Unde dus? Dus şi atîta

Pentru unii, pentru alţii

"Noi, Nichita Stănescu."
„Noi, Nichita Stănescu.”

Piatra şi muntele de piatră există numai pentru om. pentru arbore, piatra şi muntele de piatră nu există cu dovada frunzei verzi.
Capul de deasupra umerilor nu există pentru toţi. Pentru stînca de piatră a muntelui, capul nu există deasupra umărului.
N-am văzut vulpe îmbrăcată cu ie, decît numai stelele lepădîndu-se de raze.
Ha, mare rostogolită, mă uit la tine ca şi cum aş vedea valurile pe care pietrele le au.
Mă învelesc într-un trup de femeie, piatra nu mi-a spus că se înveleşte într-un trup de piatră.
Nefericirea mea stă în naştere, iar nu în frumoasa umbră gri a frunzei verzi.
Pun mîna în părul tău, îmi înfăşor pletele tale cu cuvintele mele.
Strig cuvîntul ca şi cum ar avea fiu piatra, ca şi cum ar avea fiică frunza.
Mor şi strig cuvîntul, ca şi cum muntele ar fi munte, ca şi cum vîntul ar fi plin de aer, ca şi cum albina ar avea ţepi în coada ei cu ţepi, ca şi cum tu, dragostea mea, te-ai uita la mine cînd dorm dus, unde dus? – dus şi atîta.
(1982)

21 grame de suflet

Cercetătorul suedez, medicul Nills Jakobson, a avut recent lugubra ideie de a cîntări o serie de muribunzi în momentul fatal. El a constatat pe macabrele indicatoare ale cîntarului său că, indiferent de sex sau de vîrstă, trupul uman pierde invariabil 21 de grame în clipa morţii. În conferinţa de presă organizată, Nills Jakobson a declarat că aceasta este greutatea sufletului.
Va să zică 21 de grame!
(1982)

Nichita Stănescu
– din „Amintiri din prezent” (Editura „Sport turism”, 1985)

Prezentul definitiv. Şi…

Se întîmplă… Se întîmplă despărţiri şi (re)întîlniri în acolade de timp ce-ţi păreau definitiv închise. Şi cele dintîi, despărţirile, sunt anulate definitiv de (re)întîlniri, chiar dacă e posibil ca acestea sau aceasta din urmă să se petreacă o singură dată, pentru doar cîteva minute. Deloc paradoxal! Unii avem şansa asta, a acestei împăcări, alţii nu. Unii avem astfel norocul de a nu părăsi relativitatea acoladei sau a acoladelor noastre de timp. Iar odată conştientizate, acestea, cu un nod în stomac sau cu o lacrimă în colţul ochiului, ne rămîn, definitiv, în… definitivul prezent, în clipa definitivă, cu tot cu cei cîţiva oameni din ele, oricît de departe ar fi ei, fără de care nu ar fi fost cu putinţă…
Mi s-a întîmplat azi, lânga „Ceasul Rau”, la o negîndită şi (cum altfel?) frumoasă şi prea-scurtă întîmplare cu cărţi, aproape de… locul unde număram aricii noaptea când mă dureau maselele… Şi parcă a fost… ieri, cu multele întîmplate şi scrise „ieri”, şi de ieri pînă astăzi. Şi pe care ni le amintim atît de bine numai noi, atît de… tandru. Atît de bine le ştim şi le vom şti şi de azi încolo, încît nu mai e nevoie să le spunem. Şi parcă a fost azi… Şi pentru care îţi mulţumesc că se întîmplă din… definitivul nostru prezent.

P.S. – Anaïs Anaïs?… Nu era cumva într-o sticluţă „borcănată” pictată cu un trandafir roz? Nu cred că mi-ai povestit atunci despre acea întîmplare de pe Rue du Temple… Era, cred, după un Rolland Garos, nu-i aşa?… Sau… altcînd? 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!