Otrava unor zile

Seară peste Tâmpa (F.O.)
Seară peste Tâmpa (F.O.,iulie 2015)

E o vreme cu cer înalt, după primul apus al teilor… O seară din acelea cînd, de la nivelul frunţii vezi scurgînd-se spre o Tâmpă înflăcărată o spinare alburie, calmă. Nu trebuie să faci altceva decît să te aşezi, să şezi şi să te uiţi, dezbrăcat de timp atîtea minute cît să-ţi ajungă pentru totdeauna. Să nu-ţi acoperi ochii (eşti tentat, ştiu)! Dar urechile astupă-le şi nu ca să nu mai auzi acei greieri („timpul era mai lung şi cîntecul greierilor mai uşor de auzit”) ci să te ţii departe de şoapte şi bolboroseli şi urlete, de blesteme, presimţiri, şuşoteli şi înjurături, de zilele populate adică… Să fii – tu şi privirea ta. Ăsta ar fi exerciţiul. Vezi, ar fi de ajuns să priveşti şi să respiri zîmbind, aşa vegetal, de n-ai auzi, la un moment dat, pe dinauntru ceva: cum îţi bubuie inima în tîmple, în urechile zăvorîte. Şi atunci, ţi-ai îndepărta palmele de urechi – o fracţiune de secundă – şi ţi-ar pieri zîmbetul şi te-ar îmbrăca într-o clipă o foiţă de sudoare. Gata. Asta s-ar numi spaimă, i s-ar zice şi teroare şi otravă omenească şi ar trebui să o cari după tine mai departe în turnirul celorlalte zile omeneşti. Unii te învaţă chiar că asta face bine, că instinctul de conservare şi concurenţa trebuie stimulate, că aşa trebuie să fie viaţa, o luptă cu mînă de fier, şi că lucrurile trebuie văzute cu un ochi pozitiv, sănătos, frumos. „Da, pînă cînd o să crăpi, pînă o crăpa primul la proba de rezistenţă”, îţi spui ironic, fiindcă se mai ştie: nemulţumitului i se ia darul şi fumul paşilor e cît un fir de aţă… Aşa că… trăieşte şi taci! Asta da linişte!

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Buruieni. Cînd se termină neamurile…

Era o vreme cînd mergea o dată la două zile la cimitir. Răsădise şi cîteva rînduri de flori, după sezon: stînjenei, trandafiri bătuţi, panseluţe, gladiole, crizanteme pitice. De regulă smulgea beldiile cu palmele bătucite ca de pămînt, întorcea brazda cu o săpăligă, o uda din bidonul de apă… Aprindea o lumînare şi cobora dealul spre casă, împăcată. De sărbători sau la pomenirile din calendar se îngrijea, la fel, de toate cele. De cînd cu arşiţele astea, vara asta, nu a mai fost însă. De ceva timp se şi simţea tot mai slăbită, abia de mai reuşea să-şi care în casă, dimineaţa, găleata de apă pe care i-o lăsa băiatul vecinilor la poartă, da’ să mai urce pînă la cimitir! Acum îi veni în minte şi o vorbă de demult a bărbatului ei (lui şi maică-sii le îngrijea acum mormintele): „Măi femeie, tu ai început să mergi mai des la cimitir, decît să ieşi pe uliţă! Ce te bate gîndu’ să te obişnuieşti cu drumu’?” Vorbă spusă cu asprime, mai în glumă mai în serios, acum mulţi ani… Nu ştia de unde-i veni acum gîndul ăsta… Era aprig bărbatul ei, îi ştia de frică.
Azi şi-a adunat puterile şi a urcat iar la cimitir. A găsit buruienile cît un stat de om, uscate şi groase precum beţele de mărar: ambrozie, pălămidă şi pir uscat. Nu mai văzuse pămîntul aşa de crăpat de cînd era tînără, de putea scăpa jumătate din coada săpăligii prin despicăturile negre. A reuşit să smulgă tot, pînă şi trandafirii puşi în primăvară şi acum arşi i-a scos, a răvăşit pămîntul, a încercat să îndrepte un pic crucile de fier căzute într-o rînă… O usturau palmele şi îi dăduse sîngele. Locul mormintelor era acum curat de parcă abia îngropase pe cineva acolo… „Poate ar fi bine să pun pe cineva să acopere pămîntul cu un pietriş, cu ceva, să nu mai pună flori, să nu mai fie atîta de muncă mai apoi”, se gîndea aprinzînd lumînările… „Poate aşa n-o să le mai năpădească buruienile”, îşi zise  potrivindu-şi broboada neagră pe cap. O luă la vale spre casă. Pe la jumătatea dealului privi o clipă în urmă: buza cimitirului, cu cele două morminte lipite de gardul dărîmat urca parcă spre cer…
„Vine o vreme cînd nu mai are cine să aibă grijă de niciun mormînt, cînd se termină neamurile”
, îşi zise, imaginîndu-şi ceva, (re)văzînd buruienile de acolo, de cu o oră-două în urmă sau de peste… un timp, mari cît un stat de om…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Cum e să fii hamster?

