În care

„Ai trecut deja de suficiente ori
prin Poarta Vămii, nu crezi?”
Dar celelalte șase rămase?
„Tu ai trecut prin Poarta Vămii și-ți ajunge,
celelalte porți au fost ale altora, ce nu înțelegi?”
Măcar nu ștergeți ce am scris acolo
în care vă mai rog atît: nu tăiați unghiile dimineții.

Poarta Vămii, Brașov (cca. 1840)
Poarta Vămii, Brașov (cca. 1840)

Haide!

Hai primăvaro, haide! Trecătorii tooot se duc şi fac coadă la intrările oraşului să-și țină-un loc la soare la viitoarele mese de pe Corso… Pune umbreluţele alea şui, aşadar, odată! Nu vezi cum lumea-şi dezleagă limbile, cum peste noapte-a devenit nespus de gureşă şi inspirată-n depeşe cu schepsis şi cuvinte învîrtite? E semn de poezele pe la colţuri în ţara de poeţi! Hai, vino şi dă-le-un like şi-un share! Se-aude pînă şi murmur de amantlîcuri vegetale: amanţii/amantele şi viceversa nu ştiu cum/unde să-şi aştearnă discreţiile florale de sezon. Descumpănitelor ipocrizii şi duioşii morale – ale naturii, carevasăzică! – hai, dă-le o-nţeleaptă mînă de ajutor! Uite, au început să răsară cioburi din pămînt şi smocuri de iarbă prin podele! De bună seamă şi ea şi ele şi toţi şi toate şi-au cam… amneziat şi rostul, genul şi pronumele ori gerunziile din prematurele gramatici ale vremii. Hai, pune tu şi virgula şi punctul şi-ncepe dansul! Chit că-i c-un vînticel, c-o ploaie intercostală şi-un junghi nedefinit prin omoplat, hai dezmorţeşte-te şi demorţeşte-ne, primăvaro! Noi am promis: întinde-vom iatacurile, aşternuturile, paşii, vom scoate mesele la soare, o să coborîm parasolarele-n chip de ziare peste Piaţa Sfatului şi… Şi ne-ndemnăm la resturi de viaţă şi de lene! Hai, stinge scrumul iernii din vîrful degetelor şi vino, mai lungeşte-ne c-un soare, primăvăratico! 🙂

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

După 38 de ani. Curierul

„România. Într-un tren. 1975" - Henri Cartier-Bresson
„România. Într-un tren. 1975″ – Henri Cartier-Bresson

„Dragă Livia,
Am fost pe la tine. Sînt f. necăjit. Am fost la Sibiu dar n-am aranjat nimic. Astăzi mai încerc ceva în Braşov. Dacă nu găsesc nimic voi pleca la M. Ciuc. Şi tare n-aş vrea. D-zeu ştie ce se va mai întîmpla şi cu mine. Sînt atît de necăjit că nu mai ştiu realmente ce să fac.
Te sărut şi iartă-mi deranjul
Nelu”
Livia revedea şi acum, după 38 de ani, penultima pagină a acelei cărţi, cu această însemnare. O uitase în zorii ăia de mai pe bancheta maro a acceleratului de Craiova. Au urmat 38 de ani şi aceeaşi întrebare: „Cine-o fi găsit cartea aia?”. Nu, Nelu n-avea de unde să ştie. N-avea de unde şti că ea nici măcar nu-l mai aşteptase, că după ce a scos în grabă cartea înghesuită din cutia poştală, a luat alt tren, cu altcineva, spre colţul de ţară din care avea să nu se mai întoarcă niciodată. Gîndul că nu i-a răspuns, că nu l-a mai căutat, că l-a lăsat aşa, gîndul…
Atunci nu bănuia că face o prostie. Andrei a fost un băiat la locul lui, un bărbat de treabă şi un tată atent, iar viaţa a mers mai departe, chiar dacă după un timp realizase că el nu fusese “El” şi că din pricina asta ea ajunsese să nu se mai recunoască, dovedit… În toţi anii de după „revelaţie” s-a amăgit că aşa a fost să fie, că, poate nici Nelu n-ar fi fost… că… aşa li se întîmplă mai tuturor. Dar de ce, şi acum, îi stăruia în minte imaginea acelei pagini, a celei cărţi pe care nici măcar nu apucase să o citească? Şi o mai rîcîia o întrebare: unde-o fi rămas Nelu? În Bucureşti, la Sibiu, în Miercurea Ciuc sau la Braşov? Ce s-o fi ales de el?…
„Ce vremuri!”, îşi zise.„Uite că mi s-a răcit şi cafeaua!… O termin după ce mă întorc de la piaţă şi după ce o să iau biletul de la agenţie”. În zori trebuia să ia trenul, să plece la Bucureşti pentru vizita periodică la doctor şi, aşa cum păţea mereu, intrase deja în panică din pricina pregătirilor. Bănuia şi că i se vor mai lega şi altele de călătoria asta. Niciodată nu-i plăcuse să-şi facă planuri şi le lăsa mereu drumurilor partea lor de hazard. Ca şi atunci, cu 38 de ani în urmă de altfel.
S-a întors acasă zgribulită. Începutul toamnei nu era deloc unul blînd. Întoarse cheia în yală cînd fu surprinsă de vocea unui bărbat: „Doamnă, doamnă o clipă! Aveţi un plic!”. Era un curier. Semnă grăbită şi intrînd în casă luă plicul gros din mina bărbatului.
Era o carte fără coperţi. Pe penultima pagină, galbenă, cîteva rînduri, aproape şterse, scrise cu creionul:
„Dragă Livia,
Am fost pe la tine. Sînt f. necăjit…”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

A patra cădere a Braşovului?!…

Prin 1241 au fost tătarii, prin 1438, turcii şi prin 1688, habsburgii… Acestea ar fi cele trei căderi – nu cuceriri! – ale Braşovului în mîinile unor ocupanţi străini (la care s-ar mai putea număra poate şi anii 1916 şi 1950, cu acest ultim an cînd Braşovul devenea „Oraşul Stalin”) menţionate în diversele istorii ale oraşului. Niciuna dintre acestea nu va fi fost însă covîrşitoare şi de lungă vreme la scara istoriei fiindcă, aşa cum scria Sextil Puşcariuce e val, ca valul trece, zice poetul. Muntii au apãrat si au sporit populalia indigenã, care le cunostea tainele si ascunzisurile în vreme de primejdie. De pe culmile lor, strãmosii nostri au dominat de fapt pe venetici; din cuceriti ei au devenit cuceritori. Chiar dacã limba lor nu mai e cea a dacilor ce le-au dat nascare, firea si felul de a privi si a primi viaţa a rãmas aceeasi”
Dacă ar fi să se petreacă un troc politic ordinar în vremurile astea ale noastre, aşa cum mă tem că s-ar putea întîmpla prin plănuita regionalizare a României, m-aş putea gîndi la o a patra cădere a Braşovului pe mîna unor venetici? Eu cred că da, chit că acum vorbim de un proces globalist în care nu mai cad cetăţi sub furia hoardelor barbare ci se şterg identităţi locale, se uniformizează valori economice, demografice sau culturale şi statistici, se „pun la dispoziţie” evidenţe în ciuda voinţei celor… ocupaţi.

