Servicii complete de memorie

Într-o bună zi, a luat oraşul la picior, mînat de o neliniştită curiozitate, pornită dintr-o precară memorie, aceea de a revedea străzile, casele, împrejurimile lor, de a căuta semnele pe care le lăsase cîndva în urmă. Avea această obsesie: să lase urme. Erau cinci sau şase astfel de puncte în oraş, de la casa în care s-a născut, la cele în care a copilărit sau în care şi-a petrecut adolescenţa. A trecut şi a cotrobăit prin toate aceste locuri.
Căuta povîrnişul-derdeluş din spatele unui bloc, o groapă cu nisip străjuită de cîteva leagăne de fier şi-un balasoar, băncile scufundate în zăpadă, cutiile poştale – pline cîndva – de la porţi, copacii, frunzărişul îngheţat al gardurilor verzi şi îngheţate acum, scările înguste, balustrada… Unghiurile de privire, acelea din spatele unor ferestre comune care dădeau spre un anume aliniament al străzii şi al caselor de viazavi, toate, văzute acum i se păreau însă stranii. Pe ici, pe colo, a avut senzaţia aia de deja-vu, a simţit cîte un nod în stomac dar, de cele mai multe ori, în fapt descoperea „doar” straniul nimic… Clădirile acelea nu mai au aceeaşi culoare, nici aceeaşi tîmplărie, fragmentele de memorie pe care se aştepta să le recupereze i-au fost înlocuite prozaic cu alte sensuri ale străzilor şi cu alte vecinătăţi. A pătruns în fiecare astfel de incintă şi s-a apropiat, aproape ca un hoţ, pe ascuns, ca nu cumva să îl surprindă cineva, de uşile ştiute. Nici ele nu mai erau la fel cum le lăsase. A avut chiar tentaţia să sune la acele uşi, să încerce să zărească ceva din „cele de dincolo de uşă”, dar nu a îndrăznit. Nici pe pereţi nu a mai găsit semnele, scrijeliturile. Nici primprejur… A citit listele locatarilor, nişte nume oarecare, fără ca vreunul să-i mişte vreun muşchi de pe faţă. Tresăririle erau, dar altundeva, în el, zîmbindu-i parcă de departe ca în urma unei farse bune. Ciudat e că în niciunul dintre aceste locuri nu a întîlnit ţipenie de om. Teama ca nu cumva să fie recunoscut de cineva nu avusese astfel temei. Şi totuşi, emoţia venea de undeva… Locuise acolo, îşi amintea atîtea dar nimic din cele prezente şi reale nu-l îndreptăţeau să creadă că acele locuiri au existat cu adevărat.
Înainte să se întoarcă „acasă” un „flash” i-a străfulgerat mintea şi vederea. Se făcea că privea de la geamul etajului patru al casei scării spre sufrageria vecinului de la parter. Comisese de atîtea ori indiscreţia asta. Ei bine, în ziua aceea sufocantă de vară zărise prin ferestrele deschise agitaţia unor persoane ce se învîrteau iute, ca într-un film mut, în jurul unui coşciug  instalat pe masa dîn mijlocul camerei. Era în timpurile în care morţii încă se ţineau, chiar şi la oraş, două sau trei zile în casă, nu la capelă, ca azi.
Aruncă şi acum o privire, din colţul aleii, spre acel apartament şi tresări zîmbind la vederea unei firmei cu neon, instalată deasupra acelor ferestre: „Servicii funerare complete”. De bună seamă, se întorcea liniştit din această excursie buimacă: ştia că s-a vindecat definitiv de obsesia urmelor şi de reazămul deprimant al prezentului pe idilicele fantome ale trecutului.

Servus, Blogolume! 🙂
Toate cele bune!

Sex, pîine şi circ. Parfumul

Îl ştiu de ani buni şi îl întâlnesc în fiecare dimineaţă plimbîndu-şi ziarul pe aleea dinspre casă. „Ce faci nea Victore? Ce-ţi mai face piciorul?”, îl întreb dintotdeauna. De la un timp nu-mi mai răspunde. Se uită prin mine. Mă întristează asta. Bătrînul a fost gazetar. Apoi a devenit „Omul cu ziarul”. Demult avea un mănunchi de ziare în mînă dar cu vremea acesta a devenit tot mai subţire iar acum mototoleşte unul singur în palmă. Cred că e „Adevărul”, după desen. Este singur de multă vreme şi-i părea bine că mai făceam schimb de ceva amintiri. Ţin minte că acum cîteva luni l-am întrebat: „Ce mai găseşti în ziare, nea Victore?”. A râs: „Nimic. Doar sex, pîine şi circ! Asta ne e suficient, după piramida lui Maslow!”. „Şi atunci?”. „Îl iau pentru parfum, dragule! Parfumul ăla de cerneală, doar ştii!”… Rămăsese singurul meu cunoscut pe care-l întîlneam cu un ziar în mînă. Au mai fost şi alţii cîţiva dar au dispărut. Şi nea Victor va dispărea într-o zi. Şi cu el şi ziarele. Şi parfumul.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – Muzichia n-are nicio treabă cu asta. 😉

Buruieni. Cînd se termină neamurile…

Era o vreme cînd mergea o dată la două zile la cimitir. Răsădise şi cîteva rînduri de flori, după sezon: stînjenei, trandafiri bătuţi, panseluţe, gladiole, crizanteme pitice. De regulă smulgea beldiile cu palmele bătucite ca de pămînt, întorcea brazda cu o săpăligă, o uda din bidonul de apă… Aprindea o lumînare şi cobora dealul spre casă, împăcată. De sărbători sau la pomenirile din calendar se îngrijea, la fel, de toate cele. De cînd cu arşiţele astea, vara asta, nu a mai fost însă. De ceva timp se şi simţea tot mai slăbită, abia de mai reuşea să-şi care în casă, dimineaţa, găleata de apă pe care i-o lăsa băiatul vecinilor la poartă, da’ să mai urce pînă la cimitir! Acum îi veni în minte şi o vorbă de demult a bărbatului ei (lui şi maică-sii le îngrijea acum mormintele): „Măi femeie, tu ai început să mergi mai des la cimitir, decît să ieşi pe uliţă! Ce te bate gîndu’ să te obişnuieşti cu drumu’?” Vorbă spusă cu asprime, mai în glumă mai în serios, acum mulţi ani… Nu ştia de unde-i veni acum gîndul ăsta… Era aprig bărbatul ei, îi ştia de frică.
Azi şi-a adunat puterile şi a urcat iar la cimitir. A găsit buruienile cît un stat de om, uscate şi groase precum beţele de mărar: ambrozie, pălămidă şi pir uscat. Nu mai văzuse pămîntul aşa de crăpat de cînd era tînără, de putea scăpa jumătate din coada săpăligii prin despicăturile negre. A reuşit să smulgă tot, pînă şi trandafirii puşi în primăvară şi acum arşi i-a scos, a răvăşit pămîntul, a încercat să îndrepte un pic crucile de fier căzute într-o rînă… O usturau palmele şi îi dăduse sîngele. Locul mormintelor era acum curat de parcă abia îngropase pe cineva acolo… „Poate ar fi bine să pun pe cineva să acopere pămîntul cu un pietriş, cu ceva, să nu mai pună flori, să nu mai fie atîta de muncă mai apoi”, se gîndea aprinzînd lumînările… „Poate aşa n-o să le mai năpădească buruienile”, îşi zise  potrivindu-şi broboada neagră pe cap. O luă la vale spre casă. Pe la jumătatea dealului privi o clipă în urmă: buza cimitirului, cu cele două morminte lipite de gardul dărîmat urca parcă spre cer…
„Vine o vreme cînd nu mai are cine să aibă grijă de niciun mormînt, cînd se termină neamurile”
, îşi zise, imaginîndu-şi ceva, (re)văzînd buruienile de acolo, de cu o oră-două în urmă sau de peste… un timp, mari cît un stat de om…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Căldură mare! À propos de

