O lume normală

O să o vină o vreme cînd
vei zice în jur
că ai trăit într-o lume normală
și nimeni nu va pricepe ce vrei
să spui,
cînd o să le arăți
gutuia din geam,
hîrtia scrisă cu cerneală,
cînd o să le spui de o
boala nesofisticată,
de o zăpadă înaltă cît casa,
de o pîine caldă cît luna,
de o moarte insesizabilă,
ca un zîmbet,
de îmbrățișarea unui gînd
de cîmp verde,
cînd o să le arăți pe ceas
ce lungă era ziua
și cît de cuprinzătoare era o noapte.
O să vină vremea
cînd nu vor înțelege
că ai trăit într-o lume normală
și te vor privi ciudat.

Oraşul şi profesorii

Nu știu alții cum sunt, dar… aș vrea să las aici o notiţă cu cîteva nume. Numele unor profesori brașoveni, de „viţă veche”, în ordinea pe care mi-o dictează memoria, și cu iertare față de cei pe care îi voi fi uitat sau pe care nu îi ştiu (dar îi voi adăuga, cu ajutorul celor care vor voi să contribuie la această amintire).
Bularca, Cobîrzan, Cuza, Guja, Saon, Marcu, Cazacu, Roșca, Lupuleț, Calistrat, Moceanu, Modiga, Ghermanschi, Topolog, Țuțuian, Seitabla, Cireşel, Purcăroiu, Ciobanu, Fetcu, Andrei…
La ce bun? Ţin minte că pe vremea aceea aceste nume produceau vibraţii în oraş, ale căror ecouri se mai simt, iată, şi azi pe ici pe colo. Pe lîngă doctori sau actori ei făceau parte din notabilităţile locale despre care ştia mai toată lumea şi în faţa numelui cărora cădeau pălăriile iar învăţăceii stăteau smirnă. Ce vreau de fapt să spun? Poate fiecare generaţie are celebrităţile ei, dar eu astăzi – chiar dacă un „top” pe tema asta s-a făcut acum cîţiva ani – nu mai aud vorbindu-se „aşa” despre profesorii Braşovului, nu am ştiinţă de nume care să rivalizeze (ca sonoritate, nu neapărat ca respect!) fie şi cu ale unor vedete locale (de cele mai multe ori doar din zone… afaceristo-politice sau de show-biz). Da, veţi zice, ”alte vremuri!” Atunci însemnă că ştiţi despre ce vorbesc…

Foto: Diaconul Coresi (Prima Şcoală Românească din Şcheii Braşovului) - Cristian Chelaru (iubescbrasovul.ro)
Foto: Diaconul Coresi (Prima Şcoală Românească din Şcheii Braşovului) – de Cristian Chelaru (iubescbrasovul.ro)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

De capătul Lumii. Și

Te întîlnești cu un prieten vechi. După vreo 20 de ani. Și nu pe stradă sau în parc, ci „pe facebook”, fiindcă așa se… întîmplă, iar tu ești din cei care spun din cînd în cînd că „măcar din pricina asta e bun și FB-ul la ceva!” Bineînțeles, constați că el e pe undeva pe la… capătul lumii și povestiți, „cîte-n lună și-n stele”, adică atîtea cîte încap „într-o viață de om”, dar croit pe măsura messengerului. Suficient să realizați că, de fapt, prea multe nici n-ar fi de povestit. Îi spui și îți spune: „Ești neschimbat, bătrîne! Numai ramele ochelarilor îți sunt mai… altfel! 🙂 ”, deși amîndoi știți că pozele voastre de… avatar sunt vechi de cînd lumea, iar cele din cronologie sunt departe de a fi gros-planuri. Afli că a divorțat de vreo două ori, că și-a schimbat cîteva job-uri, cum de altfel a schimbat de multișor și țara (ce-i drept, îl știai de „aventurier”) și că mai tînjește la un „Carpați” fără filtru, o votcă, un Kant și-un vinyl, „ca alea de pe vremuri, de la etajul nouă sau zece. Afli și că e tot singur fiindcă „asta e, n-a fost să fie!” și că încă mai citește, iar uneori scrie pentru un sertar (ba chiar într-un blog… vetust!), doar ale lui, și ale unor firimituri și ale unor molii… Și bineînțeles, știi că îi e dor, tare dor. Dor rău. Dar asta nu-ți spune.
Pînă la urmă nici tu n-ai să-i zici mai multe: nimicuri rapid și trist omorîtoare de timp. Nici unul dintre voi nu e din tagma celor cu biografii de luat în seamă, ci mai degrabă a trăitorilor fragili, obișnuiții zilelor una după alta. Și, încet-încet, poate după vreo… două-trei întîlniri virtuale, petrecute de-a lungul a vreo două-trei zile, mirajul se stinge rezumîndu-se la căteva like-uri reciproce pe săptămînă… Și îți dai seama, din nou, că dacă de la o vreme uiți tot mai ușor și tot mai repede asta nici nu mai e așa de alarmant, ba poate fi chiar o binefacere pentru oarece, iată, tristeți… Și ești mulțumit: ți-ai regăsit un vechi și bun prieten, și îți face… bine să-l știi „acolo”, chiar dacă prietenie se va numi – (și) de acum înainte și după… voi, atît cît Internetul o mai exista! – vecinătatea paginilor voastre virtuale.
El, la capătul lumii, tu agățat de capătul ăsta al lumii tale…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Greu de găsit

