Din dor de cuvinte de plumb. Şi dor de cerneală

Şpalturi, culegătorie, zeţărie, linotipuri, zincuri, rotativă, recalandrare… Aldine, cursive, cicero, machetă, corectură… Cam în aşa ceva stătea viaţa unui ziar, acum vreo cincisprezece ani. Acolo, în tipografie, în arşiţa încinsă şi grea a plumbului şi în parfumul cernelii era adevărata casă a literelor. În miez de noapte şi în ţăcănitul telexului. Litere înşirate în culegar şi puse în titluri, rînduri măsurate cu grijă curgînd din linotip puse în text, fotografii developate în zinc. Toate, după desenele, cu creioane de ceară ale machetelor paginilor, de la una la a patra, la a şasea, la a opta la a doisprezecea… Aşa se năştea ziarul. Şi la multe multe astfel de naşteri am moşit şi eu ceva ani. Am fost mamoş de ziare.
Acelea erau ziarele adevărate. Aceea a fost adevărata şcoală de presă. Ăia sunt ziarişti, care au trecut pe acolo, care au făcut cap limpede cînd se crăcăna de ziuă, alături de tipografi, de oamenii ăia în halate, cu mîinile negre de cerneluri care, nimereu perfect locul fiecărui rînd în tipare prea rigide de fier. Tipare de fier, rigide, neîncăpătoare, în care orice cuvînt de prisos trebuie amputat din fraze fără milă. Oricît de frumos ar fi fost reportajul. Şi orice virgulă dintre subiect şi predicat extirpată elibera sudori, sudălmi, fiare aruncate pe jos.
Unde or fi acum nea Paul, Nicu, Ţiţi, Mihai, Vivi, Orlando?… Şi încă nu mi-i amintesc acum pe toţi, chiar dacă parcă a fost ieri. Era muncă multă pentru un petec de ziar care, ca şi acum, trăia doar cîteva ore. Şi era multă viaţă în ziarele alea…
Mă întreb cîţi dintre mai junii jurnalişti de azi ştiu despre ce vorbesc. Mă întreb dacă vreun curs sau vreo oră de practică de la „jurnalistica” de azi (inutilă dealltfel, dar asta e altă poveste) se ţine acolo, în muzeul dinozaurilor mecanici fumegând şi pufnind care, scuipă litere încinse pe nări? Şi îmi dau seama privind peste aceste rînduri, scrise iată la laptop şi nu la… linotip şi gata chiar să fie tipărite instantaneu, dacă ar fi nevoie, la un simplu clic, îmi dau seama că am vorbit aici despre o lume dispărută. Toate astea nu au dispărut doar din viaţa mea dar au dispărut din realitate. Nu le mai ia în seamă nici măcar sfîntul Google!
Ziarele de plumb, tipografiile alea cu tipografii lor cu tot, toate au dispărut. Şi păreau veşnice. Probabil şi ziarele de azi, digitale şi reci şi fără sudoare şi fără plumb în sînge, vor dispărea şi ele. Altceva le va lua locul. Cu toate astea, cred, şi întăresc asta, ziarele adevărate au fost alea despre care am povestit aici şi gazetarii adevăraţi aceia care ştiu despre ce vorbesc şi s-au dus măcar o dată să caute şi să găsească, să pipăie şi să adulmece cuvintele şi cerneala de plumb. La… crăcănatul zilei…
litere...cuvinte... culegar... plumb

Lumină din Genunchiul Lumii…

Bine ar fi ca Lumina gîndurilor bune să rămînă cu noi, ca bucuriile simple să ne umple viaţa, ca sinceritatea să ne petreacă fiecare rînd, să descoperim limpezimea cuvintelor şi comunicării şi să avem parte de schimbările pe care fiecare ni le dorim. Alături şi împreună cu toţi cei dragi sufletelor noastre. Nu doar azi, nu doar în Noaptea Învierii!…

Sărbători Fericite şi un Paşte Fericit, cu sănătate, vouă celor pe care vă citesc, vouă celor care, cîteodată, zăboviţi pe aici, prin… genunchiul lumii!
Cristos a Înviat!