Potrivit unor zvonuri deocamdată, întărite şi de unele bîlbe sau declaraţii contradictorii, la niveluri de vîrf ale USL-ului s-ar fi bătut palma ca Sibiul, cu un guvernator cu tot, să devină capitala Regiunii Centru a României în detrimentul Braşovului. Şi asta, spun gurile rele, ca peşcheş oferit unui primar vremelnic (istoriceşte, desigur) de Sibiu, Klaus Iohannis, în schimbul „mariajului” acestuia cu liberalii. Mariaj din interes, după toate aparenţele, chiar dacă eu unul nu prea văd zestrea cu care ar fi venit Iohannis, alta decît cea a unei poze frumos ambalate, ca o Fata Morgana valabilă doar ochilor necunoscători ai naivilor.
Oricît de subiectiv aş fi cred că este de-a dreptul inutil să mai fac şi eu o pledoarie, să mai aduc aminte despre distanţele apreciabile care fac diferenţa între Braşov şi Sibiu. Ţine de bun-simţ, de o minimă adecvare la realitate sau de rea-credinţă şi prostie să înţelegi şi să accepţi evidenţa: Braşovul nu are cum să se subordoneze în vreun fel Sibiului! Parte din USL-iştii braşoveni de frunte chiar au pus ceva argumente pe masă şi se declară luptători „pînă la jertfă” pentru cauza Braşovului. Dar cu toate astea sunt semne care ne dau de înţeles că toate argumentele ar putea să nu facă nici cît o ceapă degerată în faţa domnilor Dragnea (care nu ştiu de ce a evitat o discuţie la obiect aici la Braşov), Ponta sau Antonescu. Ei coabitează, pare-se, în alte sfere şi se supun altor protocoale care nu au nicio treabă cu evidenţele chiar dacă asta ar însemna desconsiderarea şi sfidarea voinţei şi dorinţei a cel puţin 500.000 de braşoveni. Pentru ce acest troc? Pentru putere, influenţă, în condiţiile în care e limpede că volatilitatea resurselor este şi va fi tot mai gravă iar dirijarea discreţionară a acestora nu va aduce bunăstare acolo unde trebuie ci rupturi şi inechităţi? Întrebare retorică, bineînţeles!

Dacă va fi să fie aşa nu ştiu de ce beneficii şi pentru cîtă vreme se vor bucura artizanii unei asemenea decizii cu totul nedrepte şi umilitoare, decizie care probabil va ocoli subtil pînă şi un elementar plebiscit prin care vocea şi argumentele braşovenilor (şi nu numai ale lor!) să fie ascultate la modul matematic corect. Dar intuiesc enorma lor pierdere politică: nu-i prea mai văd să pună piciorul în oraşul ăsta. Şi nici măcar pe chiar aleşii acestui oraş care, în afara unor firave declaraţii de conjunctură nici nu se văd şi nici nu se aud! (Da, în viziunea mea, din unghiul patriotismului meu local, aş vrea să-i văd cu pancarte de gît, să-i aud adunînd oamenii cu megafonul, să le văd demisiile din demnităţile lor, pregătite în alb, în caz că!…) Cum intuiesc nesperatul şi consistentul, pe bună dreptate(!), cîştig al PDL-ului şi opoziţiei care pot capacita un lobby consistent şi de o vizibilitate formidabilă pentru Braşov.
Şi dacă va fi să fie aşa, dacă se va merge pe această „soluţie” (aud că s-ar putea putea pînă la urmă, pentru a se împăca şi capra şi varza, să i se ofere o altă regiune Braşovului şi o alta Sibiului!) aş vrea să văd şi societatea civilă braşoveană, Cetatea manifestîndu-se şi altundeva decît pe facebook sau forumuri… Aş vrea să văd în acest caz votul plebei, covîrşitor negativ, la prevăzutul referendum împotriva regionalizării! S-ar putea trăi, la o adică,  şi „fără ei”, pe propriile forţe, sau eventual, dacă e să se facă, cu un „guvernator” sau un „regent” de import independent de pulsiunile locale,  nu-i aşa?!

Desigur, discuţia asta poate semăna acum cu povestea cu drobul de sare însă lucrurile pot evolua pe nesimţite şi pe neştiute. Eu unul simt nevoia acestei opinii – bine-ar fi fost să nu fi fost pricinuită! –  şi m-aş bucura să fi pornit de la considerente false, Braşovul nefiind, totuşi, o cauză pierdută. Sper ca în subiectivismul meu şi din puţinătatea informaţiilor să mă înşel, cu tot riscul de a fi deranjat cumva vreo sensibilitate locală.
Dar dacă?!… A cîta „cădere” a Braşovului ar fi – şi pentru ce(?!) – şi nu oricum de data asta, ci ruşinos, fără onoare, cu armele depuse pe sub masă?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Căldură mare! À propos de

Bresson - din "A Propos de Paris" (anii '50)
Bresson – din „A Propos de Paris” (anii ’50)

