Căldură mare! À propos de

Bresson - din "A Propos de Paris" (anii '50)
Bresson – din „A Propos de Paris” (anii ’50)

Din cînd în cînd, ce-i drept rar, mă duc să mai schimb cîte o vorbă cu taică-meu. Stăm aşa, pe o băncuţă, la o ţigară şi povestim. Ce am mai făcut, pe cine am mai văzut, cu cine am mai vorbit, ce am mai citit… Timpul se scurge repede mereu şi, ca de fiecare dată, ne dăm seama că nu-s prea multe de spus. Adică, dincolo de cuvinte, toate-s vechi şi lumile cam strîmte. De astă dată mi-a povestit despre dorinţa lui de a vedea Parisul şi m-a îndemnat, ca să înţeleg de ce,  să caut neapărăt şi să văd fotografiile lui Henri-Cartier Bresson! Pe el îl găsesc şi-l las mereu distrat şi convingerea-mi e că şi neîmpăcat. El, cred, mă vede îngîndurat, neliniştit, trist şi pe grabă, oricît i-aş spune că nu are motive. Şi tot aşa, de vreo 20 de ani încoace. Acum vara-i ceva mai greu cu aceste întîlniri ale noastre. Căldură mare. Şi, ca un făcut, mai mereu de pe o bancă, cu două alei mai în faţă, ne urmăreşte, parcă, o babă. Am senzaţia că trage cu urechea. Oi fi paranoic însă disconfortul există. Din cauzele astea ultima noastră întîlnire a fost nepermis de scurtă. Regret asta ştiind că probabil ne vom mai… vorbi abia pe la toamnă, cînd voi veni şi cu canistrele de apă să-i ud florile.
Vinerea trecută, aşadar, în drum spre ieşire, spre staţia de autobuz, mă gîndeam: „Eu mă întorc cel puţin la net, la FB, la mess. Mai schimb cîte o vorbă cu un amic, doi, în timpul liber. Dar el? De ar avea măcar Internet sau, ştiu eu, un mobil, ceva… „ Da, m-am simţit vinovat. Şi pe drumul ăsta, pe alei, mi-au sărit în ochi titlurile: Vasile Popescu – doctor în ştiinţe, Ion Stamate – doctor în drept, Dr. Virgil Toma – general de brigadă, doctor în medicină, Chira Protopopescu – doctor în fizică. Astea mi-au sărit în ochi. Voi descifra altele data viitoare fiindcă chiar descoperirea asta mi-a stîrnit o mare curiozitate în domeniu. Am să-mi iau şi-un carneţel şi ce voi găsi mai interesant o să notez. Cine ştie, poate-mi iese şi de-o lucrare de… dizertaţie! Nu că ar conta, da’ mai ştii?!
À propos, voi ce-aţi vrea să scrie pe crucea voastră? 😉


Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Un an căzut

Liviu Cornel Babeş este astăzi numele unei străzi din Braşov… Al unei străzi oarecare dintr-un cartier oarecare. Liviu Cornel Babeş a fost un electrician care în primăvara anului 1989 şi-a dat foc si a murit pe o pîrtie din Poiana Braşov protestînd astfel împotriva mizeriei în care trăia într-o Romănie abrutizată, comunistă… Liviu Cornel Babeş a fost unul dintre puţinii protestatari ai acelor vremuri peste care regimul de atunci şi indiferenţa de mai apoi şi ipocrizia noastră generică au reuşit să-l reducă la o adresă de stradă scrisă uneori pe un plic („L.C. Babeş”) sau comandată unui taximetrist de către unii sau alţii fără să aibă habar ce reprezintă acel nume. Un erou, desigur, e de acord toată lumea care ştie povestea sa, un erou căruia autorităţile braşovene n-au fost în stare să-i ridice în oraş măcar un bust (o placă a fost montată, ce-i drept în Poiană în josul pîrtiei pe care Babeş şi-a dat foc)… În rest? Implacabila şi nesimţita uitare, atăt de… romăneşti. Cine ştie azi unde este mormîntul lui Liviu Cornel Babeş, cui îi pasă care e soarta familiei, a urmaşilor lui?…
Ieri, gestul cutremurător, capital, singular, al lui Adrian Sobaru, un alt electrician, a făcut ca numele lui Babeş să se audă iar, la televizor, sau scris în ziar (Apropo, „Afară cu porcii din ţară” suna parcă o inspirată campanie a Europa Fm!), fiindcă similitudinile sunt evidente, repet, pentru cei care ştiu! Tragedia lui Adrian Sobaru a anulat instantaneu 21 de ani de „progres” şi „democraţie” sau ne-a arătat unde suntem, unde am rămas de fapt. Nu sunt prea multe de spus despre aruncarea lui Adrian Sobaru în golul, în hăul parlamentului, probabil comentarii mai lucide vor face, din nou din păcate, agenţiile şi ziarele lumii. Căderea acestui om este, simbolic, semnul căderii din insuportabil în disperare a milioane de romani. De ce? Pentru ce? Cine e de vină? Explicaţii partizane, patetice, isterizate sau logice şi de bun simţ vor curge şuvoi şi le intuim deja.
Ironia sorţii făcea ca în 1989, la zece luni după gestul surd atunci al lui Liviu Cornel Babeş să se fi produs o… revoluţie. Dupa 21 de ani, „L.C. Babes” e, cum spuneam, doar o adresă în Braşov, o placă uitată sub nişte brazi şi, probabil, un paragraf într-un manual şcolar. Nu ştiu ce se va întîmpla peste zece luni şi dacă Adrian Sobaru va primi vreo „diplomă” de erou de la cineva. Cu atît mai mult, nu ştiu dacă despre electricianul „nebun” din TVR îşi va mai aminti cineva peste 20 de ani din moment ce petele de sînge i-au fost deja, cu grăbire, şterse…
Poate, tot ironia sorţii face ca astăzi pe pîrtia lui Babeş să-şi vînture libertatea mai ales potentaţii zilei şi beizadelele lor, suiţi pînă acolo în jeepuri luxoase fără să le treacă prin cap, fără să le pese că acolo s-a întîmplat „ceva” cu un anonim într-un început de primăvară, ceva care le-au făcut posibile distracţiile de azi.. Şi tot ironia sorţii face ca, an de an, prin preajma unor „balcoane” „oficiale” să se adune, jalnicele, umilele ofrande din „pachetăreala” tradiţională de sărbători, scursă din portbagajele altor jeepuri spre ştabii de azi care au… libertatea să poarte de grija statului şi… societăţii, de „grija” lui Sobaru şi a alor lui şi a celorlalţi ca ei…

P.S: Ah da, la finalul unui an căzut, al unui an deprimat, încheiat iată la dimensiunea şi în imagistica sa reale, găsesc deja în cutia poştală felicitarea unui primariabil, cu mesajul: „Ai încredere în tine, găndeşte pozitiv şi vei reuşi! Dumnezeu să vă ajute!…” Da, noi şi Dumnezeu, „sunt vremuri grele”, e nevoie de „raţionalitate”… Un amestec „altruist” de mesaje care ne va fi servit, cu „simţire” din plin nu peste multa vreme… Fara ironie, fără cinism, normal!

Servus, Blogolume!
Sărbători Fericite, Crăciun cu lumină în toate, atîtea cîte mai putem aduna, dragele si dragii mei din Blogolume! Vă mulţumesc că sunteţi, iertaţi-mă că, în vremea din urmă, nu prea sînt…

