am întîlnit acum vreo două săptămîni, la ieşirea din piaţă, cum spuneam. M-a strigat pe numele mare, cu o voce autoritară de bard, altfel nici nu l-aş fi zărit. Vroia să îmi ceară o ţigară… Învăluit într-un abur de rom ieftin, deşi la o oră matinală, îmi flutura o pungă de un leu prin faţa ochilor: „Hehehe… uite mă, ia un pumn de cireşe mă, că-s primele de anu’ ăsta!” Micul, bătrînul, obscurul, tristul poet avea, firesc, excesele lui de generozitate. Vroia să-mi plătească ţigara cu un pumn de cireşe. Am făcut apoi cîţiva paşi pe parcursul cărora starea i s-a schimbat brusc, devenise sumbru, confesiv, neaşteptat de sincer. „Măi băiatule… Am prins o pensie, mă descurc, am publicat nişte cărţi, mă ştie lumea… Ce mi-aş mai putea dori?”, îmi zise, dar parcă vorbea singur pentru el. „Auzi tu… urmă mai departe, eu n-am făcut nimic, nu prea înţeleg ce se întîmplă în jur… Sunt singur. Singur cuc, măi băiatule… Eu n-am prea avut loc în viaţa asta a mea… Ai de grijă”. Parcă se simţea obligat să îmi spună un secret şi să mă avertizeze. Devenise pămîntiu de trist, faţa-i trăda asta în chip flagrant. Parcă prevestea ceva, un plan radical pe cale să fie declarat. La capătul aleii de despărţire, cînd să-l salut mi-a strigat iar, însă repunîndu-şi masca zîmbitoare a stăpînirii de sine: „Auzi, hai vineri la societate. Lansează doi băieţi noi ceva, îi botezăm! Hehehe! Hai mă şi tu, mai vezi şi tu lumea! Uite eu o să aduc nişte kile de cireşe! Îţi ţin loc lîngă mine! Neapărat! Viii?!…”  „Nu ştiu, nea Costică nu ştiu, vedem! La revedere!…” Nu cred că mi-a auzit salutul.
Acum  două zile mă întîlnesc cu o cunoştinţă comună. „Ce mai faci, ce mai zici?”, îi spun… „Băi să-ţi zic una. Îl ştii pe tristu’ ăla? Poetu’ ălă muncitoresc, comunistu ăla, Costel şi nu ştiu cum?!” „Da, zic… Ce-i cu el?”. „Să-ţi zic fază! M-a pus naiba să mă duc la şedinţa lor de comitet, la aiureala aia de adunare de poeţi beţi şi rataţi…” „Aşa şi?…” „Mă… s-a lăsat cu masă, cu băute, au prins şi ei o pomană, o sponsorizare de la cineva…  Ştii cum se întîmplă.” „Şi?” „Să vezi fază… ăsta, Costel, s-a băgat la două blide, că cică ţinuse un loc lîngă el pentru unu’, nu ştiu cine, şi ospătaru’ i le-a tot umplut şi atîta a turnat în el, de la friptane pîn’ la băutură, cît pentru doi, că a dat ortu’ popii acolo, mă, pe loc! A horcăit şi a căzut cu mecla-n farfuria cu ciorbă! Şi nici nu s-a băgat de seamă! Toţi credeam că-i doar beat. Doar tîrziu s-a sesizat cineva că murise. Zi şi tu ce fază! Aş zice c-a murit fericit poetu’ nostru, fomistu’, hă hă hă! Nu? Tare nu, cu poeţii ăştia?! Toţi e la fel! Hă hă hă!”
„Mda…”,  am apucat să zic…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Aurul apă nu se face. Nea Mitică

Nea Mitică e ştiut aici în cartier, de vreo trei-patru ani drept „Mitică Americanu'” sau „Mitică Milionaru'”. Înainte era doar unul dintre mulţii pensionari care se adunau zi de zi la părculeţul de pe Berzei pentru un şah sau o tablă. Chiar îl ţin minte cum îşi plimba alene pe aici punga transparentă de plastic cu piesele vechi de lemn… De cîteva ori intrasem şi-n vorbă şi ţin minte că se distra mereu pe seama mea, braşovean trăitor în… Iaşov! Acum vreo trei sau patru ani nea Mitică, la ai lui vreo 68 de ani si pensionar din armată de ani bunicei, văduv de alţi ani şi singur cuc, s-a trezit cu o pleaşcă de moştenire descoperită tocmai în America, de la bunicăsu’! Moşu’ George fugise în State prin anii ’30 ameţit de o febră a aurului. Şi de atunci nimeni n-a mai ştiut nimic de el. Tatăl lui nea Mitică se ştiuse orfan de mic şi Mitică fără moş. Moştenirea lui Mitică, se zicea că ar fi fost pe la vreo două milioane şi ceva de dolari. Tot pe atît primise şi frate-su mai mic, Vasile, ţăran, fost ceapist de prin părţile Vrancei. La aflarea veştii cei doi s-au suit în avion şi au plecat în SUA, undeva pe lîngă San Francisco şi acolo au rămas pînă de curînd. Acolo au aflat că moşu’ lor prinsese binişor ultimul tren al aurului şi că a strîns fiecare cent iar cînd s-a prăpădit a lăsat o hîrtie ca banii să-i fie moşteniţi de urmaşii care îi vor mai fi rămaşi prin ţara lui.
În America Mitică Milionaru’ şi frate-su Vasile au trăit liniştit, româneşte, în căsoiul bunicului George Tziuka, după cum îi rămăsese numele americanizat după Ciucă, numele lui. Trăiau din renta care le ieşea din investiţiile în care nişte avocaţi le băgaseră banii. Mai mult, Vasile, om ceva mai întreprinzător se apucase de afaceri cu ceva tractoare sau maşini agricole, dacă nu mă înşel… Şi îi mergea. Nea Mitică nu s-a adaptat însă deloc, n-a prins o iotă de engleză, nu s-a lipit nimic de el. Aşa că într-o bună zi, acum cîteva luni i-a spus lui Vasile:
Băi frate-miu eu nu mai pot, eu plec. Mă duc acasă. poate oi mai veni să te văd da’ de dus mă duc. Ţie ţi-e bine aici, te descurci, eu nu-mi găsesc locu’. Numa’ să-mi trimiţi şi mie prin o bancă de-asta partea mea de bani acolo, în ţară şi văd eu mai departe…