Din cînd în cînd, ce-i drept rar, mă duc să mai schimb cîte o vorbă cu taică-meu. Stăm aşa, pe o băncuţă, la o ţigară şi povestim. Ce am mai făcut, pe cine am mai văzut, cu cine am mai vorbit, ce am mai citit… Timpul se scurge repede mereu şi, ca de fiecare dată, ne dăm seama că nu-s prea multe de spus. Adică, dincolo de cuvinte, toate-s vechi şi lumile cam strîmte. De astă dată mi-a povestit despre dorinţa lui de a vedea Parisul şi m-a îndemnat, ca să înţeleg de ce,  să caut neapărăt şi să văd fotografiile lui Henri-Cartier Bresson! Pe el îl găsesc şi-l las mereu distrat şi convingerea-mi e că şi neîmpăcat. El, cred, mă vede îngîndurat, neliniştit, trist şi pe grabă, oricît i-aş spune că nu are motive. Şi tot aşa, de vreo 20 de ani încoace. Acum vara-i ceva mai greu cu aceste întîlniri ale noastre. Căldură mare. Şi, ca un făcut, mai mereu de pe o bancă, cu două alei mai în faţă, ne urmăreşte, parcă, o babă. Am senzaţia că trage cu urechea. Oi fi paranoic însă disconfortul există. Din cauzele astea ultima noastră întîlnire a fost nepermis de scurtă. Regret asta ştiind că probabil ne vom mai… vorbi abia pe la toamnă, cînd voi veni şi cu canistrele de apă să-i ud florile.
Vinerea trecută, aşadar, în drum spre ieşire, spre staţia de autobuz, mă gîndeam: „Eu mă întorc cel puţin la net, la FB, la mess. Mai schimb cîte o vorbă cu un amic, doi, în timpul liber. Dar el? De ar avea măcar Internet sau, ştiu eu, un mobil, ceva… „ Da, m-am simţit vinovat. Şi pe drumul ăsta, pe alei, mi-au sărit în ochi titlurile: Vasile Popescu – doctor în ştiinţe, Ion Stamate – doctor în drept, Dr. Virgil Toma – general de brigadă, doctor în medicină, Chira Protopopescu – doctor în fizică. Astea mi-au sărit în ochi. Voi descifra altele data viitoare fiindcă chiar descoperirea asta mi-a stîrnit o mare curiozitate în domeniu. Am să-mi iau şi-un carneţel şi ce voi găsi mai interesant o să notez. Cine ştie, poate-mi iese şi de-o lucrare de… dizertaţie! Nu că ar conta, da’ mai ştii?!
À propos, voi ce-aţi vrea să scrie pe crucea voastră? 😉


Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Duminica Tuturor Sfinţilor. (Ne)potriviri

Bisericile rupestre de la Şinca Veche
Bisericile rupestre de la Şinca Veche

Întîmplarea face – desi nu-i totul întîmplător! – ca duminică asta să fie trecută în calendar drept „Duminica Tuturor Sfinţilor”. Sărbătoare mare în care „cinstim acum, laolaltă şi după cuviinţă, pe cei mai vrednici fii ai neamului omenesc”… Nu am căderea să vorbesc despre asta şi aş îndemna, pentru această semnificaţie a zilei, lectura cuvintelor Părintelui Cleopa, de pildă… Duminică, sărbătoarea despre care vorbesc va fi marcată şi aici în apropiere, în binecuvîntatele locuri de la Şinca, la Bisericile Săpate în Piatră din Asezamantul Istoric Ortodox Cultural – Bucuria Neasteptata – Sinca VecheO minunăţie a credinţei şi liniştii ridicată în ultimii ani pe locul unei aşezări dacice prin grija Mariei Bâgiu, care ar trebui văzută de orice român…

Vorbeam de o întîmplare, referindu-mă, desigur, şi la duminica electorală. E o impietate ce spun eu acum, ştiu, adică potrivirea din cuvinte pe care o fac între cele sfinte şi cele ce ţin de această politichie searbădă cu ofertele ei electorale meschine. Nu pot însă să nu remarc faptul că destui slujitori în sutană s-au dedat în aceste zile la tentaţiile… votului. Ştiu că voi fi „blagoslovit” pentru asta de unii suficient de habotnici încît să nu vadă pădurea prin… marea de rahat (după cum bine zice un prieten) servit nouă drept „cotidian”. Evident că electoralele nu se asezonează cu nimic din cele ale sufletului cum nici măcar cele sufleteşti nu se brodesc cu cele povăţuite de clericii de bodegă. Aşa că potrivirea acestei duminici nu are cum să se… potrivească. Alegerile ne aparţin, zice-se. Potrivit cifrelor unii vor alege cu entuziasm minciuna, vor alege să li se bage mai departe mîna-n buzunar pentru cîteva panseluţe şi borduri în plus. Alţii vor merge încrezători pe mîna moartă a naivităţii. Cîţiva vor crede că votul lor chiar contează pentru o alternativă care ar putea amăgi lucrurile „la mustaţă”. Alţi cîţiva o să se ţină departe de orice urnă, undeva la Şinca-Veche, la schiturile săpate-n piatră…

Servus Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Tangoul ăsta m-a urmărit toate zilele astea.

Un oarecare Eminescu. La Braşov

Zile tulburi. Românii, ajunşi cu cuţitul la os, şi întărîtaţi de nişte figuri triste, schimonosite, îmbuibate şi autoritare îşi dau cu pietre-n cap. E trist că ne întoarcem la astfel de scene cu scutieri şi gaze lacrimogene care, nu fac decît să ne tragă şi mai la fund, în zone părăsite, parcă iremediabil, de cultura dialogului, de raţiune, de soluţii…
În o astfel de zi mi se reproşează (poate pe bună dreptate!) că eu îmi văd de bucuria zăpezilor şi de gîndul, devenit cam stereotip şi de dată fixă, privitor la postumitatea sau contemporaneitatea unui „oarecare Eminescu” prin Braşov. Pe la 1871, nişte… miliţieni austro-ungari aşa-l numeau pe Mihai Eminescu, tînăr răzvrătit şi organizator de congrese anti-imperiale: „un oarecare Eminescu”
Ciudat, acum, e că privind peste zăpezile încă fără poteci ale dimineţii de ieri am zărit culmea Cetăţii de deasupra Şirului Hoţilor şi m-a străfulgerat gîndul: „Băi, da’ de cînd n-am mai trecut… pe Eminescu!”. „Pe Eminescu” e o stradă aici în Braşov şi, mai mult decît atît, „Pe Eminescu” e… spitalul de nebuni (secţie a neuropsihiatriei) al oraşului, şi la o adică a ajunge „La Eminescu” nu-i tocmai… cuşer! Iar de la gîndul, pur… turistic, avînd în vedere că zona chiar merită bătută cu pasul oferind privelişti speciale, la „un oarecare Eminescu” nu-i decît un pas. Aşa a ajuns Eminescu un oarecare la Braşov, referindu-mă la „inconştientul colectiv”, un oarecare şi un bolnav cu minţile rătăcite – sau sinonim cu acestea. Nu ştiu a cui a fost ideea de a instala stabilimentul braşovean al celor ce, Doamne fereşte!, necesită cămaşa de forţă, tocmai pe strada Mihai Eminescu însă a fost o idee proastă, la fel de proastă, sub aspect toponimic, şi de greu de scos din capul nostru ca şi aceea cu… Oraşul Stalin!
După mintea mea Eminescu şi-ar fi meritat şi aici la Braşov un nume de bulevard şi, desigur, o statuie în centru. Vreo două plăci comemorative îi poartă, ce-i drept, numele pe nişte ziduri în oraş, dar cine mai ştie exact unde-s şi cu ce ocazie au fost montate acolo? Cum cui îi mai pasă că poetul ar fi spus: „Arătaţi-mi la noi un oraş patriotic ca Braşovul!“ sau că acesta a petrecut multe zile pe aici încă din vremea „Trupei Pascali” şi că a avut destui prieteni, sau măcar cunoştinţe braşoveni (Sterie Ciurcu, Pandele Dima, Aurel Mureşianu, Nicolae Teclu, Constantin Popazu, doctorul său) cu care, fie nutrea idealuri fie avea… drumuri comune? Desigur, cărturarii noştri de azi, un Vasile Oltean sau regretatul Ion Itu („Eminescu şi Braşovul”, 1990) şi alţii asemeni lor ştiu, dar…
„Trăiască România unită!“, ar fi strigat, Eminescu în toamna lui 1883, în gara din Braşov, aşteptînd un tren care să-l ducă mai departe la Viena, la tratament… Avea un ideal, mintea-i „nebună” nutrea ceva ce avea să se împlinească mai tîrziu, asemeni multor altor gînduri sau „premoniţii”. Ce i-o fi venit să îl strige tocmai aici, la Braşov?… „Un oarecare Eminescu”…
Ştiu, sunt vremuri tulburi şi românii-şi sparg, şi acum, capetele cu pietre în stradă… Unii ar trebui duşi „Pe Eminescu”!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Mulţumesc, Sebastian, pentru provocarea facerii acestui text, pentru ziarul braşovenilor on-line, NEWSBV.ro ! Ţinem aproape! 😉