20 de ani mai tîrziu. Lambada…

20 de ani. CNN dedică emisiuni Revoluţiei noastre, Times, Irish Times, UPI, BBC, Le Figaro şi Der Standardt la fel şi cîte n-or mai fi. Vorbesc despre noi Hillary Clinton, George Bush, Gorbaciov şi alţii de talia lor… Posturile noastre de ştiri rememorează şi ele, firesc, cu patimă… Este limpede că 20 de ani de la căderea comunismului în România şi în Europa de Est este o ştire care face rating. Atît în mass-media autohtone cît şi cînd vorbim de sursele externe eu unul am observat trei abordări: cea istorică, memorialistică, uneori în manieră… poliţistă sau fantastică, cea oficială cu aprecierile laudative ale unor lideri trecuţi sau prezenţi şi cea critică.
Primele două categorii nu mi se mai par demult interesante. Ultima însă, care are rezonanţe vrînd-nevrînd personale pentru noi trăitorii celor 20 de ani ridică întrebări… Iar modul „critic” de a vedea lucrurile, evident subiectiv, accentuat mai ales aici la noi, acasă, porneşte de la potenţarea unui singur răspuns: „20 de ani? Degeaba!”. „Brucan s-a înşelat, 20 de ani au fost prea puţini pentru ca noi românii să depridem democraţia şi civiizaţia occidentale”, „Revoluţia furată”…
Cred că fiecare dintre noi avem azi această dilemă: „Revoluţia, eroii de atunci au avut vreun rost? După 20 de ani putem privi în urmă împăcaţi sau resemnaţi? Ne-am împlinit aşteptările?” Care este răspunsul nostru, al fiecăruia dintre noi? Cîţi ne mai amintim ce făceam, ce gîndeam, unde eram în zilele alea din decembrie 1989? Eu unul aş zice că parcă era ieri şi constat: „Băi frate, sunt 20 de ani, 20! Unde şi cum s-au dus? Ce am făcut? Ce am trăit? Sunt 20 de ani, totuşi, mulţi sau puţini?!” Fiecare dintre noi avem un răspuns al nostru, intim, subiectiv,pe care vrem sau nu să îl facem cunoscut.
Stau strîmb şi încerc să judec drept: nu, nu am cum să fiu dintre cei care să şteargă cu buretele, aşa, 20 de ani de viaţă, jumătate din viaţa de pînă acum. Nu am cum să spun că anii ăştia au fost degeaba şi nici cum să zic că anii mei au fost şi sunt alţii decît ai ţării în care trăiesc.Nu aş avea cum să zic că nu am pus cîteva cărămizi acolo sau dincolo, că nu am realizat cîte ceva. Că nu am trăit. Mi-e limpede acum, nu pot fi, totuşi, dintre cei care să spună azi că au fost 20 de an degeaba. Mi-e imposibil asta. Normal, nu pot fi mulţumit, aş fi vrut mai mult, mi-e şi mie ruşine de starea în care se află ţara asta azi, mă dor bolile ei chiar dacă încerc să le ignor uneori ştiind că eu nu am cum să le vindec. Însă exstă şi o jumătate plină a paharului şi mai există şi ceva speranţă…
Acum 20 de ani aţipeam cu o mitralieră la capul patului şi cu o cartuşieră sub pernă şi în difuzoarele unităţii militare în care mă aflam auzeam pentru prima oară „Lambada”. Şi încă mă întreb pentru ce a fost nevoie să fie aşa cînd, e limpede, putea fi altfel, din moment ce, din acel tablou suprarealist a rămas pînă la urmă doar… senzaţia – atît de proaspătă! – de Lambada?!

P.S. Am citit un interviu cu Dan Puric, în „Adevărul”, acum cîteva zile. Interesant, aproape remarcabil privindu-ne pe noi… 20 de ani mai tîrziu. Aici tind să-i dau dreptate, parte din realitatea noastră de azi aşa este, chiar dacă altfel îl consider pe actor cam prea defetist. Iar rezolvarea stării noastre de acum poate pleca de la revoluţia noastră interioară şi de la definitiva tăiere a dependenţei noastre faţă de politic şi de mediocrităţile care îl reprezintă. Iată:
„Dacă putem vorbi, până în ’89, de o imagine care a creat un comportament schizoid dublu, cealaltă, de după ’89, a creat un cancer de tip leucemic. Ce ne-au distrus? Modelele culturale, tradiţiile, familia, biserica, credinţa. Prin ce? Prin desacralizare, prin demitizare. Ei trăiesc din CNP, din buletin. Deci n-au poveste. Oamenii aceştia sunt numărul „2456″. Ia-i povestea omului şi l-ai distrus, l-ai făcut o cărămidă. Desacralizare, demitizare, băşcălizare, minimalizare, spirit dilematic, ca să nu spun mai mult – şi nu al certitudinii. Eu nu am dileme asupra mamei sau asupra bunicului.”

