Oraşul pe-al cărui umăr poţi să plîngi…

Înainte să fie capitală culturală europeană (demers ambiţios asupra căruia ne aplecăm cu entuziasm dar şi cu o oarecare suspiciune acum), Braşovul rămâne capitala anotimpurilor noastre. Bineînţeles că sunt subiectiv dar nu ştiu alt oraş care să se aşeze atât de bine în orice anotimp. În toamna asta, de pildă. Nu ştiu alt loc mai fotogenic şi care să îmblânzească atât de magic culorile, ca Braşovul. Luaţi-vă o oră de respiraţie şi aruncaţi o privire de la Tâmpa până peste Cetăţuie şi veţi fi convinşi încă o dată. Dar, mai presus de toate, Braşovul este oraşul anotimpurilor noastre interioare. Că e toamnă, vară, primăvară sau iarnă, ele merg ca unse cu oraşul acesta. În suflete şi gînduri, însoţirea noastră cu toate întîmplările aici ni se petrece mai uşor. Şi nu voi aminti nici de bucuriile sau amărăciunile noastre concrete, pe care ni le ştim cu toţii (toate, desigur, atât de grele, cât omenescul poate duce), dar parcă Braşovul e oraşul pe-al cărui umăr poţi plânge, ca pe al niciunuia altuia…
P.S. – text venit în întâmpinarea „Braşovului, oraş magic”, cu titlul „Capitala anotimpurilor noastre”, a priori celui „stîrnit” de efemerul dosar de candidatură „Brașov 2021 – Capitala Europeană a Culturii.”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

În faţa blocului. Vecinătăţi

Bărbaţii, vreo trei patru, sting arşiţa cu cîteva rînduri de bere. Femeile, vreo patru cinci, îşi sting ţigările de marginea bordurii şi stau cu ochii pe droaia de plozi de-o şchioapă din jur. Strigătele intermitente ale acestora te fac să tresari din minut în minut ca la gîndul unor teribile incidente. Din cînd în cînd se schimbă pamperşi pe capota maşinilor ascunse prin tufişurile din parcare. Cîte un scîrţîit de cauciucuri ameninţă şi el, la intervale fixe de timp, siguranţa cuiburilor de pisoi şi căţei care completează habitatul familist care-mi aminteşte de atmosfera plină de muşte a străzilor mărginite de blocurile de nefamilişti de odinioară.
Ce-i drept, muşte sunt şi aici, destule, şi te conduc la sigur, dacă ai rătăcit cumva calea, spre tomberoanele de la marginea perimetrului. Acolo e zona de zi şi de muncă a nemernicilor cu căutături perfide spre „familia” de dincoace (posibila pradă). Uneori, cîte o mătuşă aduce de sus – după un scurt şi strident dialog de la înălţime spre bază – o farfurie cu plăcinte, clătite sau porumb fiert. Din cînd în cînd cîte un bărbat sparge un pepene sau doi şi-l împarte vecinilor, după care-şi vede sub atenta asistenţă a celorlalţi de mica mecanică a autoturismului din dotare. Pe la orele prînzului lucrurile se liniştesc brusc, semn că toţi se vor fi retras pentru două-trei ore pe la casele lor…
Pe măsură ce cade răcoarea vioiciunea comunităţii creşte din nou, rotiţele cărucioarelor şi roţile bicicletelor prind a se învîrti, creşte şi vigilenţa mamelor atente la imprudenţele provocatoare de julituri ale odraslelor, marginile trotuarelor se garnisesc cu cîteva rînduri de doze de bere, cu muşuroaie de chiştoce şi de coji de seminţe. Sunt orele favorite ale precupeţului cu chioşcul de la colţul blocului a cărui clientelă fidelă îi mai numără şi pe cei cîţiva adolescenţi de vară accesorizaţi cu cîte un „smartfon” şi adunaţi, la tovărăşia de seară, în jurul boxelor unei maşini mov decapotate. Generaţia următoare, carevasăzică…
E vară, e „vacanţa” de vară şi e copilăria de jos, din faţa blocului. În unele weekenduri se lasă chiar şi cu sfîrîit de grătar. E bine, e… vară de vară! Nu se compară cu restul vremii şi al anotimpului de ploaie şi de frig. Nimic altceva nu se compară cu asta. E copilăria pe care şi-o vor aminti…
„Sus” e fie o altă şi… aceeaşi ordine a zilei, fie o previzibilă, distrată şi fără sens coabitare între vacanţele unor venetici importanţi. La aprinderea felinarelor gălbuie şi la apariţia moliilor se aude invariabila stingere: „Să vă ia mama dracului! Mama dracului să vă ia!”, ţipă horcăit în mulţime baba şoldie, de la unu’, cu găleata-i verde în drum spre tomberoane.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Puţintică rezistenţă. Meteorologie