Bresson - din "A Propos de Paris" (anii '50)
Bresson – din „A Propos de Paris” (anii ’50)

Din cînd în cînd, ce-i drept rar, mă duc să mai schimb cîte o vorbă cu taică-meu. Stăm aşa, pe o băncuţă, la o ţigară şi povestim. Ce am mai făcut, pe cine am mai văzut, cu cine am mai vorbit, ce am mai citit… Timpul se scurge repede mereu şi, ca de fiecare dată, ne dăm seama că nu-s prea multe de spus. Adică, dincolo de cuvinte, toate-s vechi şi lumile cam strîmte. De astă dată mi-a povestit despre dorinţa lui de a vedea Parisul şi m-a îndemnat, ca să înţeleg de ce,  să caut neapărăt şi să văd fotografiile lui Henri-Cartier Bresson! Pe el îl găsesc şi-l las mereu distrat şi convingerea-mi e că şi neîmpăcat. El, cred, mă vede îngîndurat, neliniştit, trist şi pe grabă, oricît i-aş spune că nu are motive. Şi tot aşa, de vreo 20 de ani încoace. Acum vara-i ceva mai greu cu aceste întîlniri ale noastre. Căldură mare. Şi, ca un făcut, mai mereu de pe o bancă, cu două alei mai în faţă, ne urmăreşte, parcă, o babă. Am senzaţia că trage cu urechea. Oi fi paranoic însă disconfortul există. Din cauzele astea ultima noastră întîlnire a fost nepermis de scurtă. Regret asta ştiind că probabil ne vom mai… vorbi abia pe la toamnă, cînd voi veni şi cu canistrele de apă să-i ud florile.
Vinerea trecută, aşadar, în drum spre ieşire, spre staţia de autobuz, mă gîndeam: „Eu mă întorc cel puţin la net, la FB, la mess. Mai schimb cîte o vorbă cu un amic, doi, în timpul liber. Dar el? De ar avea măcar Internet sau, ştiu eu, un mobil, ceva… „ Da, m-am simţit vinovat. Şi pe drumul ăsta, pe alei, mi-au sărit în ochi titlurile: Vasile Popescu – doctor în ştiinţe, Ion Stamate – doctor în drept, Dr. Virgil Toma – general de brigadă, doctor în medicină, Chira Protopopescu – doctor în fizică. Astea mi-au sărit în ochi. Voi descifra altele data viitoare fiindcă chiar descoperirea asta mi-a stîrnit o mare curiozitate în domeniu. Am să-mi iau şi-un carneţel şi ce voi găsi mai interesant o să notez. Cine ştie, poate-mi iese şi de-o lucrare de… dizertaţie! Nu că ar conta, da’ mai ştii?!
À propos, voi ce-aţi vrea să scrie pe crucea voastră? 😉


Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Tâmpa-n felii de toamnă

Această prezentare necesită JavaScript.

Abia o zăresc azi: prinsă în negura aia urîtă, Tâmpa pare să nu existe azi. Încerc să ignor lipsa asta şi să privesc spre o zare fără obstacole, ca şi cum aş fi într-un oraş de şes. E un exerciţiu imposibil însă. Chiar înnegurată, Tâmpa e acolo, îi ştiu forma, umbra, le ştiu cu ochii închişi. Îmi e amprentă undeva pe retină sau undeva în spatele ei. Dacă ar fi să-mi pierd privirea tot aş vedea-o. Aş crede că senzaţia asta e ştiută de orice braşovean şi cum e ştiută, probabil, mulţi dintre noi resimţim o oarecare frustrare să nu putem vedea Tâmpa acum pe vremea asta potrivnică plină de ceaţă, ninsoare timpurie, vînt… Şi spun asta fiindcă zilele astea e vremea Tâmpei, acum toamna, cînd se îmbracă într-o bogăţie de culori incredibilă. Asta e Tâmpa şi eu unul i-aş dedica o zi în fiecare octombrie, o zi în care să se adune la poalele ei toţi pictorii şi fotografii lumii ca să o deseneze, ca să-i extragă culorile de păstrat pentru vremurile triste de gri, alb şi cenuşiu.
Ştiu, Tâmpa nu e numai asta. A adunat în ea amintirile unor lumi întregi, amintirile… uitate ale unui oraş întreg. Parte dintre ele şi amintirile mele. Ţin minte covoarele de frunze de sub Tâmpa prin care-mi afundam picioarele pînă la genunchi, dar şi aşternuturile adînci de zăpadă de pe acolo. Ţin minte că Tâmpa a fost locul unor iubiri sfîşietoare, ascunse, pierdute, locul unor incendii nedesluşite şi al unor inscripţii, cetăţi şi izvoare ciudate, cum era şi locul de fugă al unor elevi sau locul de tir al unora sau locul rătăcirii minţilor altora, parte dintre ei poeţi… Cum mai ştiu că Tâmpa e şi locul unor crime sau sinucideri misterioase: mulţi s-au pierdut definitiv prin desişurile ei rătăcind cu voie sau nu şerpuirile aleilor păzite de sălbăticiuni… Probabil cîte ceva din toate astea se mai produc şi acum. Amintiri se produc în fiecare clipă, ştiu. Şi poate chiar şi versuri urmându-le celor  ale unicului poet al Braşovului, exilatul Ştefan Baciu care-şi începea, din Honolulu poeziile cu un „De sub Tâmpa…” şi care ne-a lăsat cea mai frumoasă strofă a Braşovului:
„Tristan Corbiere coboară palid din Roscoff
iar eu traduc un curcubeu în insula Kauai
oriunde pe planetă este un vechi Braşov
pe-un colţ la tropic, pe-un picior de plai.” (Braşov la Tropic, 1980)
Nimic nu întrece culorile de chihlimbar şi miere ale Tâmpei toamna şi sper că şi acum ea va fi la fel de blîndă ca şi altele lăsîndu-ne să le privim pe săturate oricît de… indecentă ne-ar fi căutătura…