Şi treaba aşa s-a făcut. după cum am aflat acu’ cîteva zile cînd chiar m-am întîlnit cu Nea Mitică pe aleea din faţa blocului.
– Ce faci, nea Mitică? Să nu zici că te-ai întors acasă?!, i-am zis surprins.
Eheheee măăăăi băiatu’, ce faci mă?!, mi-a răspuns lung arătînd cu bastonul de os spre mine.
– Mă bucur să vă revăd! Sănătos, voinic? Tot spre clubul nostru de şah?, i-am spus zimbind,
De-ai şti tu ce dor mi-era de foişoru’ ăla de şah! Tu-mi ştii povestea, o ştiu toţi. Da’îţi spun, uite de-aia m-am întors la căsuţa mea: pentru adunările moşilor de acolo! Şi,… rîzînd: tare-mi place acum să mă întind la cîte-o bere pe la terasele alea de pe Republicii! Nu dau toată America aia mare pe locşoarele astea!

– Păi cum nea Mitică, şi cu atîţia bani cîţi zice lumea că ai?… am încercat eu să-l cercetez.
Ei… şi mai e ceva băiatule… Am simţit eu că trebuie să vin… Am venit ca să aflu aici că am un cancer la maţe undeva… E şi ăsta un semn! Da’ nu-i bai că-l rezolv. M-am operat şi e spre bine după cum mi-o zis doctoru’… Doctoru’ ăla, Şerban, îl ştii doar, băiat tare bun!…
– Trece, trec toate cu bine, o să vezi, i-am spus aflînd vestea. Da’zău, ce o să faci cu atîta bănet mai departe?… Mă înghiontea curiozitatea asta…

Nea Mitică m-a tras de mînă mai aproape luînd un ton grav:
Măi băiatule, acolo în America am învăţat că fără cumpătare nu faci nimic. Ştiam eu de aici de acasă asta, da’ acolo mi s-a confirmat. Şi am stat şi am cercetat prin toate hîrtiile lăsate de bunicu-meu George.
– Şi?
Îţi spun numa’ ţie să ştii! Am vorbit şi cu frate-miu şi l-au învăţat americanii ăia ai lui să-mi zică să mă duc să investesc în aur că noi ştim bine ce-i aia!
Am făcut cred o faţă lungă, din moment ce nea Mitică rîdea iar văzîndu-mă…
Păi tu ce credeai? Doar nu le-oi da banii vreunor măicuţe sau catedralei ăleia cu mîntuirea neamului! Aşa mi-or zis americanii: mă duc la ăia de la Golden Company, sau cum le-o zice, la moţi acolo, şi le zic că vreau să investesc, ba chiar să-i învăţ eu cum se scoate auru’, ecologic, că am reţeta secretă a lui Moş George din America! Şi o să vezi tu cum îmi dublez sau triplez averea! Acu’ e momentul, să vezi! Ştiu ei, americanii! Da’ mă bag şi io şi le stric jocurile, o să vezi! Mă bag io, român acolo între ei să fiu cu ochii pe ei!