Arde sfîşietor (şi) vara asta. Cum ardea gerul în februarie. Mă refer la ardere şi nu la sensul mercurului din termometru. Şi ne era dor de vară în iarnă. Şi ne e dor de iarnă, în vară. Sau măcar de o răcoroasă, căldicică, ploioasă toamnă… Suntem, desigur… „meteodependenţi”. „Totul se pune în această egoistă ecuaţie”, mi-a spus un bătrînel mai deunăzi. „Nu ne e prea bine nicicînd, nici cînd ne fierb creierii nici cînd ne îngheaţă. Suntem croiţi tare prost!”.
Dar cîte alte dependenţe nu avem! Sau… dependinţe nesufleteşti sau sufleteşti, după caz! Din aceeaşi înţelepciune însă sunt încredinţat ca dincolo de anotimpurile extreme ne vom aşeza mai în firesc mai la toamnă şi mai spre primăvară. Fusesem învăţaţi de mici că trăim „într-o ţară cu climă temperată”. Probabil de aici şi rezistenţa noastră la… intemperiile de tot felul. O rezistenţă, ce-i drept, debilă. De aici şi răbdarea de a le lăsa să treacă toate şi mai cu seamă războaiele ce nu-s ale noastre. Suntem încredinţaţi că „data viitoare” va fi mai bine. Aşa-i firesc mersul lucrurilor, după mintea noastră: să fie „mai bine”. La cît de… „altruişti” cu viaţa, cu oamenii şi cu variile noastre aşteptări suntem, m-aş întreba cum am fi fost dacă eram trăitori doar într-o lungă şi fierbinte vară sahariană sau într-o lungă şi geroasă iarnă polară? Şi cît de nezdraveni la cap ar trebui, totuşi, să fim ca să ne lăsăm pîrliţi de bună voie?
Una peste alta pe arşiţa asta, din instinct de conservare şi exersînd picuţul de rezistenţă, voi sta mai la umbră, precum pe gerul ăla m-am ţinut deoparte! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – E o zi mirabilă azi!

Cîntarul de anotimpuri. De Mărţişor

Aud zvonuri de primăvară. Înşelătoare, de bună seamă! Vine, a venit, în schimb, primăvara pe pereţii albaştri care ne ţin… parşivi de urîtul zilelor. Oraşul e mohorît încă şi, pare-se, se încăpăţînează să mai rămînă aşa. Da, e devreme, primăverii astronomice îi mai trebuie ceva drum să ne ajungă… Am dat o raită „pe Republicii” ieri. Cazemate de zăpadă murdare de-a lungul Corso-ului, sloiuri ameninţătoare de-a înaltul, tranşee de gînduri vădite pe chipurile trecătorilor înfriguraţi. Căutam nişte mărţişoare… N-am găsit. Nu spun că nu am cumpărat cîteva dar… n-am găsit mărţişoarele alea pe care le ştiam eu. Trei sau patru tarabe mici, răzleţite pe ici si colo, şi mărţişoare fără chichirez, nemeşteşugite, aşa cum le ştiam. În alte primăveri pe Republicii n-aveai loc să arunci un ac în forfota muşteriilor de mărţişoare. Ce, cine i-a alungat? Da ştiu, prin pieţele periferiilor sunt destui, probabil pe acolo taxele sunt mai mici, dacă nu cumva „edilii” le-a interzis „în centru”! Sau, poate, nu mai e o „afacere” şi Arghezi e prea uitat? Să fi fost şi vreo teamă, ceva, de vreun protest al mărţişoarelor? Protestul ăla care aducea primăvara? Mai ştii?
Da, ştiu, am mai avut senzaţia asta de… „nu mi-e primăvara aia pe care o ştiu eu”. Nu ştiu exact dacă se referea chiar la o primăvară sau poate la o toamnă şi dacă, atunci, o fi prevestit altceva… Cîntarul meu de anotimpuri e defect de mult. Da, mi-e iarnă încă… Ştiu, aşa cum ziceam, trebuie să fie pe aproape pe undeva, decoltată, parfumată, nurlie, primăvara dar… încă nu e!