Cronicile zăpezilor de altădată…

Această prezentare necesită JavaScript.

Moleşită şi fără rost mi-e iarna asta. N-am aşteptat-o, ba chiar îi făceam în ciudă înşelînd-o cu deliciile tîrzii ale toamnei roşcate… Se răzbună, pare-mi-se. „Unde ni-s zăpezile de-altădată?”, mă tot întreb villonian… Unde-s derdeluşurile, ţurţuii, mănuşile ude şi-ngheţate? Unde să se aşeze şi ce pînze albe să picteze aburii vinului fiert?… Unde-i bradul din geam încotoşmănat sub albul însărcinat de ape şi ger?… Dar scîrţîitul bocancilor, obrajii îngheţaţi, pătura de fulgi dispersînd lumina roşiatică a felinarelor?… Habar n-am… Villon ştia măcar ceva, la vremea lui, meteodependent şi el…
Şi ca fără rostul să-mi fie clar găsesc să mă întreb şi unde mi-i Braşovul de altădată? Fiindcă mergeau mînă-n mînă, Braşovul cu iarna, măcar din patriotism local! Şi cum nu găsesc nicidecum răspunsurile mele, le… nimeresc pe-ale altcuiva, ale cronicarului locurilor, oamenilor, zăpezilor vechii Tâmpe, Sextil Puşcariu, zicînd meşteşugit şi blînd aşa:
„Acum cincizeci de ani, când am pãrãsit Brasovul copilãriei si adolescentei mele, aruncam râzând si eu bulgãri de zãpadã în cursul celor patru luni cât ţinea iarna braşoveanã. Sfinţii de piatrã ai Bisericei Negre au şi azi, ca şi atunci, scufiţe albe de zãpadã, iar pe strãzile vechi din centru, unde casele joase, cu acoperişuri înalte, se îngrãmãdesc strivite între curţi lungi şi înguste, domneşte la aceastã orã matinalã o linişte binefãcãtoare.”
Sau, şi mai bine, aşa: „E minunatã iarna braşoveanã când, cu cãciula trasã pe urechi, înaintezi prin zãpada moale şi curatã, sau când te uiţi din odaia caldã, pe fereastrã, la jocul fulgilor…”
Se răzbună, de bună seamă, iarna braşoveană anul ăsta… Şi-şi caută alt cronicar destoinic, mai credincios, să-i aducă,  dinspre copilării, vremurile, liniştile bune… 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Fragilităţi, cicatrice, exil… Praf de suflet

Această prezentare necesită JavaScript.

Ar fi un truism să spun că paginile unei cărţi sunt altceva decît pagini de viaţă. Dar nu ştiu, acum, cum să încep altfel… Cînd ai în faţă o carte care ţine, într-un fel, de jurnalism, de memorialistică, o carte care nu e definită drept ficţiune te simţi înainte de toate implicat şi „uiţi” să cauţi sau să „produci” fineţuri de natură stilistică. Cărţile astea sunt cel mai greu de scris şi cel mai greu de citit fiindcă poartă pe ici pe colo aşa, un… praf de suflet… Cîteodată ele te pun faţă-n faţă cu tine şi te obligă la întrebări şi răspunsuri venite uneori, aşa, ca un… „pumn în moalele capului”…

La superbul (nu mă feresc să-l categorisesc astfel!) Salon de Carte de zilele astea de la Braşov (pus în operă şi animat de ceva ani de către „Libris„, librăria de care ne leagă atîtea aici…) s-a lansat şi „Revoluţia din depărtare”, volumul apărut la „Curtea veche”, şi în care Cristina Hermeziu a adunat 30 de mărturii ale unor români exilaţi după 1989… Cristina Hermeziu vorbeşte aici despre o „salvare de la uitare”, despre niste (r)Evoluţii personale, despre cearta cu Ţara a exilaţilor dar şi – mai ales – despre cicatricele niciodată deplin închise şi despre fragilităţile lor. Citind, deocamdată fragmente din acest atît de viu volum, realizez un singur, şi cred, cel mai important lucru: nimeni şi nimic nu ne dă dreptul să judecăm alegerile acestor oameni înainte de a ne fi judecat noi înşine propriile alegeri, cu aceeaşi măsură.