Să ai o cuşcă plină de rotiţe colorate şi să nu ştii că e de zece ori mai scumpă decît tine care faci vreo doi poli jumate? Să ai libertatea să te execuţi: totul întocmai şi la timp? Să faci frumos. Să fii împerecheat atunci cînd se consideră necesar. Să-ţi hrăneşti puii atît cît e nevoie. Să ţi se schimbe rumeguşul cînd începe să le miroasă altora rău. Să îţi primeşti raţia de pîine şi de apă cînd alţii uită să-şi arunce firimiturile la gunoi. Să tremuri de frică şi să ai în gene „că asta aşa trebuie să fie”. Să nu găseşti în toate nicio umilinţă. Să nu ştii că viaţa ar putea fi altfel. Să nu ai „de ştire” şi să fie normal aşa. Şi să mori (deseori cînd alţii consideră că ar fi necesar). Şi să fii deşertat într-un făraş şi după aceea într-o găleată, apoi în ghenă. Şi să fii înlocuit imediat cu altul.
Dar dacă ai şti toate astea?…

P.S. – Azi am întîlnit un astfel de hamster… Şi hamsterii se împuşcă, nu-i aşa?

P.P.S. – Fără nicio legătură, metecii!… Tîmpa e arsă, roşiatică, deprimată de secetă, cum n-am văzut-o niciodată! Arşiţa a ridicat la roşu nervii, pe scara nervometrului. La fel e cu umilinţele, cu bătaia de joc, cu bunul plac al celor fără şapte ani de-acasă, cu ura. Cu deciziile exilate din creier în alte organe. Cu aritmetica siluită şi partizană. La fel e cu liberul arbitru anulat şi cu frustrările captive.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Puţintică rezistenţă. Meteorologie

Arde sfîşietor (şi) vara asta. Cum ardea gerul în februarie. Mă refer la ardere şi nu la sensul mercurului din termometru. Şi ne era dor de vară în iarnă. Şi ne e dor de iarnă, în vară. Sau măcar de o răcoroasă, căldicică, ploioasă toamnă… Suntem, desigur… „meteodependenţi”. „Totul se pune în această egoistă ecuaţie”, mi-a spus un bătrînel mai deunăzi. „Nu ne e prea bine nicicînd, nici cînd ne fierb creierii nici cînd ne îngheaţă. Suntem croiţi tare prost!”.
Dar cîte alte dependenţe nu avem! Sau… dependinţe nesufleteşti sau sufleteşti, după caz! Din aceeaşi înţelepciune însă sunt încredinţat ca dincolo de anotimpurile extreme ne vom aşeza mai în firesc mai la toamnă şi mai spre primăvară. Fusesem învăţaţi de mici că trăim „într-o ţară cu climă temperată”. Probabil de aici şi rezistenţa noastră la… intemperiile de tot felul. O rezistenţă, ce-i drept, debilă. De aici şi răbdarea de a le lăsa să treacă toate şi mai cu seamă războaiele ce nu-s ale noastre. Suntem încredinţaţi că „data viitoare” va fi mai bine. Aşa-i firesc mersul lucrurilor, după mintea noastră: să fie „mai bine”. La cît de… „altruişti” cu viaţa, cu oamenii şi cu variile noastre aşteptări suntem, m-aş întreba cum am fi fost dacă eram trăitori doar într-o lungă şi fierbinte vară sahariană sau într-o lungă şi geroasă iarnă polară? Şi cît de nezdraveni la cap ar trebui, totuşi, să fim ca să ne lăsăm pîrliţi de bună voie?
Una peste alta pe arşiţa asta, din instinct de conservare şi exersînd picuţul de rezistenţă, voi sta mai la umbră, precum pe gerul ăla m-am ţinut deoparte! 😉

