Ce toamnă!

Niciodată toamna nu fu mai toamnă, parcă
să ne sature de pămîntul putred, de jilava frunză,
să ne-nvețe cu frica de umbră, cu neviața.
Ce soare, ce păsări buimace ne moțăie
pe umeri, ce tei ni se reazemă de aer
în cădere.
Nicicînd un dor mai lent de vară,
o mai lungă desfrunzire,
ca și cum orașul ar avea de gînd
să ne zică-adio ultima oară…
„Niciodata toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte.”

Vă mai e toamnă?

Nicicînd, toamnă mai frumoasă… Atît de alintată prelung cu orașul și chiar și cu oasele și cuvintele – pînă la pierderea de sine a acestora din urmă. De ne-ar acoperi și sluțirile și fandosirile, de-ar pune sub frunze nervii, de-ar lungi zilele și de-ar pune copilăria aia bună în loc! Mă uit de jur-împrejur, ghicesc pe după oameni și n-o văd, toamna nu-i… Rupți, urîți, gonaci de suflete și de urlete, ne dăm peste cap drept făpturi rotunde și? Cred că da, toamna e toamnă și superbă și atît. Pe ici pe colo vezi porumbei căzuți de frig. Pe la colțuri inși buimaci, căzuți de umărul stâng, fără timp (prezent, trecut, viitor) puși să aleagă „un ceva”. Unii, înaripați, și-au avut toamna, fără-ndoială, ceilalți n-o au. Toamna-i vreme de depresii și de amnezii, se zice. Era, pe vremea unui Bacovia, aș spune și eu. Și revin, învîrtindu-mă „în jurul cozii”: toamna poate fi și fără noi. Toamna e. E ca atunci cînd un individ fuge să tragă jaluzelele fiindcă-l deranjează la culme soarele (cum îi poate enerva pe unii soarele, nu-nțeleg! sic!) și imediat după aceea aprinde becul… Pe bune, să vă mai intreb? Vouă vă mai e toamnă?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

N-aţi obosit? Duzii, dudele…

Nu aţi obosit? Nu v-aţi săturat de şuşanelele politice, de jaful lustruit cu pretextul incompetenţei? Nu v-aţi săturat de feţele imbecile rîzîndu-şi trufaşe sfidarea în faţa voastră? Nu v-aţi săturat de show-urile tv care toacă tembelizant aceleaşi cîteva plăci, pe câţiva firfirei? Mai vedeţi vreo logică în tot ce se întîmplă? Sau vreun fir de bun simţ? Vă mai simţiţi aparţinători de o naţiune, de altceva decît o populaţie şi un teritoriu locuibil? Ani de zile am auzit, am scris despre destructurarea statului, de volatilizarea autorităţii, de disoluţia inteligenţei şi competenţei, de dictatura „băieţilor deştepţi” din diferite regimuri… Îmi dau seama că asta era un reflex pornit din credinţa că opinia are sens, că lucrurile nu au cum să nu se îndrepte mai ales dacă le punem şi noi o… „vorbă bună”. Un reflex fără nicio valoare, inutil, poate doar, pînă la urmă, de o tentă terapeutică, psihologică, purgativă. Azi, acum, volatililizarea, disoluţia, dictatura ajunse şabloane de lemn şi-au terminat lucrarea. Gata! Basta! Vorbind despre fapte consumate ca şi cum ai vrea să le previi mi se pare o culme a neghiobiei. Să mai încerci azi să despici firul în patru, să „analizezi”, să „comentezi”, să cauţi „soluţii”, „strategii”, să „atenuezi” efectele a devenit o ocupaţie ridicolă. Triste şi penibile sunt şi jalea şi bocetele şi evocarea „frumuseţii” cortegiului funerar, după, la pomana cu lăutari damblagiţi… Pe bune, nu vă ajunge simulacrul ăsta de spectacol? Sau poate că „opinia publică”, cea liberă şi fără soldă, în care suntem înregimentaţi mai toţi – cu voie or fără voie – este un organism enorm, supradiemensionat şi ciudat care produce şi devorează la nesfîrşit dejecţiile iluziilor? Ba care chiar, cred, bag de seamă hrăneşte şi ţine loc de pâine?
Zău, mai puteţi, nu vă e silă? Eu mă duc, chiar mă duc (!), să caut un dud umbros, duios… mi-e dor de dudele alea dulci care-mi albăstreau degetele, de liniştea greierilor şi de adierea curioasă să-mi răsfoiască paginile cărţii invadată de furnici :)… Nu de alta, da-mi amintesc de Arghezi şi mîine poimîine o să ajung să-ngîn şi eu:
„S-au stîrpit cucuruzii,
S-au uscat busuiocul şi duzii,
Au zburat din streaşina lunii
Şi s-au pierdut rîndunelele, lăstunii.
Ştiubeiele-s pustii,
Plopii-s cărămizii,
S-au povîrnit păreţii. A putrezit odaia…”

