Totul va rămîne între noi doi,
îmi spune îngerul albastru luîndu-şi capul în mîini
şi aruncîndu-l pe fereastră…
Se deschid uşile gemînd ruginit
şi, unul cîte unul, intră trupurile poeţilor, gelatinoase,
fiecare ţinîndu-şi capul în mîini.
Îi privesc şi le fac semn să ia loc,
toţi se apropie de masa de gheaţă, în vîrful picioarelor.
Unul îşi scapă capul din mîini rostogolindu-i-se cu zgomot de armură
dezgropată de sub cine ştie ce copac sau fîntînă –
gheaţa soarbe urmele de sînge şi totul revine la normal.
Nimeni nu se mai uită la la cel ce-şi izbeşte trupul de amforele goale pierzîndu-şi imaginea
cuprinsă de buruieni în spirale…
Le fac semn să vorbească despre toate astea
şi ei încep să-şi caute cu mişcări iuţi prin buzunarele uriaşe asemeni unor marsupii,
cuvintele.
Pe masă se aşterne un parf verzui şi toţi suntem mînjiţi pe faţă şi pe piept de sudoarea acră
ce se ridică aburind pereţii în semne hieroglifice…
Încă-şi mai golesc poeţii buzunarele pînă ce
camera se umple de cuţite, melci şi furci de lemn.
Ceasul bate de ora unu a nopţii – ar fi timpul să mă ridic şi să plec
de la această întîlnire colegială.
Peste puţin timp masa de gheaţă se va topi închegînd spre dimineaţă aceste capete, apoi
va fi vîndută în chip de marmură verde, preţuită de făcătorii de cruci…
Ridic de sub scaunul din fier ruginit
un clopoţel în formă de peşte.
Cred că este al aceluia care-şi pierduse cuvintele şi vedenia
din oglinda cu ramă de cristal pe care-o purtase în buzunarul stîng al vestonului…
Bineînţeles că totul va rămîne doar între noi.
(Foto: Eating Poetry, by forwardedfate, deviantart.com)
Genunchiul Lumii 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.