Am găsit acum ceva vreme o vorbă de-a lui Italo Calvino: „Un oraş nu te bucură cu cele şapte sau şaptezeci şi şapte de minuni, ci cu răspunsul pe care ţi-l dă la ce i-ai cerut.” Ei bine, iată că eu mi-am primit răspunsul…


Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Gogoaşa de… cerneală

Nişte postări de-ale lui Răzvan, cărora le-am răspuns acolo aşa cum am considerat că se cuvine, şi cărora le-a răspuns şi Iulian aducînd o lămurire corectă şi necesară îmi amintesc de nişte vremuri… Vremurile cînd presa nu-mi era numai pasiune curgîndu-mi prin sînge (îmi mai e!), nu numai colegialitate, amicţie şi solidaritate întru o pîine amară şi neagră, ci şi unealtă definită prin vocaţia împotriva puterii. Ţin minte că pe atunci era o jale, o umilinţă, o jenă să scrii de partea puternicilor zilei, ba chiar dacă, prin forţa împrejurărilor,  trebuia să lucrezi chiar la o gazetă guvernamentală sau de partid şi nu-ţi funcţiona o minima autocenzură şi nu publicai inclusiv materiale împotriva acestora puteai să-ţi iei adio de la cititori.
Se vede treaba că timpurile, oamenii s-au schimbat. S-a schimbat şi faţa presei, modul ei de a fi, de a fi exercitată şi puterea acesteia. Vorbeam cîndva cu orgoliu despre o „a patra putere” – tare aş vrea să mai fim îndreptăţiţi să spunem asta cu tărie şi azi! Dar cum ar mai putea fi aşa cînd pînă şi şcoala şi cultura şi sănătatea şi armata şi biserica şi politica sunt unde sunt? Esenţiala libertate a cuvîntului există, slavă Domnului!, dar s-a fărîmiţat şi nu presa aşa cum era ea definită îi mai este purtătorul de steag. Migraţia spre on-line a făcut ca în fiecare zi să apară cîte un „ziar” electronic, ca ziariştii din redacţiile de altădată să-şi fi făcut singuri o puzderie de ziare care se vînd cred mai bine chiar decît cele, puţine,  rămase la tarabe. Şi nu zic că ar fi ceva rău în asta, dar!… Dominaţia audiovizualului a dus şi ea la împărţirea – de prea multe ori pe un teren în care dictează şantajul şi banii „de moment” – fără drept de apel a taberelor. Ca să nu mai vorbim despre cultivarea, cu scop cred!, a senzaţionalului ieftin, despre tabloidizare şi triumful fiţelor. În fine, senzaţia generală e aceea de… „neînsemnat”, de ridicol. Şi e, pentru mine cel puţin, care credeam cîndva că o ştire, o anchetă, un reportaj, un titlu, puteau să zgîlţîie un rău, o senzaţie amară.
Poate sunt subiectiv, poate rostul presei şi meseria de… gazetar au azi sensuri care mie îmi scapă. Nostalgiile şi iluziile mele legate de jurnalism, de un colţ de pagină tipărită sau de parfumul hîrtiei, cernelii şi plumbului mai sunt şi pe… aici, aici, aici, aici, aici sau aici… Şi nu sunt doar… gogoşi de… cerneală! Or de… ristic! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

UPDATE!: Citind articolul Viitorul ziarelor: sau inovează, sau dispar!” în Dilema aş răsufla uşurat: nu traiesc totusi o iluzie, nu sunt atît de naiv! De bună seamă… „emisfera” în care vieţuiesc e de… vină! 🙂

Citat: „În unele privinţe, acum e mai uşor ca oricînd să vindem marfă de calitate, nu în ultimul rînd datorită faptului că cititorii sînt mai sofisticaţi şi mai bine educaţi şi vor articole care să-i facă mai buni, ca cetăţeni şi ca oameni. Jurnalismul de calitate înseamnă: forţă de pătrundere, cunoaştere şi înţelegere a unei realităţi complexe; analize şi opinii calificate; poveşti bine scrise şi jurnalism personal de la cei mai buni autori ai momentului; surprize. Înseamnă, de asemenea, a fi selectiv într-o lume în care cantitatea de informaţii este uriaşă.” (Knut Olav Åmås, editor la Aftenposten, principalul cotidian norvegian.)

Mîna de full house

Nu sunt un colecţionar. Nu am fluturi într-un insectar, nici antichităţi într-un cufăr din pod. Nici măcar cutii de chibrituri, brichete or ţigări. Am avut timbre şi insigne în vremuri de copilărie. Nu ştiu dacă se poate numi colecţie suma mare de pixuri răspîndite prin sertare. Parcă Adrian Păunescu spunea, înainte să se stingă, că regretă că nu va apuca să consume toate pixurile pe care le-a adunat… Desigur, în ideea că ar mai fi avut multe de scris. Şi nu ştiu dacă despre o colecţie ar putea fi vorba în privinţa cărţilor din bibliotecă, nenumărate. Sau colecţie să fie blogroll-ul meu din blogolume? Habar n-am! În orice caz, pentru a fi colecţionar cred că e necesar să fii cît de cît sistematizat, să îţi aduni pe categorii sau alfabetic obiectele hobby-ului, să ai un catalog, ceva, unde să ţi-le pui pe toate în ordine. Iar eu prea sistematizat nu sunt…
Mă îndrept, cum am mai zis aci, din cînd în cînd, spre bibliotecă şi întind mîna şi scot de acolo o carte. Mai ales în zile ca asta, de sfîrşit de săptămînă, sau de weekend cum le-ar zice.
Cîndva aşezasem cărţile pe genuri: în raftul de sus poezia, în cele de la mijloc proza, în cele de jos dicţionarele şi istoria, pe stînga şi dreapta eseurile, filosofia, critica… Acum constat că toate sunt în devălmăşie şi de aceea gestul ăsta ar apucării unei cărţi la întîmplare mi-a devenit mereu surprinzător, mai surprinzător decît cel al unui colecţionar care ştie ce caută, cred…
Acum mi-a picat în mînă „La Lilieci” a lui Sorescu, ediţia din 1986. Şi am început s-o răsfoiesc. Minunăţie… „Ce-mi staţi ca nişte bizadele aci-n drum, cu mîinile-n/ Şolduri?/ Bă, bizadea! Bizadeaua dracului!/ Bă, puţă!” Şi aici am găsit o foaie de hîrtie, gălbuie, maronie pe spatele căreia stă semnătura maestului: „Marin Sorescu 1987”. Pe faţă: „Cetatea Braşovului – Scurt istoric”: „Cinci ani mai tîrziu, în 1529, un incendiu distruge întregul edificiu…”
Iată, am în schimb o „colecţie” de amintiri, de sentimente, de gînduri şi întîmplări vechi… Ţin minte două întîmplări cu marele Sorescu, în nişte împrejurări colocviale, îi ţin minte privirea vioaie, jucăuşă… Da’ nu ştiu în schimb cînd şi cum să fi căpătat acest autograf pe acestă hîrtie A4… Şi nu ţin minte ce mi-o fi zis, nu i-am reţinut vocea… Cum nu ţin minte şi nici nu ştiu unde-mi sunt alte multe autografe… Aştept să le descopăr.
Nu sunt colecţionar, e limpede. Am doar anumite amintiri, ceva sentimente, întîmplări amestecate… Şi în unele zile trag dintre ele, ca dintr-o mînă de cărţi de poker, cîte o pagină (PDA– Poezia de Azi, îi ziceam)…