Din aceste fragmente de memorie vreau să transcriu aici cîteva care, mai mult, sunt pentru mine dovada subiectivă dar exactă şi… supremă a celei spuse în prima propoziţie a acestui post. Cîteva secvenţe, din căteva pagini în care am regăsit cu bucurie, cu nostalgie şi cu regretul de a-l fi pierdut din ochi nişte ani, un condei braşovean şlefuit, un observator fin şi peste-poate de sincer, de lucid, o revoltă şi o emoţie: ale jurnalistei Iulia Badea-Guéritée

„Mă ocup de ţara mea

Nu m-am întrebat niciodată ce s-ar fi întîmplat dacă nu plecam, pentru că nutresc convingerea că tot ceea ce ni se întîmplă se datorează unei misterioase formule venind din scrierile lui Calvin: dubla predestinare. Destinul nostru este deja trasat atunci cînd ne naştem, toate actele noastre ulterioare nu fac decît să conveargă spre punctul care ne este destinat. Şi care ne aşteaptă. Ştii cînd ai ajuns la capăt, atunci cînd liniştea te invadează (…). Mi-aduc aminte că la Braşov, pe cînd eram studentă, la ora de psihologie, profesoara ne.-a cerut să scriem şi să ilustrăm citatul care ne-ar ghida viaţa. Am scris că „nu există drum, că drumul se face mergînd”. Am avut dreptate. Acum lucrez la Courrier International, mă ocup de ţara mea şi mă bucur atunci cînd reuşesc să scriu şi să public lucruri interesante, pozitive. Uneori mi-e încă ruşine. Atunci cînd aflu ce atrocităţi comit semenii noştri în străinătate, sau cînd vreun român mă înjură în metrou, neştiind că înţeleg ce spune. de cele mai multe ori însă mă bucur (…)

Nu m-aş întoarce cu nicio condiţie. În primul rînd, pentru că un român plecat este rareori primit cu braţele deschise înapoi. Prima mea întoarcere acasă, la un an după plecare, mi-a lăsat un gust amar. Oamenii pe care îi cunoşteam nu erau bucuroşi de revedere, ci nemulţumiţi de faptul că îndrăzneam să mă întorc, şi că, în plus, sunt bucuroasă că mă întorc. Mă vedeau şi ca pe o laşă. În al doilea rînd, pentru că sunt convinsă că pot să fac mai multe pentru România de aici, de unde sunt astăzi. În al treilea rînd, şi cel mai important, pentru că decizia nu este a mea, ci a micii mele familii. Şi acest lucru este pentru mine cel mai important. această întrebare nu s-a pus niciodată. Nici nu cred că o să se pună. Suntem încă destul de dezamăgiţi de cum avansează lucrurile în România, de non-schimbul de generaţii.

Iulia Badea Gueritee locuieşte la Paris unde lucrează ca responsabil al rubricii „România/Moldova” pentru site-ul european Presseurop.eu şi revista Courrier International. Când a plecat din România, la vîrsta de 27 de ani, în anul 1999, era ziaristă, după ce absolvise Facultatea de Litere.”

P.S. – Cît de lesnicios a devenit azi să treci de „aici”, „acolo”, să circuli de la trecut la prezent şi să afli acum unde sînt, ce fac, ce vorbesc sau cine vorbeşte despre cineva sau ceva,  situaţi atît de departe potrivit măsurătorilor cu care am fost învăţaţi. Nu voi înceta să mă mir de asta căutînd mereu întîmplările şi oamenii de sub… cuvintele linkuite…

P.P.S – Muzichia nu are nicio legătură şi… a mai fost pusă aici, comme d’habitude… 😉

Ceasuri. Asemeni cuvintelor şi ninsorilor

Iarna asta mi-a sosit cu gri şi cu un frig greu. Senzaţia de „toate-s vechi şi spuse”, de lehamite şi hibernare nu mai lasă loc parcă nici măcar nervilor să răzbească pînă la mine. Disting de departe nişte zurgălăi prea grăbiţi şi inoportuni parcă, grăbiţi ca şi mine nu ştiu încotro, în slalom printre zile. Inoportuni ca şi mine tocmai faţă de jaloanele acestor zile. Asemeni sînt şi cuvintele smulse tot mai greu, asemeni şi ninsorile agasante …
Zilele trecute am intrat la un ceasornicar bătrîn din oraşul vechi. L-am vizitat în timpul anilor de cîteva ori. Îmi plăcea că în preţul aşteptării pentru schimbarea unei rotiţe sau a unei baterii ale cîte unui ceas îmi povestea despre ele, îmi spunea „cît fac” şi care sînt „cele ce merită”, prinzîndu-mi slăbiciunea pentru aceste minunăţii cu ace şi cadrane… I-am dus un ceas vechi, rusesc, cu greutate sentimentală, să vadă dacă îl poate urni… Mi-a zis să i-l las pentru cîteva zile. Nu avea chef de vorbă, aşa cum îl ştiam. Atunci am realizat că toate ceasurile care-l înconjurau îmi arătau ore diferite, fără nicio noimă. Nu m-am putut stăpîni să nu îl întreb de ce. M-a privit senin, dar obosit, şi mi-a zis: „Fiecare ceas are ora lui. Fiecare ceas şi-a pornit orele măsurînd ceva al lui. Ora mea nu mai are nicio importanţă. Nu vezi cum trece timpul fără să ne bage în seamă? La ce bun atunci? La ce să le mai stric eu ceasurilor rostul?”… Încerc încă să înţeleg. Ceva îmi scapă, cum ceva mă face să-i dau dreptate, cum ceva mă face să vreau ca Poljot-ul ăla vechi să nu se mai urnească…

Nichita Stănescu
Dreptul la timp

Tu ai un fel de paradis al tău
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se mişcă dintr-un braţ
şi câteva frunze îţi cad inainte.
Cu ovalul feţei se stă înclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben în ea şi multă lene,
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini.

Servus, Blogolume!
În ce fel vă mai măsuraţi, oare, voi, dragilor şi dragelor, timpul?: Onu, Carmen, Vania, Andi, Teo, Cristi, Ulise, Camelia, Gabriela, Mircea, Ana Maria, Gina, Cristian, Geo, Angela, Athe, Nea Costache, Manole, Cella, Gabi, Daurel, Rodica, Mirela, Karla, Geanina, Evergreen, Cati, Ion, Allia, Camelia, Dan, Aurora, Călin, Carina, Cristian, Bogdan, Dan, O tipă, Madi, Mihaela, Camelia
Toate cele bune!

