Căderea din Lună

În cîteva ore se fac 40 de ani de la primul pas pe lună, de la Apollo 11, de cînd Neil Armstrong a spus, memorabil: „Acesta este un pas mic pentru om, un salt urias pentru omenire”. Prilej de fanfare, de controverse, de mistere. Da, nu zic nu, a fost o chestie… mare, de proporţii istorice, iar dacă pe vremea aia media ar fi fost la fel de „în floare” ca acum, probabil am fi putut compara, în privinţa audienţei, urma pe lună cu ceremoniile funerare, tot planetare, recente ale lui M.J. (moonwalk…)  Ştiu, sunt vremuri şi lucruri diferite.

Însă privesc peste ăştia 40 de ani (şi cu o oarecare sensibilitate din partea-mi pentru acel 1969) şi îmi dau seama că, din 40 în 40, sunt doar cîteva momente memorabile de spus, aşa dintr-o respiraţie, privind de la nivelul istoriei umanităţii. Dar privesc şi din perspectivă personală la cifra asta şi descopăr sensibilităţi reţinute undeva în amintiri. Apoi privesc spre… Lună!

Ca un făcut, într-un fel sau altul, şi prin intermediul blogolumii (sau… BlogoLunii?) 🙂 astăzi gîndurile mi s-au intersectat cu aceste semnificaţii. Mi s-a părut interesant să constat că, în vreme ce americanii vorbesc despre triumful lor din iulie 1969, noi românii, de 40 de ani încoace, nu prea avem despre ce triumf să vorbim. Şi ni se sugerează chestia asta, chiar acum, printr-un articol din „The Observer” în care ni se arată imposibilitatea ca şi noi să fi avut vreo revoluţie împlinită, ni se dă cu tifla… imaginii lui Ceauşescu împuşcat. Iar la Daurel am găsit o explicaţie a „succesului” nostru faţă de al altora… Da, într-un fel noi am rămas… „căzuţi din lună” pe lumea asta.

Privind spre cei 40 de ani de cînd noi oamenii am cam… pîngărit virginitatea lunii (fapt pedepsit, se va vedea, după cum se pare…) constat altceva însă. Îmi dau seama cît de dor mi-e de luna aia veche, rotundă cît o pîine mare care, mi se agăţa de marginea ferestrei casei bătrîneşti de la ţară. Luna aia cu un voal plin de stele căzătoare… Nu am mai văzut-o de mult, aşa cum o vedeam din sat…. Alteori o priveam de pe prispă, parcă stătea să îmi cadă în braţe să ne îmbătăm împreună de parfumul tare al reginei nopţii. Nici regina nopţii nu am mai găsit-o de mult… Şi îmi amintesc despre astea dinspre uliţele copilăriei mele, cu colbul din şanţurile de pe marginea drumului şi fîntînile şi bolovanii pe post de bănci de pe la porţi. Despre ele m-a întrebat ceva, cineva cu „stropi de suflet la vedere”, pe a cărei „la ţară” o invidiez oricum ar fi. Luna aia… dodoloaţă era mereu acolo, după acelaşi drum lung şi sufocant „cu Rata”, de care mi-a amintit şi Adi

Iar cei 40 de ani îmi spun şi altceva. Şi se leagă altfel de „luna mea”. Este o vîrstă. Nu ştiu, la mine au rămas mereu cîteva vîrste peste care nu a mai trecut vremea. Pe tata, de pildă, l-am văzut mereu ca avînd pe acolo, 40 sau 42 de ani… La fel l-aş vedea şi astăzi. Cum vîrsta mamei mi s-a oprit pe undeva la 37. Aşa o văd şi acum, indiferent cît a mai trecut de atunci… Iar eu aveam cîteva luni cînd americanii ăia puneau piciorul şi îşi lăsau înfiptă urma-n lună… În ce mă priveşte, nu i-aş da deloc,… lunii mele, 40 de ani.

Poate fiindcă, aşa cum îmi dau seama acum, la un moment dat, nu ştiu cînd şi cum, am cam căzut din ea… 🙂 Un fel de sonată a lunii?

