Oglindit

Al doilea genunchi al lumii, Texte şi pretexte

era o vreme-n care teii-mi făceau cu ploaia ceai

era pe cînd cărămizile se orînduiau în trepte fără să-ntrebe așezat

o vreme-n care cuvintele fără virgule așteptau la porți tăceri

pe cînd drumul putea fi numărat după oameni nu după case

era pe cînd nu se povestea că ar fi fost ceasul plin cît luna din botul unui lup

era o vreme cu oglinzile curate din care mi-a mai rămas oglindirea asta doar.

Cuvîntați

Al doilea genunchi al lumii, Texte şi pretexte

cu un război iată eram toți datori

războiul primăverii verzi cu noaptea

războiul tăcerii cu cuvintele stîlcite
al singurătății străzii cu singurătatea pereților

al liniștii cu zbuciumul pietrelor de caldarîm sub roțile timpului

războiul și boala și iarna ne-au

ros și negrul de sub unghii

dar am răzbit și cuvîntați ne-am întors acasă-n verde.

Carne de tun

Al doilea genunchi al lumii, Texte şi pretexte

am ajuns carnea de tun a gîndurilor noastre
de parcă nici n-am fost vreodată ce am fost odată
am ajuns carnea de tun a ceasurilor noastre
de parcă nici n-am fi fost ieri sau alaltăieri
am ajuns carnea de tun a cuvintelor noastre
de parcă nici n-am fi vorbit și scris vreodată
am ajuns carnea de tun a coșmarurilor noastre
cu nu credeam să ajung să trăiesc așa ceva
am ajuns carnea de tun a amintirilor noastre
cînd era bine
am ajuns carne de tun
eu a ta tu a mea
și parcă nici nu mai suntem.

Era o vreme în care

Al doilea genunchi al lumii, Texte şi pretexte

pasul zilei era
suficient de lung
cît să aibă timp umbra unei amiezi
să te lase să stai pe o bancă să scrii o scrisoare și
să citești o pagină de carte sau de frunză despre pasul serii
suficient de larg
cît să-l încapă o carafă de vin întreagă.
și era o vreme cînd dimineața ți le aminteai pe toate.
este o vreme în care
ziua are pașii mici și iuți
despre care nu-și mai amintește nici toamna nici nimeni.
este o vreme a carafei tale cu vin neatinsă de timp.

Asta se întîmplă

Crochiuri Cotidiene, Genunchiul Lumii, Texte şi pretexte

Să nu mai ai tată, să nu mai ai mamă, să nu mai ai sex, nume, culoare, limbă, steag, simboluri, hotare, să nu mai ai o lume, un loc, o memorie și un timp al tău, pînă la depersonalizare, pînă la aneantizare, prin frică, numere și deriziune… Asta văd că se intîmplă.

Sau, mai bine, să nici nu le fi avut?

Creatura

Blogolumea, De azi pe mîine, Genunchiul Lumii, Texte şi pretexte

Fapt: „autentificare în doi factori”, „cod de verificare”, „standardele comunității”… Ai zice că toate astea-s pentru securitatea ta, că te protejează de nu știu ce, vezi Doamne, intruziuni în liniștea ta cotidiană. Însă vine un moment cînd realizeazi că de fapt e vorba despre securitatea și confortul Lor (al altor „eroi din linia întîi” care trebuie lăsați să lucreze în… liniște, pentru „binele universal”, fără ca tu să arăți cu degetul spre impotența și ipocrizia lor și să le inoportunezi „Creația”). Tu să faci bine să rămîi în această colivie securizată cu un pin… secret… fericit pînă la adînci bătrîneți.

Fapt: m-a frapat, zilele trecute, o formulare găsită într-un comentariu de pe FB al unui taliban al imunizărilor de tot felul: „imunizare etică”. Ce va să însemne asta? Ce altceva decît noua etică și echitate socialistă? Ce altceva decît leninistul „Dacă nu ştiite învăţămdacă nu poţi, te ajutăm; iar dacă nu vreite obligăm”? Ce altceva decît stalinistul „Cine nu este cu noi este împotriva noastră”? Iar pentru asta, Organul Anonim de Comunicare Strategică, această Inspecţie Muncitoresc-Țărănească, sub directa îndrumare a Comisariatului Poporului se va asigura că și după încheierea acestei…accidentale pandemii (ah, perfect pretext și bijuterie de construcție!) își va continua activitatea, neabătut, cum altfel decît convingîndu-ne că ceva ce cîndva (acum un an) părea o distopie deranjantă a fost adus, printr-o luptă de clasă de catifea, prin guerilla rețelelor, la ordinea „normală” a lucrurilor, la calea „firească” pe care să pășească în deplină siguranță, cu încredere în Noua Realitate și viitor, Omul Nou.