Noiembrie. Porţile iernii…

Noiembrie. A mai căzut un Mig… Doi oameni au murit, „la datorie”, potrivit fişei postului! A murit şi Chiţac… Cristiana Anghel a ieşit din greva foamei… Poetul Adrian Păunescu ne scrie trist, deznădăjduit, de pe patul de spital… FMI-ul ne-a făcut bugetul… Şcoli şi spitale închise. Oamenii? Cifre, statistici neglijabile!… Ţara e în genunchi şi extrem de profitabilă pentru… groparii de la căpătîi… Am aflat înmărmurit că mi s-a prăpădit un prieten din copilărie… A murit de inimă. Neadaptat, neîmpăcat cu vremurile… Ştire devastatoare, asemeni celei de acum cîţiva ani cînd aflam că un alt prieten şi-a ucis mama cu lovituri de ciocan… Biografia lui Ceauşescu, succes de box-office şi motiv tîmpit de rîs de noi înşine… Elena Udrea tipăreşte fluturaşi electorali… Ura începe să se distribuie uniform peste prăpăstiile săpate cu precizie între oameni… Opera e la un pas de desăvîrşire… Am văzut Cetăţuia redescoperită străjuind deasupra oraşului şi-mi place această imagine…  E ca şi cum m-aş fi găsit într-un oraş străin sau ca şi cum aş fi văzut pentru prima oară… Şi totuşi, m-am lăsat alintat de un soare venit de altundeva, nu din sfîrşitul toamnei…
A fost o zi de noiembrie. Plină. Prima zi de noiembrie… Frumoasă, superbă în tablou, memorabilă, parfumată. Rece şi prevestitoare de frig, devastatoare în fond. Mincinoasă? Unde suntem? Unde sunt eu în tabloul ăsta? Încotro? Zăresc porţile iernii. Nesfîrşită…

Servus, Blogolume!
Pentru voi, prieteni, noiembrie va… fi fost altfel? 😉 : Bistriţeanul, Gabriela, Cammely, Geo, Onu, Daurel, Cati, Adi, Teo, Marius, Madi, Gigi, La Rose, EO, Camelia, Tavi, Camelia, Sebra, Sorina, Vania, Roxana, Quarrier, Cristian, Marele Urs, Vali, Gina, Ramona, Aurora, Cella, Lollitta, Gabi
Toate cele bune!

Oraşul sau (şi) oamenii?…

Sunt, deseori, întrebat despre Braşov. Sau, şi mai şi, cînd spun de unde sunt mi se răspunde cu o plecăciune, cu admiraţie. Adică: „Ooo… ce oraş frumos!” Mai nou, din babilonia facebook-ului primesc – mai ales de cînd am postat ceva poze de sub Tâmpa – nenumărate semne de simpatie şi dor privind Oraşul. Nu de mult, Evenimentul Zilei a avut buna idee ca după un concurs de poze să atribuie Braşovului titlul de „oraşul de vis” al României, distincţie ce a atras după ea nenumărate alte simpatii dar şi pizme…
Adevărul e că Oraşul devine la un moment dat parte a amprentelor tale, îţi împrumută generos calităţile sale, te identifică. Da, e un noroc să poţi avea un asemenea refugiu pe care să ţi-l pui drept blazon. Vrînd-nevrînd, gîndesc, Oraşul îţi e matcă chiar şi atunci cînd prin voia soartei ajungi departe de el.
Cu toate astea nu tot timpul simţi şi vezi asta. De cele mai multe ori oraşul îţi e indiferent, nu-l vezi, nu-l bagi în seamă, ba chiar îl batjocoreşti de multe ori cu tristeţile şi secretele tale. De cele mai multe ori nu te bucuri de el şi chiar spui că e un oraş ca oricare altul, ba chiar că are nenumărate părţi urîte prin care treci zilnic. Aş crede că percepţia asta ţine însă nu de ziduri, dealuri şi frunze ci, evident, de oameni. Dacă ei, cei cu care îţi petreci paşii sunt cenuşii şi zidurile, dealurile şi frunzele sunt cenuşii. Nu ştiu cum ar arăta oraşul ăsta dacă ar fi o cetate-Cetăţuie închisă, muzeu, pentru a cărei vizită ar trebui să plăteşti un bilet la intrare. Ar fi mai frumos, mai… refugiu cu plată cu ora să… cumperi un crîmpei de toamnă din Dealul Melcilor?
Dar, mai bine, hai să nu văd lucrurile aşa. Să rămîn la norocul de a avea parte de suficiente motive pentru a-mi exprima… patriotismul local. Chit că, da, aş vrea mult mai mult de la locuitorii cetăţii şi de la civismul lor (ca şi de la al meu de altfel!). De pildă, ar fi superb să văd mai mult, mai des, oraşul… viu aşa cum îl pot descoperi în zilele de sfîrşit de săptămînă, cînd lîngă parc trotuarul se umple de picturi, gramofoane vechi şi artizanat, cînd Piaţa Sfatului e plină de tarabe şi de lume, cînd Republicii devine Corso, cînd cîntă trubadurii pe străzi, cînd coboară Junii, cînd poţi împrumuta o caleaşcă auzind clopotele din turnuri, sau cînd poţi asculta fanfara din chioşcul de pe aleea vechilor ziduri de sub Tîmpa.
Iar fiindcă se întîmplă să nu fie aşa, de multe ori îl ascult pe cel mai… cunoscut irlandez din Braşov, Dr. Haydn Deane, în pub-ul lui de pe Republicii sau îl citesc pe exilatul din Honolulu, poetul oraşului, Ştefan Baciu, cel care, a pus de cel puţin vreo zece ori Braşovul în titlu…

Ştefan Baciu
Braşov la Tropic

Străbate de sub Tîmpa un cînt de saxofon
trei negri mici se plimbă-ncet pe Warte
un sfînt de lavă caldă suie pe amvon
şi-un milionar plăteşte oale sparte

un chibiţ şi-a uitat pe scaun pălăria
un chelner trist adoarme lîng-o halbă
ca un gheizir ţîşneşte dintre bambuşi poezia
un crai de ghindă trece cu-o regină dalbă

Tristan Corbiere coboară palid din Roscoff
iar eu traduc un curcubeu în Insula Kauai
oriunde pe planetă este un vechi Braşov
pe-un colţ de tropic, pe-un picior de plai.

(din „Palmierii de pe Dealul Melcilor”, 1980)

Această prezentare necesită JavaScript.