Nu e

În cutia de sidef şi aloi
Au venit podoabe noi,
Lăcuste, păianjeni, brotăcei.
Nu te speria de ei.
I-am încremenit în stihuri blajine,
Ca să te găsească pe tine,
Stăpână.

Şopârla-i pentru glezna de la mână,
Iar şarpele pentru grumaz,
Fetişcană de atlaz –
Şi pentru şoldul dumitale, de vioară,
Domnişoară.

Te rog a mă ierta
Dacă-ţi zic şi tu şi dumneata
Şi dacă din cuviinţă şi de frică
Mintea mi se face peltică
Şi uitucă mi se face.

Chihlimbarul ăsta-i o răgace.
Matostatul e un cărăbuş
Prins acuş.

E adevărat? Nu-i adevărat!
Gângăniile au cam întârziat,
Şi cutia de lemn de aloi
S-a întors din drum înapoi,
Pe spinarea furnicilor
În hamul şi hăţul panglicilor,

Bună dimineaţa duduie!
Uite-l mărţişorul: nu e!

(Tudor Arghezi – „Mărţişoare”, 1936)

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Ce toamnă-mi vine… prin vine!

Pe stil vechi, acum 130 de ani se năştea Bacovia. Poate nu ar conta data dacă am fi stăpînii propriei noastre memorii! Dar nu asta e povestea. Povestea e că e toamnă… Mai ieri înnebuneau salcîmii!… Întîmplarea face ca Bacovia să-mi fi amintit asta. Privind în urmă văd că mă declaram drept meteosensibil sau sensibil la trecerile şi farmecele diferitelor anotimpuri. Dintre acestea, toamna-mi era, şi-mi este, cea mai dragă. Ba chiar îi presimţeam sosirea, o adulmecam, o grăbeam… Nu ştiu cum de data asta nu-i aşa şi uite cum Bacovia-mi aduce toamna citindu-i pieziş şi pe Internet cîteva versuri. E toamnă şi o pîndesc să vină asemeni unui suferind la pat aşteptînd sosirea asistentei aurii ca să-mi „picure” mierea galbenă şi vie cu injectomatu-n vine!…

Duminică de piaţă. Am vîndut şi răvăşit iluzii şi am zăcut citindu-mi horoscopul. Am privit distrat spre un Bac plin de vini, aproape tragic (bacovianul Liceu, desigur!). Am deschis parantezele unor muzici. Am uitat să şterg praful. Mi-am tamponat rătăcirile provocîndu-le la norocul şi la iertarea de mîine. Luminile-s de seară şi de vară şi-mi fac din vinul rozaliu din pahar, vin negru… De mîine sigur or să cadă frunze şi o să plouă şi-a fost o vară-atît de scurtă că mi-i tare dor deja de ea. Aud zarva din jurul unor alegeri, aud că trebile statului devin din nou importante prin divane. Aud că încă suntem prea mulţi şi-ar trebui să mai fim… răriţi. Se va întîmpla, desigur, cu sau fără lehamitea noastră. E iar la modă verdele-brotăcel şi asta va revigora sigur… orăcăielile! Nu de mult era la modă violetul, movul…

George Bacovia
Amurg de toamnă

Amurg de toamnă pustiu, de humă,
Pe câmp sinistre şoapte trec pe vânt –
Departe plopii s-apleacă la pământ
În larg balans lenevos, de gumă.
Pustiu adânc… şi-ncepe a-nnopta,
Şi-aud gemând amorul meu defunct;
Ascult atent privind un singur punct
Şi gem, şi plâng, şi râd în hî, în ha…


Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Mi-e vară încă…

Încă nu mi-e… toamnă. Deşi dimineţile astea au fost altfel, aburul cafelei a avut o culoare suspectă şi m-au bîntuit nişte frunze, o lumină mierie, iar boabele de rouă mi-au părut mai mari… Ţin minte că gîndul toamnei m-a ispitit mereu repede şi de multe ori, în anii trecuţi, porneam prin tîrg să o pîndesc, să-i caut umbra, să o adulmec… Azi am căutat ceva… pda-uri de vară, ca să constat, suspect, că mai toate sunt de… toamnă. Da ştiu, cred că vreau să înşel gîndul… 😉 Încă mi-e… vară… Mai sunt ceva pepeni de cules, ceva struguri de lăsat în pace, ceva fluturi de stăpînit, ceva seri de ascultat printre greieri, ceva praf de desenat pe glezne… De data asta voi alunga, voi cenzura, o să-mi refuz cît voi putea de mult bucuria gălbuie, amăruie a gîndului ăluia colorat: „Mi-e toamnă!” 🙂

Sfîrşit de anotimp

Eram atît de atent,
încît se stingea-n cupole amiaza,
iar sunetele îngheţau în jurul meu,
prefăcîndu-se-n stîlpi răsuciţi.

Eram atît de atent,
încît plutirea ondulată-a mirosurilor
se prăbuşea-n întuneric
şi parcă niciodată n-aş fi-ncercat
frigul.

Deodată
m-am trezit atît de departe
şi de străin
rătăcind înapoia chipului meu,
ca şi cum mi-aş fi-nvelit simţurile
cu relieful fără de noimă al lunii.

Eram atît de atent,
încît
nu te-am recunoscut, şi poate
că vii mereu,
în fiecare oră, în fiece secundă,
şi treci prin aşteptarea mea de-atunci
ca prin fantoma unui arc de triumf.

Nichita Stănescu

Plimbare-n zi de vară

Brazii pitici vărsau ozon în alba dimineaţă
Şi ierburi-nalte, mai-mai te-acopereau,
Păşeai pierdută-n rouă şi-n verdeaţă,
Vorbind cu munţii cari recunoşteau.

Pasul tău mic şi iute închis într-o sandală,
Cuvântul tău fierbinte şi gestul tău ştiut.
Şedeam pe-un trunchi de carpen în liniştea totală
Ce urcă în amiază – altar necunoscut.

*

Acuma, când zilele trec iute şi toamna întârzie
Aş vrea să stau cu tine în tren sau într-o vie
Şi să privim cum norii, de ploaie, se sfâşie.

Avea-vom doar o carte cu strofe dragi, de Jammes
Şi vom ceti şi astăzi, aşa cum ieri ceteam,
Bunica n-o trimite merinde prin Avram.

*

Terţinele cântate sunt albe vise numa,
Eu însăpentru toamna ce ne îneacă via
Şi pentru tine, bună prietenă de-acuma,
Îmi scot, ca în biserică, spre ceruri pălăria.