Cum ar fi fost azi poetul, cronicarul, „figura”, boemul căzut și el prizonier pereților albaștri? La Ermil Rădulescu mă gîndesc, dus de mult și rămas așa cum erau „atunci” cronicarii, boemii și poeții liberi: greu de găsit.

 Poem de dragoste pentru cuvinte

ce zgomotoase
cuvintele
în tramvaie pe scări
la ghișeul poștal
la alimentara din colț
la magazinul universal
luni dimineața la chioșcul de ziare
la bufetul gării
se izbesc
ard
tropăie
nu mi-e milă de ele
nici nu-mi plac
în insectarul gramaticii
sau în dicția actorului
zarva lor
ține de sănătatea publică
tîrziu
obosite
stoarse
sîngerînd
ca după o noapte de dragoste
amuțesc
în poem
(Ermil Rădulescu – „Ochiul din lacrimă”, Editura Dacia, 1995)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

În care vorbele au timp

Drumurile, aceleași, doar mai strîmte și mai albicioase parcă. Casele, le recunoști venite parcă la vale din „acele” timpuri, doar unele fardate pe ici-colo, cele mai multe cu ochii încercănați și gurile căzute ca după niște accidente cerebrale. Curtea pe care o alergai și o știai pe de rost îți pare acum junglă, îngrămădind, ferecînd ușile și ferestrele. Iar camerele, camerele, pereții cu pozele care te duc exact acolo de unde memoria ți s-a rupt și te sfidează vrînd să-ți spună vezi că noi nu ne schimbăm? Pentru asta, de data asta, și tu le faci cîte o poză. Oamenii… oamenii îi zărești din viteză. În grabă, de departe, îți arunci privirile peste ei, parcă ferindu-te să te prindă cu privirea sau să remarci diferențele și să-ți amintești numele lor. Oamenii, da, îți par, straniu, aceiași, neschimbați pe bolovanii lor de la poartă. Sau așa vrei tu să îi vezi? Inclusiv umbrele celor ce nu-și mai sunt pe prispă de ani mulți? Așa te-or vedea și ei, te întrebi sau nici măcar nu mai știu al cui ești? Probabil nu te recunosc sau te confundă cu un altul dintre ai tăi, cu fratele, cu tatăl, cu vărul sau cu unchiul din o cu totul altă vreme.
Doar foamea și setea sunt mult mai mari târându-se pe brânci, pe ulițe, prin curți. „Uneori şchiopătând, alteori târându-se pe brânci, viaţa merge înainte”, zicea Zaharia Stancu. Dar peste toate te șfichiuie o vorbă care, în locul ăsta, are destul timp, are răbdare: „Offf, dar greu mai vine moartea asta!”.


Servus, Blogolume!
Toate cele bune.

Dilemele povestitorilor ursuzi

„Povesteşte-mi ceva!…”Spune-mi ceva frumos!”… De cîte ori nu vă vor fi părut aceste imperative şi feminine îndemnuri de-a dreptul… „procuroriale”? De multe ori, aş zice! Cred că nu există un mai… „dulce” supliciu al memoriei decît acesta, atunci cînd iatacurile vremii încep să-ţi devie prăfoase. Şi asta, mai ales dacă e să plecăm de la premisa, hmmm… monogamiei amintirilor. Îi voi fi spus Ei cîndva, în nenumărabile nopţi cu lună, poveşti frumoase, îi voi fi croit, ce-i drept, întîmplări cu unicorni, aventuri de cătană ori de vînător, grozăvii de rebel citadin sau romanţe despre anterioarele-mi iubiri? Mai mult, voi fi deşirat ghemul chimiei noastre de început, în ce şi cum şi în ce fel şi de ce, cum îi voi fi pictat nurii în tablourile largi ale pierzaniei mele inconştiente?… E drept că-i aşa, e drept că de pe atunci ochii ei străluceau la văzul acelor cuvinte… Dar după o vreme?… Cît poţi povesti, cît şi pînă la ce adîncimi poţi fora în propria minte pentru a scoate din nou, iar şi iar aceleaşi poveşti ca şi cum ar fi pure? N-ar fi nevoie, pentru ca asta să fie cu putinţă, ca şi Ea să fie oare mereu… nouă? Dar dacă începi să uiţi, şi pentru asta, drept scuză, îţi vine să-i zici: „Dar mai scuteşte-mă dragă, ţi le-am spus de-atîtea ori sau nu mai ţii minte?”
De bună seamă femeia-i o nestăpînită ascultătoare, şi poveştile-s pentru ea un fel de balsam fără de care, cred, s-ar usca pe picioare. Şi atunci cum să faci ca să nu fii tu cel ce-i pricinuieşte uscarea, depresiile? Sau vei găsi, altuist, oare o uşurare în alunecarea-i spre alte… cărţi cu poveşti? Dilemele povestitorilor taciturni, aşadar… Cred că acum înţeleg de ce se dedau ele, însele (şi numai între dînsele!) cu atîta uşurinţă povestitului. O mai ţineţi minte pe Șeherezada? Cred că de la un blestem de-al ei a pornit şarada, de vreme ce pentru o parte consistentă a seminţiei bărbăteşti s-a întors roata. Altfel, toţi am fi rămas nişte jalnici şi decăzuţi… Shahryari şi ne-aţi auzi în mai toate nopţile cu luni insomniace implorîndu-vă: „Hai, povesteşte-mi ceva, hai te rog, zi-mi ceva frumos!”. Cum aţi negocia voi oare asta, la marginea somnoroasă a iatacurilor amnezice şi obosite?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Alte dileme, iubiri şi inefabile înfăţişări se adună sau pornesc de aici: CATCHY.