Un autograf
Un autograf

43

Babă-ta, cînd a murit tac-tu,
M-a întrebat de cîţi ani este,
Şi i-am spus: 43.
– Ei, am visat la ursitoarele lui
Că eram peste Răculeţu,
C-o albie mare în cap.
Şi-a trecut un cîrd de gîşte sălbatice,
Peste mine, la deal.
Tot în deal, la apus.
Şi-am aplecat aşa albia, să mă uit în sus.
Şi-o femeie mi-a spus:
„Ei, nu te mai uita că sînt 43”.
Gîştele alea sălbatice – anii lui.
Aşa a fost ursit.

Marin Sorescu – La Lilieci

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Fragilităţi, cicatrice, exil… Praf de suflet

Această prezentare necesită JavaScript.

Ar fi un truism să spun că paginile unei cărţi sunt altceva decît pagini de viaţă. Dar nu ştiu, acum, cum să încep altfel… Cînd ai în faţă o carte care ţine, într-un fel, de jurnalism, de memorialistică, o carte care nu e definită drept ficţiune te simţi înainte de toate implicat şi „uiţi” să cauţi sau să „produci” fineţuri de natură stilistică. Cărţile astea sunt cel mai greu de scris şi cel mai greu de citit fiindcă poartă pe ici pe colo aşa, un… praf de suflet… Cîteodată ele te pun faţă-n faţă cu tine şi te obligă la întrebări şi răspunsuri venite uneori, aşa, ca un… „pumn în moalele capului”…

La superbul (nu mă feresc să-l categorisesc astfel!) Salon de Carte de zilele astea de la Braşov (pus în operă şi animat de ceva ani de către „Libris„, librăria de care ne leagă atîtea aici…) s-a lansat şi „Revoluţia din depărtare”, volumul apărut la „Curtea veche”, şi în care Cristina Hermeziu a adunat 30 de mărturii ale unor români exilaţi după 1989… Cristina Hermeziu vorbeşte aici despre o „salvare de la uitare”, despre niste (r)Evoluţii personale, despre cearta cu Ţara a exilaţilor dar şi – mai ales – despre cicatricele niciodată deplin închise şi despre fragilităţile lor. Citind, deocamdată fragmente din acest atît de viu volum, realizez un singur, şi cred, cel mai important lucru: nimeni şi nimic nu ne dă dreptul să judecăm alegerile acestor oameni înainte de a ne fi judecat noi înşine propriile alegeri, cu aceeaşi măsură.

Din aceste fragmente de memorie vreau să transcriu aici cîteva care, mai mult, sunt pentru mine dovada subiectivă dar exactă şi… supremă a celei spuse în prima propoziţie a acestui post. Cîteva secvenţe, din căteva pagini în care am regăsit cu bucurie, cu nostalgie şi cu regretul de a-l fi pierdut din ochi nişte ani, un condei braşovean şlefuit, un observator fin şi peste-poate de sincer, de lucid, o revoltă şi o emoţie: ale jurnalistei Iulia Badea-Guéritée

„Mă ocup de ţara mea

Nu m-am întrebat niciodată ce s-ar fi întîmplat dacă nu plecam, pentru că nutresc convingerea că tot ceea ce ni se întîmplă se datorează unei misterioase formule venind din scrierile lui Calvin: dubla predestinare. Destinul nostru este deja trasat atunci cînd ne naştem, toate actele noastre ulterioare nu fac decît să conveargă spre punctul care ne este destinat. Şi care ne aşteaptă. Ştii cînd ai ajuns la capăt, atunci cînd liniştea te invadează (…). Mi-aduc aminte că la Braşov, pe cînd eram studentă, la ora de psihologie, profesoara ne.-a cerut să scriem şi să ilustrăm citatul care ne-ar ghida viaţa. Am scris că „nu există drum, că drumul se face mergînd”. Am avut dreptate. Acum lucrez la Courrier International, mă ocup de ţara mea şi mă bucur atunci cînd reuşesc să scriu şi să public lucruri interesante, pozitive. Uneori mi-e încă ruşine. Atunci cînd aflu ce atrocităţi comit semenii noştri în străinătate, sau cînd vreun român mă înjură în metrou, neştiind că înţeleg ce spune. de cele mai multe ori însă mă bucur (…)

Nu m-aş întoarce cu nicio condiţie. În primul rînd, pentru că un român plecat este rareori primit cu braţele deschise înapoi. Prima mea întoarcere acasă, la un an după plecare, mi-a lăsat un gust amar. Oamenii pe care îi cunoşteam nu erau bucuroşi de revedere, ci nemulţumiţi de faptul că îndrăzneam să mă întorc, şi că, în plus, sunt bucuroasă că mă întorc. Mă vedeau şi ca pe o laşă. În al doilea rînd, pentru că sunt convinsă că pot să fac mai multe pentru România de aici, de unde sunt astăzi. În al treilea rînd, şi cel mai important, pentru că decizia nu este a mea, ci a micii mele familii. Şi acest lucru este pentru mine cel mai important. această întrebare nu s-a pus niciodată. Nici nu cred că o să se pună. Suntem încă destul de dezamăgiţi de cum avansează lucrurile în România, de non-schimbul de generaţii.

Iulia Badea Gueritee locuieşte la Paris unde lucrează ca responsabil al rubricii „România/Moldova” pentru site-ul european Presseurop.eu şi revista Courrier International. Când a plecat din România, la vîrsta de 27 de ani, în anul 1999, era ziaristă, după ce absolvise Facultatea de Litere.”