Garsoniera de la etajul 10

Pe Rilke şi pe Kandinsky nu i-a prea plăcut de la bun început. Poate fiindcă auzise de prea multe ori şi despre unul şi despre altul. Pe atunci. Îşi aminteşte că numele astea făceau furori prin „saloanele” şi „seratele” dansante cu ceai de tei ale „elitelor” de… dinainte. Pe atunci îi părea ceva suspect în proslăvirea abstractităţii lor… superioare. Dar picau bine în nopţile albastre afumate cu muzici de la pick-up-ul Tesla, din garsoniera de la etajul 10. Pînă într-acolo încît se credea important coborînd îndrăgostit în strada cenuşie, spre troleibuzul trei cu geamurile îngheţate, spre coada de la pungile cu lapte pe cartelă…

Rainer Maria Rilke: „Dacă cotidianul ţi se pare sărac, nu-l acuza pe el. Acuză-te pe tine şi spune-ţi că nu eşti suficient de poet pentru a evoca bogăţiile lui. Căci pentru creator nu există nici indiferenţă şi nici un loc sărac şi indiferent.”

Trăiescu-mi viaţa în cercuri crescînde…

Trăiescu-mi viaţa în cercuri crescânde
ce peste făgaşuri se-ntind.
Îmi tăinuie ultimul zările-arzânde
şi totuşi râvnesc să-l surprind.

Mă-ncumet cu turnul străvechi împreună
spre veşnicul cerului sens.
Şi încă nu ştiu: sânt un şoim, o furtună,
ori numai un cântec imens.

Vasili Kandinski: „Arta este rostirea tainei prin taină.”

Kandinsky - Cer albastru
Kandinsky - Cer albastru

Nişte oameni normali

Mă uit la fotografia asta şi mă gîndesc că în politica românească nu am mai văzut de mult o imagine memorabilă. Şi cînd spun memorabil nu mă gîndesc la pumni, şuturi în fund sau pahare cu apă azvîrlite în faţă. Văd, în sfîrşit, trei oameni normali: Antonescu, Geoană, Iohannis. Trei bărbaţi frumoşi, tineri, drepţi la stat care şi-au asumat gestul de a se înhăma împreună la scoaterea României din fundătura în care se află acum, economică, socială, morală. Trei oameni care au şi determinarea şi faţa necesare pentru a ne reprezenta, pentru a nu ne face de rîs.

Mai mult, zilele astea am văzut cîteva întîmplări care fac parte din acelaşi spectru memorabil. La „Ştirea Zilei”, i-am văzut pe Varujan Vosganian şi pe Adrian Năstase purtînd un dialog civilizat la finalul căruia şi-au dăruit cărţi, ai căror autori sunt. Şi m-am întrebat în ce context şi la ce gesturi cu… cărţi l-am putut vedea pe Traian Băsescu? Apoi la Tîrgu Mureş am văzut lansarea cărţii lui Mircea Geoană, „Încredere”, la care Mircea Dinescu, da, tocmai el, a găsit de cuviinţă să spună – referindu-se la campania electorală şi la carte – asta:
„Fiecare a venit cu o biografie atât de încărcată şi atât de nenorocită din această ţară, încît, revenind la atmosfera din oraşul dumneavoastră, eu simt nevoia ca preşedintele României să fie un domn. Şi am sentimentul că Mircea Geoană îndeplineşte această cerinţă, cu atât mai mult cu cât va fi înconjurat de alţi domni. Mă refer la Crin Antonescu , la domnul Johannis. Este aproape un miracol că România va avea un prim-ministru german. Este o chestie absolute uluitoare, de necrezut. Nu se putea în România acum 10, 15, 20 de ani. Iată că se poate acum. Faptul că în România, când o să vină doamna Merkel, putem auzi vorbind limba lui Goethe in Palatul Victoria, este un lucru care ţine de domeniul fantasticului aproape. Sigur că este un coşmar pentru Traian Băsescu, e ca un desen animat. El a recunoscut odată că nu mai citeşte nicio carte, fiind tot timpul plecat pe valuri nu avea cum să ţină cartea în mînă, pentru că îi jucau literele în faţă şi a spus că el nu se uită decât la desene animate. Eu îi doresc să vadă acest superb desen animat în care doamna Angela Merkel va vorbi cu Johannis în limba germană.”