Servus, Blogolume!
Un timp, o gramatică a unui moment împăcat, găsesc cu bucurie la Cella. Bucuria de a o şti acolo… Curcubee şi poveşti de Dulce Dee, din cînd în cînd. Şi amintiri… Evergreen îmi arată cum poate fi savurată o zi… Precum o ţigară Dunhill… Un tren şi nişte gări şi o alergare prin viaţă, găsesc la Cristian. Istoria-i prea lentă, crede Rodica… pîndind evenimentele. Eu cred că noi nu mai suntem în istoria asta… Mircea pune o întrebare şi găseşte un răspuns… Aşa este! Ele, întrebarea şi răspunsul există, acestea sunt, dar nu văd, nu cred că vor mai fi scoase de sub preş prea multă vreme de acum înainte.  Doar dacă, nu cumva, vom fi renunţat la… prezent! Vania pune epilogul… inocenţilor 😉 Daurel ne îndeamnă să ieşim din zona de… inconfort. Sunt din nou circumspect… Nu am fi ajuns aici dacă am fi fost în stare să ieşim din zona aia. Sau, poate, e o miercuri paranoică la mine! 😉 Călin îmi trimite o leapşă despre cele mai bune filme româneşti.  Frumos subiect, da, mi-e dor de nişte filme româneşti. De nişte filme, de fapt! 🙂 Onu şi Madi încearcă o… conversaţie politică. Îi invidiez! 😉
Toate cele bune!

P.S. Muzichia n-are nicio… legătură. Ca de obicei! 😉

Rătăcit. De 1 noiembrie

Nu-şi mai văzuse de mult mormintele… Îşi reproşa mereu asta. Astăzi s-a dus la cimitire:  unul într-un capăt, celălalt în alt capăt al oraşului. De ziua morţilor. Zi de împrumut… de sfîrşit morocănos de toamnă.  Ştia că va fi puhoi de lume şi ura să se ducă acolo fiindcă „aşa trebuie”, fiindcă „aşa se face”… De cînd nu şi-a mai văzut mormintele aproape că s-a rătăcit, mai ales în cimitirul cel nou. Cel vechi a rămas împietrit, este la fel cum l-a văzut prima oară, cu mulţi ani în urmă, de parcă acolo nu se mai îngroapă nimeni sau de parcă se îngroapă pe aceleaşi locuri… Generaţii îngrămădite unele peste altele. Cel nou, e ca un cartier rezidenţial de lux în care, de la lună la lună, mai apare o stradă, o vilă, o parcare, un rînd de felinare, un gard viu… Aici, locul lui i se pare de fiecare dată tot mai departe şi îşi aminteşte cum, acum 17 ani şi mai bine, aici era doar un cîmp mare cu un pîlc de cruci grupate strategic în cel mai îndepărtat colţ. Îşi aminteşte cum căra apă în canistre, cum lăsa maşina în buza mormîntului şi cum, seri la rînd, la lumina farurilor uda răsadurile de flori să se prindă pe petecul ăla de pămînt uscat şi fără umbră din zilele de după luna mai…
Parcă niciodată nu a mai văzut atîta lume la cimitir, în ciuda frigului… A lăsat şi el nişte coroniţe de brad, cu flori, de cîţiva lei… A aprins nişte lumînări, dar vîntul le-a stins repede…

Oseminte pierdute

Tudor Arghezi

Iubirea noastră a murit aici.
Tu frunză cazi, tu creangă te ridici.

Atît amar de ani e de atunci!
Glicină tu, tu florile-ţi arunci.

A mai venit de-atuncea să v-asculte,
Voi plopi adînci, cu voci şi soapte multe?

Voi aţi rămas întorţi tot spre apus,
Voi creşteţi toţi de-a pururea în sus.

N-o mai zăriţi, din vîrfuri, nicăieri?
Ştiti voi ce vorba este vorba „ieri”?

La poartă, umbr-aceluiaşi stejar,
Mă rog, intrând, de domnul grădinar.

Fîntîna curge, ca şi-atunci, mereu,
Tu curgi, fîntînă, pe trecutul meu.

Şi toate sînt precum le-am cunoscut,
Rămase-aşa, ca dintru început.

I-am spus că vreau să caut un mormînt,
Pe care l-am săpat, de mult, cîntînd.

Şi mi-a răspuns că nu e în grădina lui.
E-adevărat. Nu este mormîntul nimănui.