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

P.S. – E o zi mirabilă azi!

Sensul ierbii… Împrejurimi

Această prezentare necesită JavaScript.

Şi au fost nişte zile de… verde.  Verde exploziv, năucindu-mi retina. Primul verde adevărat de anul ăsta. Verde cu oxigen şi puţină linişte. Şi iarba. Da, am ascultat-o. Nu a fost uşor dar am găsit locul în care s-o găsesc şi să se lase ascultată. Şi au fost nişte zile de oxigen şi de joacă. Nu din belşug ci cît să le simt gustul. Verdelui, ierbii, oxigenului… La Cheile Râşnovei, într-un loc ascuns ştiut de mine de mult…
Înainte de ziua verde a mai fost, preţ de cîteva ore, o încercare. Un soi de izlaz larg, prăfuit, fără umbră. Sufocant, aglomerat, fumegînd, sfîrîind… Locuinţe lacustre, tiribombe, petece de apă, înghesuială, grătare… Circ, bărci, bănci răsturnate, vată pe băţ, popi… Scînduri, beţe înfipte-n pămînt, corturi, văruite în culori imposibile…Neterminate, toate în arşiţă… „Natura-parc”, lângă Chichiş, cel mai întins parc de distracţii din România. Poate va fi cîndva… Pînă atunci… bîlci… (În fotografii am încercat să scot… ceva să răsfeţe ochiul…)

Şi acolo, în petecul de oxigen i-am (re)citit ierbii dintr-o carte mereu nouă şi surprinzătoare pentru mine, la fel ca acum mai mulţi ani: „Citadela” lui Saint-Exupéry. Şi i-am citit ierbii de acolo aşa:
„Îţi împărtăşesc acelaşi secret. Întreg trecutul tău nu este decît o naştere, asemenea, pînă astăzi, evenimentelor imperiului. Iar dacă regreţi ceva, eşti tot atît de absurd ca acela care regretă că nu s-a născut în altă epocă, sau că, fiind înalt, nu e scund, sau că nu trăieşte în alt loc, şi care ar afla în visurile sale absurde izvorul deznădejdii lui de fiecare clipă. Nebun acela care strînge din dinţi împotriva trecutului, care e ireversibil, bloc de granit. Primeşte această zi aşa cum îţi e dată, în loc să lupţi cu ireparabilul. Ireparabilul nu are înţeles, căci e comun oricărui trecut. şi cum nu există scop atins, ciclu închis sau epocă încheiată, decît pentru istoricii care au inventat aceste diviziuni, cum ai putea regreta ceea ce au inventat aceste diviziuni, cum ai putea regreta ceea ce nu s-a împlinit şi nu se va împlini niciodată – căci sensul tuturor lucrurilor nu stă în proviziile pe care le strîng şi consumă sedentarii, ci în căldura transformării, a mersului sau a dorinţei? Iar cel care a fost bătut şi-şi revine sub călcîiul învingătorului e mai victorios în ochii mei decît cel care se bucură de victoria de ieri ca un sedentar de proviziile sale, îndreptîndu-se deja spre moarte.”

Servus, Blogolume!

Dana m-a învăţat paşii… mărunţi. Bucurii. Respiraţie!
Brush… m-a îndemnat la un soi de revoltă… Şi nu o dată înţeleg citindu-i documentatele istorii muzicale că nu este suficient să ştii ci să şi… simţi!
Alt răgaz, la Anca, cu o… „comedie de proporţii”…
La Vania e prea cald pentru luna mai… Greu să mai desluşeşti… sensul vieţii! 😉