Acum cîteva zile, pe o scenă la Braşov, i-am văzut pe Antonescu şi pe Geoană ridicîndu-şi în faţa mulţimii, mîinile împreunate în semn de victorie. Apoi, la Timişoara, azi, am privit spre un alt moment mirabil: un liberal, un social-democrat, un „minoritar” şi doi ţărănişti (Antonescu, Geoană, Iohannis, Gheorghe Ciuhandu, Radu Sârbu) la aceeaşi masă, semnînd un simbolic „Pact pentru Timişoara”. Bineînţeles că acest nou gest politic, în premieră, a trezit umorile portocalii ale ultraşilor lui Băsescu, depăşiţi cu mult de cursul evenimentelor şi ieşiţi, din lipsa de altceva, să se afirme peste noapte (culmea anacronismului!) ca unici reprezentanţi ai anticomunismului autohton, şi nu oricum, ci aşa cum ştiu ei mai bine şi mai argumentat, cu huiduieli, îmbrînceli, pumni sau… în funcţie de unghiul de filmare, cu dosuri de palmă. Bineînţeles că atît Geoană cît şi ceilalţi au păcatele lor dar văd că, după 20 de ani, aceştia sunt, în sfîrşit, dispuşi să acţioneze matur, dincolo de orgolii şi false conflicte doctrinare.
De partea cealaltă văd un preşedinte ambalînd o armată fanatică care nu ştie să piardă, care nu are cultura dialogului şi care, în loc să încerce măcar să participe demn la mersul lucrurilor, face jalnica dovadă a contrariului a ceea ce clamează din gură de şarpe fiind retrograd, împotriva civilizaţiei, a dialogului, a democraţiei.
Cred că nu mă înşel spunînd că asist la momentele maturizării şi cernerii peisajului politic românesc. După 20 de ani, cred că de acum politica va fi mai altfel, şi în orice caz, mai cu ştaif, mai cu… carte! Cei trei din fotografie reprezintă trecerea la altă generaţie, la alte mesaje, mai aproape de politica profesionistă, occidentală.

Încerc totuşi să fiu prudent în ce spun şi trag nădejde că gîndurile astea ale mele nu vor fi contrazise peste un timp de manifestările golăneşti, clientelare, ale unor sfertodocţi şi parveniţi precum cele ale acelora de care acum cred că ne despărţim definitiv. Sper ca oamenii ăştia să rămînă şi să se comporte normal mai departe şi să atragă normalitatea după ei, să îşi asume pînă la capăt şansa unică pe care, în conjunctura actuală, o au. Sper ca poza asta să nu fie doar una de album sau de revistă… glossy!

P.S. – Johnny Răducanu
, fiindcă azi e ziua lui şi fiindcă are normalitatea bucuriei şi tristeţii, stări pe care le-am putea regăsi… La Mulţi Ani astfel, Maestre!

Mierea spălată cu apă de ploaie

Alegerile o să vină şi o să treacă. Cel mai probabil Puterea se va schimba. Va veni o scurtă perioadă de euforie şi de anunţuri revoluţionare privind salvarea ţării. Astea vor concide cu cele cîteva focuri de artificii, sărace, ale anului nou… Apoi vor apărea pe ecran cîteva figuri proaspete. După care vom avea nişte meciuri de ligă superioară cu împărţirea puterii şi cu formarea altei majorităţi şi a altui guvern. Toate astea vor ţine vreo trei luni, vreme în care ţării şi rumânilor nu le va fi mai bine, ba dimpotrivă. Însă rumânii şi ţara vor avea o stare de satisfacţie poate prin percepţiile create de vizionarea noului film, după un nou scenariu, cu alt regizor şi alţi actori. Ce va fi însă după aceea? Ce va fi după ce mierea va fi spălată de apa de ploaie? Ce va fi cînd senzaţiile speranţei or să dispară şi cînd nici măcar dorinţa de sînge şi de răzbunare a unora nu va fi fost satisfăcută? Ce o să rămînă după ce spectacolul de acum se va termina? Ce va fi cînd filmul o să se rupă iar viaţa, realitatea va sta goală-goluţă, rînjind plouată în pragul fiecărui român? 20 de ani degeaba? Parcă aşa titrează un cotidian central…