P.S. – Cît de lesnicios a devenit azi să treci de „aici”, „acolo”, să circuli de la trecut la prezent şi să afli acum unde sînt, ce fac, ce vorbesc sau cine vorbeşte despre cineva sau ceva,  situaţi atît de departe potrivit măsurătorilor cu care am fost învăţaţi. Nu voi înceta să mă mir de asta căutînd mereu întîmplările şi oamenii de sub… cuvintele linkuite…

P.P.S – Muzichia nu are nicio legătură şi… a mai fost pusă aici, comme d’habitude… 😉

Prezentul definitiv. Şi…

Se întîmplă… Se întîmplă despărţiri şi (re)întîlniri în acolade de timp ce-ţi păreau definitiv închise. Şi cele dintîi, despărţirile, sunt anulate definitiv de (re)întîlniri, chiar dacă e posibil ca acestea sau aceasta din urmă să se petreacă o singură dată, pentru doar cîteva minute. Deloc paradoxal! Unii avem şansa asta, a acestei împăcări, alţii nu. Unii avem astfel norocul de a nu părăsi relativitatea acoladei sau a acoladelor noastre de timp. Iar odată conştientizate, acestea, cu un nod în stomac sau cu o lacrimă în colţul ochiului, ne rămîn, definitiv, în… definitivul prezent, în clipa definitivă, cu tot cu cei cîţiva oameni din ele, oricît de departe ar fi ei, fără de care nu ar fi fost cu putinţă…
Mi s-a întîmplat azi, lânga „Ceasul Rau”, la o negîndită şi (cum altfel?) frumoasă şi prea-scurtă întîmplare cu cărţi, aproape de… locul unde număram aricii noaptea când mă dureau maselele… Şi parcă a fost… ieri, cu multele întîmplate şi scrise „ieri”, şi de ieri pînă astăzi. Şi pe care ni le amintim atît de bine numai noi, atît de… tandru. Atît de bine le ştim şi le vom şti şi de azi încolo, încît nu mai e nevoie să le spunem. Şi parcă a fost azi… Şi pentru care îţi mulţumesc că se întîmplă din… definitivul nostru prezent.

P.S. – Anaïs Anaïs?… Nu era cumva într-o sticluţă „borcănată” pictată cu un trandafir roz? Nu cred că mi-ai povestit atunci despre acea întîmplare de pe Rue du Temple… Era, cred, după un Rolland Garos, nu-i aşa?… Sau… altcînd? 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

A-ţi aminti de tine. Hibernare

Lucrurile se descoperă depănînd amintirile pe care le avem despre ele. A-ţi aminti un lucru însemnează să-l vezi – abia acum – pentru prima dată(Pavese – ” Meseria de a trăi”)

Minte călătorul care pretinde că zi şi noapte se îmbată de descoperirile lui, căci, dacă hula este mai puternică, îl vei vedea vărsînd. (…) Mint aceia ce-şi plîng mortul zi şi noapte. Pentru ce l-ar plînge zi şi noapte, dacă nu-l iubeau zi şi noapte?” (Saint-Exupery – „Citadela”)

Există un cuvînt în spaniolă, bănuiesc că-l cunoaşteţi. Mă întreb dacă se mai foloseşte încă. În loc să spui a se trezi, spui recordarse, adică a-ţi aminti de tine. Mama mea obişnuia să spună: Que me recuerde a las ocho („vreau să-mi amintesc de mine la ora opt”). În fiecare dimineaţă am acest sentiment, deoarece sînt mai mult sau mai puţin inexistent. Cînd mă trezesc, de fiecare dată mi se pare că am fost trădat. Ei bine, iată-mă. Iată acelaşi joc vechi şi stupid care continuă. Trebuie să fiu cineva. Trebuie să fiu exact acel cineva. Am anumite obligaţii. Una dintre obligaţii este să trăiesc ziua pînă la capăt(Borges – „Borges despre Borges”)

Probabil, destinul nu e chiar orb. M-a trimis pe un drum unde defectele mele pot folosi la ceva… (Paler – „Viaţa ca o coridă”)

Recunosc, hibernez de ceva vreme şi mă mint, mai mult ca niciodată, că de mîine vine primăvara. Hibernez (cu tot ceea ce înseamnă asta) recitind cărţi vechi, precum cele mai de sus, şi descoperind mirat sublinierile vechi precum cele mai de sus. Am observat că, de mai mult timp, nu mai am acea relaţie tandră cu cărţile noi pe care o avem cîndva: nu mai mîngîi rîndurile cu acele sublinieri şi nu mai fac însemnări pe margine. În cărţile „vechi” pe care, iată, am început să le (re)citesc ele îmi sar însă în ochi încercînd, parcă, să-mi atragă atenţia asupra ceva, să-mi amintească ceva poate chiar despre… mine. Să fie ăsta un semn cum că am devenit peste poate de zgîrcit, de superficial, refuzîndu-mi, de la un punct, sub scuza puţinătăţii timpului, chiar şi viitoarele amintiri… livreşti? Sau nu numai?…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Gambitul Damei. Sau alte deschideri…

Îl ştia de mult pe profesorul de şah, de cînd cocheta şi el cu acest sport. Îl vizita periodic pe domnul Tudor şi nu pentru cîte o partidă de şah, cît pentru a vedea care-i mai e starea ştiindu-l singur, prea bătrîn şi cu minţile tot mai plecate de aici. Nu, nu era nebun, avea doar o boală al cărei nume profesorul nici nu-l ştia, chiar dacă lună de lună îşi lua punga de pastile de pe reţetă… Domnul Tudor îşi amintea foarte bine amănunte despre lucruri petrecute acum 20 ani şi încă mai putea să-i explice gambitul Damei, Indiana Benoni, apărarea Caro Kann sau alte deschideri… În schimb nu ştia ce s-a petrecut acum cinci ani, anul trecut sau ieri sau ce se întîmplă azi. Cu el şi cu lumea din jur…
Ca în fiecare început de an, s-a dus la profesor cu obişnuita sticlă de vin roşu, cu grija ca ora să nu fie prea înaintată ştiind că bătrînul rar se înduplecă să aprindă vreun bec în casă după lăsarea serii. Viaţa „Domnului Şah”, aşa cum îi plăcea să-i spună, se învîrte între firimiturile aruncate porumbeilor pe pervaz, între cele cîteva mişcări de gimnastică zilnice şi răsfoitul sutelor de caiete cu partide de şah. Rar iese din casă de teama frigului sau, după caz, a arşiţei şi atunci mai ales dacă este necesar să mergă la doctor. O nepoată îndepărtată trece săptămînal pe la el să se îngrijească atît cît e posibil că profesorul e bine, că emfizemul nu l-a ţintuit în pat, să-i deretice prin casă, să-i spele cîte ceva, să-i plătească dările sau să vadă dacă nu cumva şi-a uitat, tot pe pervaz, prea mult la rece, vreun borcan cu supă sau pacheţelul de unt.
De data asta nu mică i-a fost mirarea văzînd că dom’ Tudor îl aştepta cu jovialitatea-i ştiută dar cu… televizorul deschis supunîndu-l, cu o privire nedumerită, unui tir de întrebări:
– Cine-i, măi băiatule Băsescu ăsta? Cum adică ne-au tăiat pensiile? Da ăsta cu mîna-n ghips, Vadim, ce-i cu el? Ce-o avut Sobaru ăla de s-a aruncat acolo peste deputaţi? Şi tot mai plătim datorii la străini, nu le-o plătit Ceauşescu pe toate?… Da’ Şengăn ăsta cine-i?!
– Nea Tudore, Băsescu-i preşedintele… Vadim e şef de partid şi deputat român prin parlamentul Europei… Tânărul ăla, Adrian Sobaru s-a aruncat, cum aţi văzut, disperat de ce se întîmplă în ţară… Şi da, cheltuim din bani împrumutaţi 600 de euro pe secundă! Ce-am plătit pe vremea lui Ceauşescu a fost de mult şi a fost o nimica toată! Şi Schengen e un fel de tratat care, vezi doamne, ne lasă liberi prin Europa…
– Hmm… făcu, profesorul, înmuindu-şi buzele în licoarea din pahar, dîndu-i de înţeles că a cam priceput…
Chiar dacă memoria îl părăsise undeva departe, inteligenţa-i era încă de invidiat…
– Deci cam asta e?… Adică văd eu că-i de rău pe afară… Moaşta lor pe gheaţă!, îngăimă bătrînul…
– Da, dom’ profesor… nu ştiu să fi fost mai rău de cînd mă ştiu eu… Eu n-am mai prins, poate matale…
„Domnul Şah” închise televizorul vechi şi lăsă ca mileul gri să-i acopere ecranul, spunîndu-i cu faţa luminată deodată:
– Hai să vezi ce am găsit! Uite, în caietul ăsta ai scris tu primele tale deschideri. Vezi?… Ce zici te mai încumeţi la o partidă?…
– Nu acum nea Tudor…  se înoptează, dar vin eu într-o sîmbătă dimineaţă şi încercăm, îi răspunse…
– Bine, bine… mereu eşti grăbit, nu ai timp niciodată… Atunci, hai noroc! Bun vinul ăsta de l-ai adus! La mulţi ani, băiete!, îi spuse văzînd că se pregătea să plece.
– Ştii ce, data viitoare adu pe cineva să-mi ia măgăoaia asta de televizor… E prea mare şi n-am trebuinţă de el… sau ia-l tu, aruncă-l fă ce-oi vrea cu el, da?
– Da, dom’ profesor, sigur că da… îi răspunse din uşă zîmbind…
Ştia că sîmbăta viitoare profesorul de şah va fi uitat şi de promisa partidă şi de caiet şi de vinul de azi şi de televizor şi de Băsescu…