Concluzie: lasă orice grijă, aparatul de Partid și de Stat, prin aparatul de propagandă vor avea grijă, în caz că nu vei avea ghinionul să sfîrșești într-un sac de plastic, să nu-ți lipsească nimic de acum înainte, aici în Colonie. Spuneam acum un an, pe vremea asta, naiv în bula mea, că mi-aș vrea viața înapoi, gîndind la un anumit termen de timp previzibil, fără să fi bănuit că gloatele odată pornite spre front sau spre lagăre „știu” cînd pleacă, dar n-au cum ști pentru cît timp, fiindcă de întors e puțin probabil să se mai întoarcă „acasă”, unde ar fi la fel de puțin probabil să își mai găsească „acea casă”, o bulă de săpun spartă între timp… Priveam, cîndva, cu detașare, din… cea mai bună dintre lumile posibile, la spectacolul istoriei… corecte, cu toate războaiele ei mondiale, crezînd că „nouă nu ni se va putea întîmpla asta niciodată”, că lucrurile sunt bine puse la punct… Ei bine, lăsați orice speranță, nu, nu (mai) e despre mine sau despre tine, ci despre grija lor, aliniați pentru noua lor Creatură!

Servus, blogolume!
Toate cele bune. 😉

2021

De azi pe mîine, Feedback, Metehne româneşti, Nod în papură, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Douăzeci douăzeci ne-a obișnuit cu cîteva chestii: cu furia, cu mai puținul, cu distanțarea, virtualizarea și drămuirea, cu supunerea și umilința, cu frica, cu moartea, cu măștile și cu dezumanizarea, cu durerile alea noi, cu mîinile curate, cu albul care nu e negru și negrul care nu e negru, cu o altfel de speranță și, mai ales, cu noua interfață facebook. 😉 Om vedea de-om fi învățat ceva din toate astea, din douăzeci douăzeci şi unu-ncolo.
La mulți ani!
#2021

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

 

Sevrajul de viață

De azi pe mîine, Feedback, Texte şi pretexte, Şi totuşi...

Îmi vreau viața înapoi. O zic nu atît din pricina izolării față de… „exterior”, cît dinspre izolarea față de mine însumi, așa cum mă știam, cum eram obișnuit cu mine. Încet, încet mă cuprinde acel sevraj, ca din suprimarea unei dependențe, sevrajul de… viața mea, așa cum o știam, așa cum îmi curgea prin vene. Privesc în urmă, îmi frunzăresc textele vechi, zilele vechi – oh, cît de vechi! – razant, în diagonală, cu frică… Frica să nu le tulbur, să nu le deranjez, să nu le stric cu realitatea-mi defectă de acum… Fiindcă așa cum sunt, dacă azi le ating prea adînc știu c-ar putea chiar să nu mai fie deloc și de aceea delicatețea fricii ar putea să le țină intacte pentru atunci cînd nu le-aș mai distruge cu privirea mea de azi. Da, fragilă viață.
Dar… dacă? (Și vine întrebarea aia rece de pe șira spinării): „Dar dacă nici mîine, nici poimîine, nici peste o săptămînă, lună, an, asta nu va mai fi posibil?” Iarba, pozele, muzicile, frunzele, pisoii, copacii, cafeaua, stresul de dimineață, e-mailurile, drumurile, pescărușii, tejgheaua, rafturile, ferestrele, parcul, banca din parc, nucii, porumbeii, teii, lacul, Piața Sfatului, Poarta Schei, Biserica Neagră, somnul, Tu, Eu, Ea… Dacă… chiar nu vor mai fi la fel? Deloc? „Deloc!” Frică? Dacă gîndul ăsta (nu-i zic altfel!) e doar începutul? Dacă, uite, ar fi poate bine să mai lungesc și noaptea asta, cît de mult, și să mai lungesc și ziua de mîine, cît de mult? Pentru un timp… mai mult. Pentru o trezire altundeva, poate. Dar… luni? Luni? Va fi o luni, așa cum a fost și lunea trecută? Nu simți așa… un alt fel de luni? Dar marți? Dar miercuri? Dar joia viitoare? Weekend-ul viitor, cum îl vezi? Sevraj. Sevraj de viață…
Vreau să mă îmbrac acum și să cobor și să mă duc la chioșcul meu non-stop și să-mi iau pachetul de viață. „Nu ai cum. E interzis. Nu poți. E închis!” Dar mîine dimineață, la prima oră? Nici dacă mă spăl pe mîini, nici dacă mă dezinfectez? Nici dacă păstrez distanța? „Habar n-am. Vom vedea, mîine dimineață.”
Mîine… Mîine dimineață trebuie să găsesc cheia, să-mi iau pachetul de viață, fără permis de voie. Ok, acum știu, schimbat, altfel, mai oblic, mai cîș, mai boțit, mai cu alt timp, altfel colorat, mai simplu, mai… altruist cu toți și toate. Da, e ok, știu pînă și că o meritam! Am înțeles, dar… îmi vreau viața înapoi… Aia pe care mi-ați închis-o între patru pereți. Și în frică. Hai să ne vedem acolo!