Servus, Blogolume!
Camelia îmi spune despre neiubire… Îl regăsesc, cu bucurie, pe Gigi cu ale sale, azi, ploi cu gust de… biscuiţi… Da, recunosc, îi cam sunt dator lui Adi, aşa, preţ de-o vizită la… psihiatru, pe-un domeniu… nou! 🙂 De la Manole m-am dumirit cum vine treaba cu… dezgândăcitorii! 🙂 Dorul e la Teo… în poveşti şi-un vis. Picturi dintr-o expediţie descopăr la Mirela. La Ion, predica duminicii, cu luminatul Teofil Părăian, cîndva la Sâmbăta de Sus… O călătorie, cu Madi… Un Bacovia prins într-un desen, ne oferă GabrielaDumitru închide o nevroză. Cred că ar trebui să o facem toţi! Mircea aşteaptă o rezolvare… previzibilă. 😉 Carmen evadează în toamnă. Am făcut-o şi eu preţ de cîteva clipe… Frunze de dor şi la SandrinaCornelius îmi trimite-un cărăbuş! Pînze de suflet, la Gabi! Da, Aurora, toamna aduce tristeţi… Monica ar căuta nişte vinovaţi sau măcar nişte vinovăţii prin… Parlament. La Angela găsesc o supărare cu… nume frumos! 😉 Un drum dinspre… marginea lumii îmi arată Cella… Pare simplu să-ţi decomplici viaţa, da Sorina, pare simplu… O lună plină ghicesc pe cerul Ginei, spre… dimineaţă. O ipoteză, la Onu… din fericire doar o… ipoteză! 😉 Un banc cu mafioţi citesc la Daurel. Un banc ce nu mai e de mult… banc! 😉 Cum arată… obişnuinţa scrie Vali… Cine nu ştie… 😉 Nişte… concluziuni aflu de la Athe… Cunosc… senzaţia! 😉 La ce sunt bune trufele şi despre o bănuială de… autism îmi zice Vania 😉 O presimţire de… iarnă descopăr la Cristian… Da, e pe aproape şi lupii, cel puţin, o simt! 😉 Despre… peizani şi peizance, citesc cu încîntare la Karla… Nişte ţărani, ar zice… Dinu Săraru ;)… Convieţuirea poate fi… întregită şi lucrurile, iată, se încheie… rotund…
Toate cele bune!

Insuportabila viaţă. Efemeride

Editorialul de presă, mai cu seamă cel de ziar este o specie, o… vieţuitoare de text cu o soartă ingrată, asemeni şi vehiculului care îl poartă: pagina de ziar cu o existenţă incertă şi pasageră. Este nedrept să fie aşa şi ştiu asta încă de pe vremea cînd la o anumită oră a serii cotidianul îmi cerea şi mie – în unele perioade zi de zi – să umplu peticul din colţul primei pagini cu o părere „la ordinea zilei”. Şi nu era cea mai lesnicioasă intreprindere asta ca pornind de la un fapt de multe ori banal şi repetabil să produci… editorialul în aşa fel încît să conteze în existenţa-i efemeră şi mereu împotriva şabloanelor şi locurilor comune, mereu cu ambiţia de a fi ceva mai răsărit decît însăşi realitatea care l-a inspirat. Şi din cauza asta am considerat mereu editorialul de presă ca un gen greu – în ciuda aparenţelor! – şi nu tocmai la îndemîna oricui şi cred că puţini sunt gazetarii care pot fi numiţi, graţie unui anumit har, editorialişti iar în faţa lor se cuvine să te-nclini… Printre aceştia fiecare oraş îşi are editorialiştii săi, puţin ştiuţi în restul ţării neavînd privilegiul de a scrie şi la oarece gazete naţionale dar ei nu sunt, de multe ori, cu nimic mai prejos decît vedetele şi recunosc că atunci cînd mă aflu în cine ştie ce colţ de ţară unul din tabieturi mă face să mă duc la primul chioşc şi să iau ziarul local pentru a căuta editorialul şi editorialistul.
Editorialul este, după mine, iată, implacabil o efemeridă şi puţini au fost cei care au încercat să-l scoată din această stare adunîndu-l între coperţile unei cărţi. Eu unul prefer ca el să rămînă aşa, efemeridă de o zi, deşi recunosc că uneori aş căuta să văd (gest mai curînd masochist decît cu rezonanţe istorice) ce şi cum se întîmpla cîndva citind un asemenea text, venit de la o… dată fixă. O astfel de încercare i-a reuşit pe deplin Feliciei Popa, ziaristă cu nume de aici din Braşov, care are toate argumentele (în primul rînd condeiul!) în „Murim cu viaţa în braţe” o carte de citit (eu unul chiar o citesc cu drag, poate şi din motive subiective, lesne de-nţeles) din cînd în cînd care a adunat, iată, insuportabila viaţă pe care am trăit-o şi o trăim cu toţii aici în această insuportabilă lume, de trei ani încoace.
Ce se întîmpla în 3 septembrie 2008 în aşa fel încît editorialista „Ghimpelui de Braşov” să afirme că „Dresajul continuă!„? Felicia Popa scria: „Suntem jucării perfecte sau perfectibile, la îndemîna elitelor politice şi financiare care ne fură libertatea, timpul şi voinţa, contra „compensaţiilor” materiale. Odată dresaţi, suntem prinşi în sistem şi, cu certitudine, integritatea, sănătatea, timpul şi viaţa noastră nu mai contează. Dresajul continuă! Trebuie măcar să încercăm să identificăm care ar fi soluţiile pentru a trăi. Să revenim la viaţă, aşadar!
Şi cum stăteau lucrurile după încă un an, în 2009, tot pe vremea asta în prag de toamnă?… Pe 14 septembrie 2009, Felicia Popa nota, sub titlul „Du-te-n… dorinţa noastră. Huuuooo!„, aşa: „Cum îmi permit să nu folosesc formule de politeţe, cum să mă adresez atunci şefului statului? Simplu. Urmez exemplul prezidenţial. „Să ştiţi că mai sunt oameni care mai simt româneşte în România, dumneavoastră nu cred că simţiţi româneşte!” a spus cu năduf, o doamnă prezentă la Târgul Caşcavelei. „Asta să n-o spui! Asta s-o spui la tine acasă!”, i-a replicat preşedintele, permiţîndu-şi să o tutuiască, de parcă s-ar fi înfruptat împreună din caşcavalul Puterii.” Nu-i aşa că toate astea par însă încă foarte proaspete? Da, aşa e şi de aceea acum înţeleg rostul unei asemenea cărţi, adunătoare de întîmplări trecute-n editoriale: ca măsură a timpurilor şi moravurilor noastre. Presimt că altfel îmi vor părea citindu-le mai peste cinci sau zece ani! Şi-mi îngădui aici chiar şi o speranţă, să constat că finalul editorialului ce a dat un titlu atît de tare cărţii Feliciei Popa va fi ţinut doar de o pagină de literatură şi nu de drama unor existenţe reale:
„Dacă, totuşi, printr-un miracol, mai e vreme, poate că într-o bună dimineaţă a Istoriei ne vom trezi, înţelegînd că am fost refuzaţii Europei şi, solidari, vom renunţa la cămătăria planetară pentru a salva măcar onoarea urmaşilor, că a noastră prea mult a fost violată. Dumnezeu să ne ierte!” („Murim cu viaţa-n braţe”, 16 mai 2010)