Servus,  Blogolume!
Teo îşi recuperează timpul, cuvintele, serile… Gabriela pune în ordine nişte lucruri de care unii, pare-se, nici n-au auzit… De uz nu numai… casnic! 😉 O felie de cotidian, pe un trotuar, alungînd „ceva? văd la Dumitru. Corina găseşte un… unghi de privire pentru bloggeri. Da, parcă sîntem mai puţin activi pe măsură ce ne… învechim şi da, parcă mai atenţi la cei din jur… Victor e în… construcţie! 😉 Cristi îmi povesteşte ceva despre două personaje iar povestea-mi pare… teribil de cunoscută! 😉 Ana îşi lasă gîndurile să se ducă.  Dreptul doar al unei zile?… O turlă marocană pe sonuri de Dream Theatre nu puteţi găsi decît prin… călimara meşterului Adi! Delicatese, de astădată dulci, sunt de gustat la Rontzi. De încercat! Dese(m)ne baroce îmi încîntă ochiul la Gabi… La Cati regăsesc protestul împotriva benzinarilor. Sunt solidar dar tare mi-e că o minune ţine numai trei zile… 😉 Camelia găzduieste uneori povesti de… găze… Ilinca, de astă-dată… 🙂 La Onu, o poveste cu tîlc despre un alt fel de… copilărie.  O întîmplare cu tîlc şi un… bricolaj blogosferic (mi-e dor de-un… „metatext”, aşa ca pe vremuri!) 😉 regăsesc la Adrian. Tot despre un… televizor alb-negru, îşi aminteşte Gina! 😉 Lilick ne arată lucrurile şi… fauna aşa cum sunt…  De la Andi aflu cum trebuie să „caut” un film… 😉 Virtualkid îmi arată căile dintre insule. Uneori închise… Un cîntec găsesc la Deea. Sau cîntecul? Atît.  Cum vine treaba cu persuasiunea şi cu locul dănsei prin blogolume îmi zice Daurel. O luptă dreaptă, văd, s-a purtat (şi) la Cella… Prin alte părţi încă se mai poartă, cu rezultat… incert ;)! Un gînd de primăvară, poate? La Roxana… O liniştire a unor cai, pare-se că se poate la… Rodica 😉 Despre semnele anului se-ntreaba, ne-ntreabă Cristian… Tot cu un bătrînel prin preajmă 😉 despre un maclaivais facebookist spune Dramoleta. Cunosc, adică…  Aferim! 😉 La Mirela, inconfundabile, povestite parfumuri…  Mircea îmi aminteşte despre un leac de suflet: Eugenia Vodă. de regăsit! Ana lu’ Manole mai c-ar răsfoi o… Gheba… Mai că-mi aduc aminte! 😉 O poveste… din curte, aici şi la vară… cald! 😉 Am auzit că s-a vîndut… Rondul de noapte! La Vania! 😉

Toate cele bune!

P.S. Din muzichie, desigur numai titlul! 😉


Crochiuri pe genunchi… Efectul buretelui

Nu sunt atent la riduri şi la fire albe. Nu ştiu dacă e vreo deformare în felul în care îmi revăd… oamenii vechi. După nişte ani, trei, cinci sau zece i-am regăsit la fel. Aceleaşi chipuri pe care le ştiu de… cînd mă ştiu. M-a bucurat să constat această neîmbătrînire, m-a revigorat gîndul că poate şi eu sunt la fel de uşor de recunoscut ca fiind la fel ca pe vremea cînd petreceam printre ei mult mai mult timp… Da, pesemne privirii mele de acum i s-a suprapus privirea mea de atunci şi ştiu că aşa va rămîne…

Îmbrăţişare strînsă, puternică, reproş dureros fără cuvinte, fără privirea în ochi… Neînţelegere a faptului că lucrurile nu mai sunt la fel. Că nu mai sînt. Lacrimi şi priviri ascunse… Promisiunea stîngace – amăgire a unor vechi vinovăţii – a revederii în locul în care nu mai e nimic. Gândul: „la ce bun”?

Goană de cîteva sute de kilometri dus-întors într-o singură noapte.  Şi cîteva ore „împreună”, privindu-ne stînjeniţi peste masă… Venirea, precum încă o despărţire. Goana, prin beznă, precum o alungare… purificatoare de… gînduri, de remuşcări. Viteza în noapte, fără peisaje, fără opriri, ca un burete care şterge tot. Obositoare, întîlnirea cu somnul…

Abia acum înţeleg şi eu: de ce „Genunchiul Lumii”?… Poate am bănuit doar frumuseţea acestui loc: „Genunchiul este un exemplu de măestrie a Dumnezeirii, pentru că nici cele mai prefecţionate tehnologii nu au reuşit performanţa unei asemenea suprafeţe netede, fără rugozităţi precum suprafeţele oaselor din genunchi.” Da, „Toate necazurile lumii se strâng în genunchi”, în Jurnalul Naţional! Superb titlu pentru un articol… ortopedic! Am să-l fur! 😉