– Şi dacă nu vor?
– Cum să nu vrea? Dacă nu vor, investesc la bursă tot în ăia şi tot le arăt eu lor!, zise zîmbind mai departe. Iar eu năuc am întrebat mai departe:
– Şi după aia?
– Păi după aia.. o să le fac şi eu o surpriză la nişte nepoţi, din partea nevesti-mii, răposata. Să aibă de ce să-l pomenească pe Nea Mitică aşa cum îl pomenesc eu pe bunicu-meu…
– Şi dacă tot nu merge?
– O să meargă, o să vezi măi băiatule! Şi dacă nu merge, tot le voi da nepoţilor ceva şi restu’… Restu’… Hai să-ţi mai zic ceva, îmi spunea iar pe un ton tainic…  Mă, restu’ îi bag şi cumpăr io un preşedinte, mă, da un om bun, mă! Cu banii ăştia o să ung eu un preşedinte ca să scoată şi strada asta din criză, să-i văd şi eu veseli pe moşii mei amărîţi de la chioşcul cu şah!
– Nea Mitică… făcui eu definitiv interzis…

– Ce? Nu crezi? Las’ că vezi tu, aşa iaşovean cum sunt eu! Am învăţat şi eu cîteva de la americani, că doar n-am dormit pe acolo! Şi nu ţi-am zis tot! 🙂 Da’ rămîne-ntre noi, bine?, îmi aruncă peste umăr grăbind pasul spre parcul de pe Berzei…
Acu’ aştept să văd, să aflu… Poate o să-l mai trag de limbă pe Nea Mitică… Da’ zău buni ar fi vreo doi trei din ăştia să o pună de-o uniune, ceva… Mă gîndesc şi eu… 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Cuiul şi şurubul

N-am amintiri legate de „23 August”, nici nostalgii, aşa cum încearcă „mediile bine informate” să-mi stoarcă astăzi. Parcă timpul era mai lung şi cîntecul greierilor mai uşor de auzit… Am ceva trăiri legate de nişte vremuri, trăiri proustiene, asta da…

În ultimele 24 de ore am auzit de vreo 6 crime sau sinucideri, de o soţie omorîtâ şi găsită de copiii minori, găsţi apoi de vecini pe străzi, buimaci şi murdari de sînge… Nişte taximetrişti şi-au aplicat nişte corecţii cu levierele, alţii şi-au măsurat pistoalele. Un tînăr a fost lovit în cap cu o ghioagă. „Cu o ghioagă în cap a fost lovit”, ar fi repetat întărind imaginea un Zaharia Stancu…

Am văzut un asfinţit foarte portocaliu în seara asta. Şi încă e vacanţă parlamentară! Ce fain e să ai vacanţă toată vara şi să laşi „lucrurile serioase” pe mai tîrziu, cum ar fi alegerile locale şi generale adunate la un loc! 😉

În Piaţa Sfatului e… wireless la liber! Acum am aflat şi eu! :)) Da, e altceva să guşti inflaţia de revoluţii şi siropuri de pe FB la o îngheţată pe o terasă la arteziană! 🙂

Da’ să vă zic şi o poveste reală spusă de un amic.
Cică unor ştabi, doi nepoţi de bani gata, le-a intrat pe mînă acum cîţiva ani o şurubărie. Cea mai tare şurubărie din ţară care mergea ca unsă. Băieţii nu trebuiau decît să o ducă mai departe după reţeta moştenită. Dar, la un moment dat, a venit criza mondială şi alţi băieţi deştepţi le-au luat faţa, deh au prins nişte subvenţii, au sponsorizat nişte fotolii moi şi le-au pus fundiţe roşii şuruburilor lor. Băieţii noştri însă nu s-au sesizat la vreme cu mersul pieţei şi o huzureau mai departe în virtutea inerţiei. Ba ca să-şi facă viaţa şi mai uşoară şi frumoasă, ba chiar siguri că aşa vor da lovitura, şi-au instalat aproape cîteva june superaccesorizate, cu cele mai scurte fuste şi cele mai generoase decolteuri din ţară, ca să… implementeze o revoluţie în vînzări. În scurt timp, tot Dorobanţiul era plin de cărţile de vizită parfumate ale acestora: Celina – Trade manager, Geta – Account Director, Rebecca – Sustainable Development Coordinator, Veronica – Social Media Specialist, Mela – Digital Marketing Manager, Sorana – Brand Manager, Cici – Storage Administrator, sau… ceva de genu’. Toate sub sigla SC Şurubul SRL. La o aşa cheltuială sofisticată pierderile însă erau tot mai pe măsură iar vînzările se simţeau doar în bugetul cîtorva… bistrouri, service-uri auto, shop-uri vieneze sau veneţiene şi hoteluri discrete. Aşa că băieţii din poveste începură să aibă coşmaruri şi să-şi concedieze vechii şi fidelii şurubari, nu de mult fruntaşi pe ramura şuruburilor şi piuliţelor.
Într-o… bună zi, constatînd fatalmente că şurubăria e pe ducă, la finalul meetingului săptămînal, Mitică îl întrebă pe Ghiţă: „Ce ne facem, Ghiţă, că ne omoară ăl bătrîn?”Ce să facem, Mitică, planul de rezervă!” „Crezi că a venit momentul?”Clar! Închidem şurubăria şi ne apucăm de cuie! Le comunici tu vestea fetelor?”, zise Ghiţă!…
Şi nu-i banc! 🙂

V-aş mai fi citit şi cu ce-şi deschid ediţia de mîine cele vreo patru ziare serioase rămase-n viaţă, da-i tîrziu şi oricum le găsiţi pe net, sau după caz, pe FB!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

P.S. – Muzichia n-are nicio treabă! 😉