Genunchiul Lumii din… sacul de plastic

O întrebare-apendice care mi s-a tot pus odată cu „de ce, un blog?” a fost „de ce Genunchiul Lumii?”… „Intro-ul” blogului este, cred, suficient, ca explicaţie… Pe lîngă asta, intenţia-mi a fost şi de a recupera, digital, „poeziile dispărute”, într-un fel de jurnal… Poeziile mele „dispărute” fie prin sertare, fie prin dosare stivuite într-un sac de plastic… Sacul ăsta de plastic a fost un timp depus într-un beci… Şi din sutele de pagini ascunse acolo începuseră să crească ramuri, frunze, rădăcini. Da, la văzul acestei minuni am decis să le aduc aici, dintre coperţile lor de cărţi netipărite… Sunt cîteva sute şi vin încoace de dinainte de ’89, pînă în… zilele noastre. Dar nu le voi data decît pe unele pentru care timpul şi înseamnă ceva. Poate voi „scana” aici şi cîteva dintre apariţiile în presa literară şi cîteva dintre premiile vremurilor despre care vorbesc, de prin 1986 încoace:  „Astra„, „SLAST„, „Luceafărul”, „Steaua„, „Convorbiri literare„, „Transilvania„, „Ramuri„, „România literară„, „Echinox” ş.a. Sper să le găsesc pe toate şi să găsesc, pe ici pe colo, timpul necesar pentru această migăloasă recuperare de suflet. Nu am un deadline aşa că o voi face pe îndelete cu credinţa că timpul poeziei este infinit şi, cum spuneam, contează prea puţin data naşterii ei… Dar nu am răspuns cu totul întrebării de la început. „De ce Genunchiul Lumii?„. Şi fiindcă acesta e titlul unei poezii din 10 februarie 1991, care zice aşa:

Genunchiul Lumii

Am şters cu mîneca îngheţată
laptele scurs peste masă, era un fel de dor
născîndu-te din pîntecele lunii…
Apoi te-am văzut, întreagă în minunea de oglindă
răsfrîntă peste mare, blondă…
Pierdusem harul cuvintelor virgine,
cînd căutînd paianjeni blînzi, greieri
sfioşi, moluşte, pe tine te-am găsit,
ascunsă printre frunze ţinînd în palme
genunchiul lumii, tînăr.

Ei bine, voi încerca să le adăpostesc pe toate, poezii ori proze, în acest nou „Genunchi al Lumii„, virtual şi mai… steril oricum decît sacul de plastic din beci… 🙂 Am început de ceva vreme operaţiunea asta cu un prim volum: „În apa tăcerii„, pagină găsibilă în acest blog…

P.S. – Muzica, azi, e a Alexandrinei Hristov, o voce specială, de-a noastră, autohtonă, deşi născută dincolo de Prut…

Cînd muzica salvează cuvintele


De cele mai multe ori, cuvintele sunt împovărătoare şi nici măcar nu au sens. Chiar dacă descriu realităţi, chiar dacă încearcă să scoată adevărul din mocirlă, chiar dacă umezesc ochii… Nu mă refer la textele banale, la platitudini, la limbile de lemn. Vi s-a întîmplat să le citiţi, să le recitiţi şi să nu vă spună nimic? Să nu pricepeţi nimic? Să vă sune a gol? Vi s-a întîmplat să realizaţi că deşi acele cuvinte sunt lumea în care trăiţi, ţara căreia îi supravieţuiţi, ele sa nu aibă niciun sens? Atunci, cînd te cuprinde ba furia, ba disperarea, în ultima clipă vine şi te salvează muzica. Iar cînd muzica aceea e, de cele mai multe ori, o mare surpriză şi spune tot ceea ce ai vrea tu să spui despre orice, atunci ierţi pînă şi cuvintele ce te-au dezamăgit, ce te-au trădat… Şi le îngădui doar să se mai strecoare căteva, printre strofele acelei muzici…
Aşa am păţit eu azi cu ele, cuvintele, şi cu noile piese – revelaţie ale rebelilor Guns N’ Roses, venite după vreo 15 ani… Şi totuşi au venit, cu o putere pe măsură. Alţi 15 ani de cuvinte, printre altele… Cum trece timpul! Ascultaţi-le şi… alegeţi!