Cîteva zile fără Internet mi-au reprodus un scurt-circuit din care îmi „revin” cu greu. De fapt nu ştiu dacă e, de fapt, o „revenire” şi dacă îmi doresc asta. Poate că nu vreau să recunosc că de fapt acea stare, acea realitate „fără” era cea firească. Greutatea resimţită acum în faţa ecranului alb, reamintirea greoaie a parolelor şi comenzilor, senzaţiile stranii privind unele chipuri, privind unele cuvinte care mi se îngrămădesc acum sub ochi… Efectul buretelui aici începe să dispară…

Consimt, din nou, asupra celor scrise de Andrei Pleşu: „N-am argumente solide – cel puţin deocamdată – pentru a credita resursele de solidaritate, vigoare sufletească şi dinamism civic ale unei populaţii risipite interior, sleite de lipsuri, hărţuite de tot felul de „zbierători şi dibaci“, înrăite de lupta pentru subzistenţă. Uneori, oricît m-ar întrista ceea ce simt, mă întreb dacă nu oblojim, în fibra noastră, un virus (mai vechi) al disoluţiei, dacă nu stăm sub steaua sumbră a unei ratări istorice, a unei „moşteniri de nenoroc“ – cum spune undeva Iorga, într-o pagină de călătorie prin Haţeg.” Moralistul ar îndemna la speranţă şi entuziasm, în cele din urmă… Dar e undeva o „oboseală cronică” care-l face să o spună doar cu jumătate de gură, pentru un sfîrşit de text într-o notă… pozitivă. Ştiu acea oboseală… Anulează tot.

Sunt „fixat” încă asupra lui Mircea Cărtărescu. Îi studiez metamorfozele, alături de ale altor cîţiva: „Astăzi suntem, economic şi moral, la nivelul anilor 1992-1993, am dat deci înapoi cu optsprezece ani, şi spectrul falimentului ne pândeşte din nou. Cetăţeanul e iar sărac ca degetul, instituţiile nu func ţionează, clasa politică e jalnică, imaginea noastră în afară e din nou grotescă. Ce-i de făcut? Pe unde scoatem cămaşa? Aş vrea să ştiu să răspund la aceste prea multe întrebări.”

Prim-preşedintele de partid şi de stat denunţă legitimitatea poliţiei ca instituţie a statului acesta, aruncă copilul din copaie odată cu lăturille. O face fără echivoc, discreţionar, şi nu doar simbolic, cum a făcut-o cu alte instituţii ale aceluiaş stat. Din asta înţelegem că asta e calea: nimic nu contează, „statul sunt eu”. „PPPS” („vremelnicul chiriaş”) acreditează ideea că o „instituţie a legii care nu respectă legea” poate fi anulată, ignorată, ştearsă în bloc din fundamentele şi constituţia ei. Aştept aceeaşi măsură (dublă măsură?) şi în privinţa Camerei Robertei şi a zămislirilor ei… legale! 😉
Afară plouă.

Servus, Blogolume!
Totul poate să doară. Totul doare de fapt… Minciuna e un mizilic pînă la urmă. Aflu asta, răstălmăcind rîndurile Cellei...  Duhul vorbelor trece pe la Rodica… Şi eu am căzut pradă aforismelor 😉 Dumitru explică şi el lehamitea… O aşteptare la Deea… Vio, în Oplisme, despre o stare arhicunoscută, despre penibil… Oh, ce amor la prima vedere şi la vară cald! 😉 Un fel, alt fel de rău, găsesc la Paul... Iulia Haşdeu şi Maria Tănase, la un loc. Locul lui CorneliusMircea renunţă şi el la nişte… servicii. Mă alătur! Doar Vania şi prietenii ştiu de ce ! 😉 Genunchii de iarbă… Îi descopăr, cu un pic de invidie, la Teo! 😉 Cristian găseşte locul oamenilor, în cuştile cu zăbrele de fier… Un manual de… curăţenie răsfoiesc de la Daurel… Aş mai fi adăugat cîteva… pagini, legate de nişte… indivizi.  Omul şi… căţelul, la Cristi! 😉 O chestie… esoterică, asta-i mai lipsea lui Milf şi Petrov! 😉 O carte superbă, pentru copii şi nu numai, începe să ni se dezvăluie dintre… coperţile Mirelei! Rătăciri ale minţii să fie? Ne-o spune Onu… Bărbi şi bărboşi, la Andi… Nu ştiu… Binecuvîntez inventarea lamei de ras! 😉 Viaţa ne e jucată la ruletă… Da, Cati, ar trebui să ieşim din cazinou şi să trîntim uşa în urmă!

Un zvon şi-o emoţie. Înţelesuri…

Un zvon care m-a… electrocutat astăzi m-a pus pe gînduri şi am realizat că de multişor nu mi-am mai văzut mulţi dintre prieteni (şi nu că ar fi prea numeroşi!), că nici măcar n-am mai schimbat cîteva vorbe cu ei chit că telefoanele şi internetul îmi sunt la îndemînă… Din fericire, după aproape o zi de îndoieli (ştiţi senzaţia aia de om lovit cu lecuca-n cap?!) de priviri în urmă şi de remuşcări aproape, în cele din urmă zvonul… fatal a rămas doar zvon… fatal. După mai multe ore de întrebări, cum spuneam, am apelat, cu inima-n gît, numărul vechiului prieten aşteptîndu-mă fie să nu-mi răspundă nimeni fie să mi se confirme implacabilul… Nu ştiu dacă aţi avut vreodată senzaţia asta… Însă mi-a răspuns chiar el: „Eheheee, ce faci bătrîne, mai trăieşti!?”... mi-a zis jovial eu înghiţindu-mi aproape limba! Şi zic că mi-am înghiţit… limba fiindcă replica pe care, instantaneu, am fost tentat să i-o aplic ar fi fost: „Ce mai faci tu băi băiatule, c-am auzit c-ai… murit?!” Dar mi s-a părut o glumă sinistră, chiar dacă doar eu, prietenul-zvoner şi-un alt bun amic căruia-i încolţisem şi lui întrebarea, cunoşteam contextul acestui deznodămînt! Ei… şi am stat apoi un pic la poveşti cu promisiunea că-i musai să ieşim la o bere zilele astea fiindcă altfel ea s-ar putea transforma în… ţuică fiartă, prin aburii iernii, şi-ar fi păcat…
Nu vă daţi seama ce uşurare am simţit după conversaţia cu vechiul camarad în tot restul orelor şi pînă acum! De atunci îmi tot fac inventarul prietenilor şi rememorez involuntar întîmplări mai vechi sau mai noi. Toate, spumoase, toate încărcate în fel de fel de urmări de la momentul producerii lor şi pînă azi. Toate, descoperite acum parcă într-un cufăr prăfuit uitat prin nu ştiu ce colţ de pod. Pe unii i-am aflat prin nişte alte părţi de lume, pe alţii la o aruncătură de băţ, dar cît habar mai am de viaţa lor sau ei de a mea? Chestia asta mi se pare de neiertat acum şi, chiar dacă spun asta sub impresia emoţiei de azi, cred că vine un moment cînd unele lucruri ar trebui cîntărite, cînd foarte importantele obligaţii cotidiene ar trebui cernute în raport cu… măruntele întîmplări memorabile şi oamenii care ni le-au prilejuit la un moment dat… Trec veri, toamne, ierni şi am uitat pînă şi vocea sau chipul unora dintre ei. Şi? Pentru ce?… Ce contează cu adevărat? Da, mi-e tare bine să-i ştiu „acolo” şi cînd iată, ceva-mi zdruncină binele ăsta parcă se dărîmă cerul pe mine… Da, doar gândul ăsta şi e de ajuns să înţeleg „însemnătăţile” trecerii noastre…
Ei bine, dragilor, vă avertizez: pregătiţi-vă să vă… inoportunez de-acum cu cele mai… stupide întrebări sau… invitaţii! Nu de alta, dar o întâlnire cu… fuscelul de loitră mi-a ajuns! 🙂