Servus, Blogolume!
Chat Noir are un punct de vedere privindu-l pe Isărescu (care a cam… tăcut în ultima vreme!), punct de vedere care, cred, e pe cale să devină tot mai… constant şi… unanim. Nu pun întrebări retorice, asistăm însă la o coborîre de pe-un soclu! 😉 Cîntece şi frunze de toamnă, găsesc la Mirela, după ce voi fi ales un măr… verde!  Vremi trecute, nostalgii şi nu numai nunţi, de citit la OnuGeo caută ceva urmări la o… remaniere şi ceva… adresabilităţi! 🙂 Senzaţii… viaţă şi nicidecum… iluzii găsesc la Cella… Gînduri de viaţă şi muzici, aşa printre… clickuri, la Ana lui… Manole! 😉 Un amestec straniu de verde şi căprui, îmbrăcat în toamnă, găsesc la Teo. Şi-un cîntec la care m-am gîndit şi eu, iar!… 😉 Suntem prea înţelegători, totuşi, spune Cati în nişte zile din care nu prea mai avem ce alege sau înţelege…  O cură de slăbire ne propune Lanternativa… 😉 Ar fi o idee! Fotbal şi… trompete. Da, asta e, după cum zice Achilianu. N-aş fi crezut că e aşa de greu să-ţi iei o… canapea. Sebra m-a lămurit… Hm… nu, nu mă-ncumet! O să-ncerc cu ceva mai simplu, cu un taburet de exemplu! 😉 Majurul Onici are ceva gînduri… arbitrare, după cum spune Vania… Gîndesc că din pricini… bugetare! Nu prea e de trecut prin Piaţa… Bălcescu! 😉
Toate cele bune!

Braşovul lui Bresson. Şi al meu…

Henri Cartier - Bresson: Braşov, 1975
Henri Cartier – Bresson: Braşov, 1975

Văd o ştire în „Time„: Muzeul de Artă Modernă din New York a deschis o nouă expoziţie dedicată lui Bresson. „Henri Cartier-Bresson: The Modern Century”, aşa-i zice… Arunc, bucuros de descoperire, o privire. Îmi regăsesc admiraţia faţă de acest pionier al foto-jurnalismului, al realismului fotografic. Da, îmi zic, aşa arată lucrurile şi acum… Şi… aceasta este adevărata fotografie… Doar că, poate, nu mai are cine să le fotografieze aşa. Ba nu… sunt convins că fotoreporterii ăia sunt printre noi, numai că încă n-au găsit calea spre marile simeze, spre agenţii, aşteptînd prin colţurile de pagină ale tot mai coloratelor şi puţinelor noastre ziare…
Apoi, pe blogul lui Alex Gâlmeanu găsesc, surprins, fotografiile lui Bresson din România! A fost pe aici prin anii şaptezeci. Una dintre ele este din Braşov (îmi permit să o reproduc), de la intersecţia Căii Bucureşti cu Poienelor şi Saturn. Oră de dimineaţă şi mii de… oameni ai muncii (şi părinţii mei, printre ei, probabil!…) se scurgeau spre „Steagu'”, (defuncta acum) „fabrică de autocamioane”… Privesc fotografia… Recunoaşteţi locurile, oamenii poate? Da, lucrurile arată aproape la fel şi acum… Nu-i aşa? Mai puţin miile de… muncitori…
O să-mi dau aparatul de fotografiat pe… alb-negru… În ton cu realitatea.

Servus, Blogolume!

Geanina caută răspunsuri în trandafiri… Şi găseşte, mereu, iubire.
Îl văd pe Nea Costache şi la televizor… împreună cu limba-i inconfundabilă şi cartea domniei sale…
La Vania găsesc o teorie a involuţiei… şi o fotografie de-a Mirelei

O zi cu Juni şi cai

Anul trecut îndemnam lumea să vină să vadă Junii, dacă vrea să vadă Braşovul. Eu unul nu mă satur, de cînd mă ştiu, să-i admir în Duminica Tomii şi să le caut poveştile. Coborîrea lor în cetate, dinspre troiţele lor din Şchei, are bucuria şi solemnitatea venirii Acasă. Astăzi, Junii au fost întîmpinaţi de cîţiva gardieni imperiali, de nişte… trabanţi şi soldaţi saşi care şi-au adus pînă şi tunurile de prin bastioanele vechiului burg… Aşa că Braşovul în această zi a arătat cam aşa cum ar trebui să arate, nu doar într-o singură zi pe an: superb, medieval, surprinzător, semeţ, de căutat.
Cronicarul sas Julius Teutsch (1867-1936) spunea despre juni: „Junii trebuie priviţi ca un rest de epocă păgână, o străveche serbare de primăvară, care serbează reînvierea naturii, învingerea soarelui asupra asprimii şi gerului iernii, începutul vieţii noi… iar serbarea trebuie considerată ca un cult religios precreştin, confirmată şi de împrejurarea că ea se petrece tot timpul pe dealuri, fiind un obicei cunoscut încă de la daci”, însă merită răsfoită măcar cartea profesorului pr. Vasile Oltean de la Prima Şcoală Românească din Şcheii Braşovului, fie şi doar pe aici şi… pe aici.
Pînă una alta, vă las cîte ceva din încercările mele foto şi ne vedem la anu’! 😉 La Juni.

Această prezentare necesită JavaScript.

Servus, Blogolume!

O zi din viaţa Liei m-a făcut să-mi aduc aminte de ale mele. Şi mîine e… luni! 🙂
Gabriela m-a îmbiat cu o fecioară de nisip şi cu dor de mare…
Andi mă surprinde din nou spunîndu-mi că în ultima tragedie poloneză a murit şi un artist, Wojcieh Seweryn…
Lecţia de desen a Mirelei mă face să cred că aş putea desena ceva pe-un papirus ;)…