Ştefan Baciu

Salutare, Blogolume! 😉

Avertismente. Dependenţe. Drumul spre casă

Ar fi bine să-ţi convoci la referendum celulele, moleculele, gîndurile, după care să faci bine şi să te autoreglementezi! „Exist sau nu exist?”, „Sunt sau nu sunt?”, asta trebuie să întrebi. „Da sau nu?”. Bagă la cap, atitudinea ta lasă mult de dorit în ultima vreme! Nici nu le mai răspunzi oamenilor la salut şi eşti dispreţuitor în faţa vecinilor. Te crezi superior şi nu-ţi mai îndeplineşti sarcinile care ţi-au fost trasate. Partea ta de grădină e năpădită de buruieni şi au trecut cîteva luni de cînd nu ţi-ai mai plătit contribuţia pentru curăţenia, căldura şi siguranţa obştii… Autoreglementează-te sau vei fi expulzat! Lumea aia cu care cochetezi în ultima vreme nu o să-ţi sară în ajutor, o să-ţi întoarcă spatele la primul tău semn de oboseală sau lîncezeală, o să vezi! Ăsta ţi-a fost ultimul avertisment!
După vorbele astea în loc de „bună dimineaţa” ai plecat îngîndurat spre… birouri. Pe drum ai cules cele zece frunze cu care erai dator pentru ora săptămînală de amenajări ale anotimpurilor interiorare. Dacă mai aşteptai o zi sau două nu le mai găseai nici pe astea. Vorbele alea ţi-au zăngănit în minte toată ziua. Nici măcar nervii, suspiciunile, ameninţările mitraliate printre dinţi, nici măcar obişnuitele şicane sau termenele imposibil de respectat din cauza convivilor ingraţi şi aberanţi nu te-au activat. La un moment dat ai fost chiar tentat să ceri o cafea dar ţi-ai adus aminte că ai promis că renunţi măcar la drogul ăsta. Una din puţinele promisiuni pe care de altfel ai reuşit să ţi-o respecţi de cînd cu criza asta. O cafea ţi-ar fi făcut şi mai rău, te gîndeai, trăgînd cu nesaţ din ţigară, pe drumul de întoarcere, recunoscător ţie însuţi că ai rezistat ispitei, că ai făcut şi tu ceva bun în ziua asta. O zi goală în plus…
Străzile, pe care le fotografiai zilnic, ţi se par acum cu totul străine. Cetăţenii care îţi erau atît de familiari ţi se par acum din altă rasă, de altă culoare. Ai senzaţia că toţi te urmăresc cu privirile, că vor să-ţi ceară ceva, că îţi respiră aerul cu cît încerci să te fereşti mai mult. Locul din care dimineaţă îţi culesesei frunzele e împînzit acum cu panouri albe de tablă. În spatele lor, nişte tipi fără feţe ung cu clei, absorbiţi, direct pe pămînt, foi mari de hîrtie pe care ghiceşti ascunse imaginile altor tipi, tot fără feţe…
Într-un tîrziu te apropii de curte, o curte mare şi necunoscută chiar dacă bănuieşti că acolo este „acasă”. Dalele de beton au formă de litere. Nici pe acestea nu le recunoşti. Respiri uşurat odată ce ai încuiat uşa în urma ta. Aprinzi lumina, ceva măcar aici ar fi trebuit să îţi limpezească amintirile, senzaţiile. Nu este aşa. Pe masă, acolo unde-ţi lăsasei dimineaţă laptopul deschis vezi doar cablul tăiat şi un bilet: „Autoreglementează-te sau vei fi expulzat!!!”… 😉

Sîmbătă de august fardată în toamnă

În martie a murit Petre Stoica. Am băgat şi nu… am băgat de seamă atunci…  Era un început de primăvară pe care nici nu îl mai ţin minte…  Au trecut deja cinci luni şi mai bine de la moartea unui mare poet. Un poet din stirpea înstelată şi romantică a „şaizeciştilor”. Un romantic al cotidianului de felul acestei zile abulice de sîmbătă de august fardată în toamnă şi ploaie. Fardată, doar, mai sper… Vară la sfîrşit. Ca o muzichie de pian. Spuneam că a venit toamna. Aşa a şi rămas. Nimic nu se va mai schimba de acum. Amintirile vor fi şi mai palide. Va fi fost un început de toamnă pe care nu îl voi mai ţine minte, la iarnă…

Petre Stoica

Micul dejun

Deschid radioul
ceainicul clocoteşte furibund
un om a fost executat de ce şi unde?
cum să aud dacă apa
invadează încăperea cu urlete?
un dictator obez a murit of a murit
înecîndu-se cu sîmburi de mere
aş plînge dar veselia copiilor
care se joacă pe balconul învecinat
mă înveseleşte şi pe mine
în sfîrşit
crainicul anunţă starea vremii
plouă pretutindeni în lume
numai în casa mea e soare
statuile se golesc de misterul verii
trenurile deraiază
se apropie toamna
răsucesc butonul radioului
ceaiul îmi frige buzele limba
în timp ce sub unghii
creşte spinul trandafirului dulceaţa
dimineţii

(1985)