Metatext bricolat din blogotecă

O fi sau n-o fi revoluţie la Chişinău? O fi lovitură de stat? Moldova plânge, aflu, văd, aud surprins că vreo cîteva sute de tineri au ieşit solidari în stradă şi prin oraşe din ţară… Dar mă încăpăţînez să încerc să mă ţin şi azi ceva mai departe de perdeaua aia de fum. Chiar şi de o Italie cutremurată, de un Băsescu pierzător, de scenarii şi arestări ori de un Gigi erou. Apoi observ că fumul şi isteriile zilnice mă lasă tot mai indiferent... Primăvara o fi de vină, cu tot alaiul ei de astenii, de flori de cireş şi îndrăgosteli. Aşa că, iată, dau o raită prin blogoteca-mi personală, aici unde se întîmplă lucruri mult mai cuprinzătoare decît ar crede un Ion Cristoiu (pe care altfel îl stimez) care preia şi el o subţirică şi… intelectualistă prejudecată şi vede în bloggeri tot nişte frustraţi care, nu au altundeva loc să scrie

În momente din astea de confuzie, de mizerie citadină uneori acolo unde te aşteptai mai puţin, de injustiţie poate, ar fi ok să reînvăţăm să privim în urmă pentru a desluşi ce este cu noi. Ne vom da astfel seama cît de insignifiante ne pot fi problemele şi ne vom lămuri. La fel, rămîn fidel gîndului că în vremuri din astea, crizate, pline de umbre, întoarcerea la cărţi, tipărite sau nu, la muzee, la cetăţi, la muzici, regăsirea culturii astfel şi a comunicării ne pot salva, ne pot face să credem în umanitatea noastră. Acestea, laolaltă cu privirea spre lucrurile mărunte. Nu atît de mărunte însă, încît să nu ne mai dea o dată de gîndit asupra  putinţei zborului, asupra resurselor nebănuite din noi.

În felul ăsta cred că nu ne vom mai mira sau ruşina de firescul nostru. În felul ăsta am putea noi înşine să ne fim mai suportabili, să ne putem privi iar în oglindă, să ne oglindim în apă. Ştiu, uneori adunarea de cuvinte nu e mereu totuna cu adunarea de gînduri, poate fi însă un soi de poezie. Aşa mi se întîmplă acum, departe de murmurul unor talk-show-uri din care nu (mai) înţeleg nimic, departe de perspective care ar trebui să mă revolte. Dincolo de sensuri, bricolajul acestei clipe poate deschide bricolajele altor întrebări

Sfîrşit de toamnă cu Andre Rieu


Încă o zi de toamnă frumoasă, lumina e mieroasă şi parcă se scurge pe geamul ferestrelor… Probabil e unul dintre ultimele week-end-uri calde… Ah, la mulţi ani, Mihaela! Acum 11 ani exact aveam noi frumoasa nuntă de pe Cetate!… La mulţi ani, iubire, împreună!… Parcă a fost ieri, nu?… Acum, frunzele copacilor s-au rărit aşa încît acum văd pe geam detalii pe care nu le vedeam acum o săptămînă: bordurile, aleea de pămînt răvăşit… Nu m-am bucurat însă destul de spectacolul colorat al Tîmpei… Am zărit doar copacii arşi în tonuri de toamnă… şi nu m-am lăsat fermecat de peisaj… ca altădată. Nu am avut timp… Acum totul e brun, copaci goi încadraţi de verdele rarilor brazi… Nu am imortalizat momentul… La anu’ poate! Acum bate vînt de iarnă… O simt pe aproape… Ne vom bucura de ea dar ne vom şi sătura destul… Pîna atunci, azi e o zi de toamnă frumoasă… Poate printre ultimele… Toamna, atît de scurta toamnă adevărată. Şi merge teribil de bine cu veselia acestui extraordinar Andre Rieu. Un om-spectacol desăvîrşit…