Capacul din carton verde

Era verde. Un capac din carton, verde, ramas de la o o cutie mare în care primise acum mulţi ani nişte mere verzi. Nu mai ştia cine i le dăruise, dar parcă simţea parfumul lor şi le revedea întocmai. Mai ţinea minte cînd în capacul ăla îşi stivuise toate scrisorile, foile, „manuscrisele”, pozele vechi. Se gîndise că verdele ăla aprins va fi uşor de zărit cînd va avea ceva de căutat prin hîrtii.  Ei bine, acum îi veni să arunce o privire, să frunzărească nişte imagini de hîrtie şi nu îl zărea. „Parcă îl văd, era aici”, îşi spuse. De cîte ori nu aţi avut senzaţia asta: „Parcă îl văd”?, senzaţie însoţită de panica leşinătoare, electrocutantă, a unei certe şi iremediabile pierderi? Nu, el nu intră în panică. Privi un minut în gol înspre fundul ăla de şifonier. „Asta e. Şi pînă la urmă ce mare lucru aveam de văzut printre hîrtiile alea?!” îşi zise, gîndind că, poate, dacă le-ar fi căutat mai de mult le-ar fi găsit şi poate ce era acolo chiar ar fi avut vreo utilitate cîndva.  Negăsirea îi tăie cheful căutărilor. Instantaneu. Nu era nici resemnare, nici tristeţe, nici lene, nici măcar interogarea dispariţiei, era doar un… chef. Şi era la o vîrstă în care multe, multe începeau să nu mai conteze, să nu mai fie utile. Cu atît mai puţin un capac de carton verde cu amintiri. Se aşeză în fotoliul lui de la geam privind spre grupurile de jos care treceau care-ncotro precum cuvintele. O zi ca toate celelalte.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Dor de-un titlu. Vitralii

Poţi scrie scurt, poţi trăi uşor cu o propoziţie pe zi. De altfel, poţi şi vieţui scurt, poţi fragmenta totul: oameni, cuvinte, întâmplări, iubiri, ore. Poţi fărîmiţa totul. Am întâlnit destui oameni a căror viaţă aşa a fost mereu, ca un vitraliu. Ba cred că majoritatea celor pe care i-am cunoscut aşa au fost: vitralii fragile care-au exclus amplele, dezvăluitoarele si obositoarele treceri de lumină. Ca pe ceva nenecesar.
Încerc să-mi caut în memorie oamenii-ferestre sau oamenii-oglinzi sau oamenii care au reuşit să înlocuiască un cnp, un număr, cu un titlu. Oamenii-titluri. Au fost cîţiva… Nu mi-i amintesc acum…
Cred că parcurg şi eu un pasaj în care memoria mi-a fost fărîmiţată de această trecere. E ţăndări. Cioburi. Memoria, amintirile, cuvintele. Vitraliu temporar?. Iluzie? Poate fi un simptom periculos, bănuiesc.
Ăsta, comod, trebuia să fie un gînd scurt cu un număr deasupra (nu un aforism, nu un vers). Mi-a scăpat însă de sub control, a răbufnit, s-a revoltat cerîndu-şi dreptul la text, la cuvinte curgătoare unele după altele. Şi dreptul la titlu. „Cum rămîne cu restul”, mă întreabă? „Cu firimiturile? Ce va fi de acum înainte?”. „Nu ştiu, habar nu am”, zic. Şi îmi aprind o ţigară, privindu-l. Cu un fum fluid, indiferent.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!