Servus, blogolume!

Toate cele bune!  🙂 

A dat strechea-n caii mei!

De azi pe mîine, Texte şi pretexte

De aseară, de cînd am descoperit această variantă a vestitului cîntec al bardului Vîsoţki, îl tot ascult… și-l tot ascult. Și-l copiez și aici. Cred că sufletul lui Vladimir a dat iama, într-o zi, un pic, în sufletul acestor femei, altfel nu ar avea cum să cînte și să sune așa! Și-l tot ascult, că a dat strechea-n caii mei, a dat strechea în timp, în iarnă și-n oameni. A dat strechea așa, în… trap! Și cred că a dat strechea și-n Dumnezeu…

Vladimir Vîsoţki
Caii nărăvași
(Кони привередливые)

Deasupra rîpei, pe buza prăpastiei, chiar în marginea ei,
Caii din bici îi stîrnesc… și-i gonesc,
Dar nu mai am aer, beau vînt, înghit ceață,
Ah, cruntă, plăcută simțire: mă prăpădesc! mă prăpădesc!

Mai încet… caii mei! Ho! Mai încet!
Nu băgați în seamă mușcătura de bici!
Dar a dat strechea în caii mei,
Nărăvași sînt și răi!
Și eu nu mai am timp să trăiesc,
Nici cîntecul să-l termin nu am timp…

Am dat caii la apă,
Am dat cîntecul gata,
Ah, măcar să mai apuc
Pe marginea prăpastiei să mai stau înc-un pic.

Praful o să se aleagă de mine, crivățu’ o să mă spulbere ca din palmă,
Iar caii, în zori, o să mă ducă cu sania prin zăpadă-n galop.
Mai încet, trăpașii mei!
Mai domol… caii mei!
Mai lungiți și voi drumul
Pîn’la ultimul adăpost.

Mai încet, cailor! Ho! Mai încet!
N-ascultați de bici și nuia!
Dar a dat strechea în caii mei,
Nărăvași sînt și răi!
Și eu nu mai am timp să trăiesc,
Nici cîntecul să-l termin nu am timp.

Am dat caii la apă
Am dat cîntecul gata,
Ah, măcar să mai apuc
Pe marginea prăpastiei să mai stau înc-un pic.

Am ajuns la timp, nimeni nu-ntîrzie în vizită la Dumnezeu…
Dar ce-i cu glasurile astea rele de îngeri?!
A ruginit clopotul cumva de atîta oftat?
Sau sînt eu ăla de strigă la cai să nu mai mîie așa iute?

Mai încet… caii mei! Ho! Mai încet!
Vă rog eu, n-o mai luați la galop!
Dar a dat strechea în caii mei,
Nărăvași sînt și răi…
Și dacă n-am avut timp să trăiesc,
Măcar s-apuc să termin să cînt!

Am dat caii la apă.
Am dat cîntecul gata
Ah, măcar să mai apuc
Pe marginea prăpastiei să mai stau înc-un pic…

Am dat caii la apă,
Am dat cîntecul gata,
Ah, măcar să mai apuc să mai stau înc-un pic!
Deasupra rîpei, pe buza prăpăstiei, chiar în marginea ei.

Caii din bici îi stîrnesc și-i gonesc,
Dar nu mai am aer,
Beau vînt, înghit ceață,
Ah, cruntă, plăcută simțire: mă prăpădesc!, mă prăpădesc!

Am dat caii la apă.
Am dat cîntecul gata
Ah, măcar să mai apuc
Pe marginea prăpastiei să mai stau înc-un pic,
Pe margine să mai stau un pic,
Pe margine să mai stau…
Să mai stau…

(Mulțumesc pentru această traducere, Mirel Palada, din… apropiata Telegă! )

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!  🙂