Servus, Blogolume!
Ceva… mâncărimi de primăvară în apucături aparent de… poveste găsesc la Vania 😉 La Gigi, încă persistă sentimentul acela de… insulă. Mirela şi culorile ei extraordinare, mereu surprinzătoare! 🙂 (M)ilf, fără Petrov(?) le ridică o originală statuie pompierilor, cu ceva vreme înainte de 13 septembrie 😉 O leapşă frumoasă, despre cărţi, primesc de la Cati… Atîtea cărţi mi-s dragi… încît lepşele-mi par tot mai neîncăpătoare… Nea Costache pregăteşte ceva?… Aşteptîndu-i recomandările îl… frunzăresc 😉 Papillon îmi spune despre rătăciri şi pierderi… Da, ştiu…  Ceva senzaţii amare găsesc la Lollitta… cu iz de trafic electronico-blogheristic. Cred că m-am lecuit de asemenea… alergări 😉 La Ioan descopăr un… dacă… 😉 Despre ţiganii… înţeleniţi pe sub podurile Franţei mai aflu de la Karla. Onu a plecat într-un basm de concediu! 🙂 Ticke mă lămureşte în privinţa „rostului”… petiţiilor, pe hîrtie şi/sau on-line 😉 Athe e într-o tabără. Pe bune! 😉  Cella ştie – şi-am mai făcut referire la asta… – toate-s fugare. Atunci?… Picături de dor şi buze cu gust de mere… la Cristian. Senzaţii şi cumpeni, undeva, aprope de o piaţă din Gibraltar, dinspre DanaAndi îmi lasă un bob de nerăbdare şi n-ar fi prima oară ;)… Roxana priveşte dinspre un azi bolnav spre un mîine iluzoriu… Deea-mi vorbeşte despre lei şi… leoaice 😉 Ionutu e de ceva vreme… internaţional 😉 dar scrie ca şi cum ar fi aici… Jos pălăria şi baftă! Angela are o poveste cu… miliţieni. Scrisă meşteşugit, ca de obicei, întîmplarea-mi pare… cunoscută, doar că nu era vorba de… Miliţie 😉

Toate cele bune!

Pe o margine de şpalt

Găsesc în revista „Cultura” a lui Augustin Buzura un text cel puţin interesant şi în orice caz care, îmi trezeşte nostalgii: „Cum se corecteaza „The New Yorker“”, de Cătălin Sturza. Am privit mereu cu admiraţie şi cu jind la felul în care se nasc ziarele americane, la furnicarul acelor redacţii enorme, cu tipografiile ascunse în măruntaiele zgârie-norilor şi încheiate cu rampele de distribuţie de pe care sunt aruncate baloturile cu ziare în camioanele uriaşe. Din textul despre care vorbesc aflu cum se naşte un articol, care-i sunt paşii corecturii şi sunt din nou uimit. Un departament întreg de corectori citeşte un material de cinci-şase ori sau mai mult! Şi îmi aduc aminte acum de cele două corectoare ale noastre citind şpalturile o dată, „aruncînd” greşelile pe marginea acestora, făcînd, undeori „capetele de rînd” pentru a aştepta apoi paginile venite din zeţărie, pentru a le mai citi o dată alături de capul limpede, înaintea bunului de tipar, la miezul nopţii… Un articol era văzut, astfel, de cam cinci ori punînd aici şi prealabila viză a şefului de secţie şi a secretarului de redacţie, dar nu cred că în România a existat vreun ziar cu o corectură, doar, la cinci mîini! Şi ceea ce făceam noi era considerat pe atunci, acum mai bine de 10 ani, ca fiind ceva de… şcoală veche şi exagerat! Astăzi, bănuiesc, că din cenuşăreasa redacţiei corectura pe Dîmboviţa a devenit insignifiantă dacă nu inexistentă… Iată însă că în America, la un ziar cu un milion de exemplare tipărite tiraj – şi nu la un cotidian ci, ce-i adevărat, la un săptămînal de cultură! – astăzi corectura este un laborator care funcţionează cu precizie de ceasornic cîntărind fiecare cuvînt, fiecare virgulă, de cîteva ori! Mi se pare remarcabil acest fapt şi sunt convins că asta este o regulă sfîntă a ziarelor americane, alături de cultul huliţilor şi inculţilor yankei – în ochii noştri! – pentru cuvîntul scris.
Atunci, mai are sens să fac vreo consideraţie asupra stării presei scrise de la noi, să mai spun că nici în cazul ăsta n-am învăţat nimic de la americani? Are sens să mai fac judecăţi ce-mi vor fi considerate măcar desuete? Da, sunt nostalgic – îmi e că încep să fiu şi eu un rentier al trecutului, după cum zicea Paler! Mi-e dor de vremurile în care presa mai avea ceva greutate, trezea respect şi încredere iar chioşcul de la colţ era un mic templu care… chiar vindea ziare… În alte părţi asta încă se întîmplă, în vreme ce noi punem decăderea presei scrise pe expansiunea mediilor electronice! Tristă şi fadă scuză!

Servus, Blogolume!
Încă mai plouă cu stele, mă încredinţează Cati. Despre un soi de… cristalizare îmi povesteşte Saturnianul…  Mihaela îmi aminteşte de cînd n-am mai jucat şah!… Un jurnal de călătorie găsesc la MirelaOnu încearcă un… diagnostic. Politic 😉 Gabriela mă duce cu gîndul la o ghindă… 🙂 Parte dintr-o poveste lungă şi frumoasă descopăr la Dan… Vremuri şi locuri ştiute… O invitaţie la respect, de la Deea! Manole mişcă lucrurile… tentant 😉 Un frumos periplu transilvan desenează Carmen… Se apropie… şcoala şi înţeleg asta de la Vania 😉 Un pic de viaţă la… Brightie 🙂 şi-o amintire din… Piaţa Steagu’ unde-am vîndut şi eu ceva, cîndva… Şi alta despre nişte… mafioţi! (pluralul îl pun eu fiindcă ştiu… senzaţia!) ;)… Athe are nevoie de-o mână de ajutor… pe motiv de… laptop…