Fotografia (foto)grafiei unei clipe

E inutil să-i faci unei fotografii o… fotografie. La ce bun să impresionezi memoria cu aceeaşi imagine de două ori? M-a fascinat de cînd mă ştiu lupta asta iluzorie cu clipa şi, poate, ofranda adusă inerţiei de către fotografie şi mînuitorii ei (fapt povestit de mai multe ori aici în „genunchi”). Fotografia este nesperatul nostru gînd că vom ţine minte ce a fost în momentul „acela”, înaintea şi imediat după el, în succesiunea unei imagini, ce ni s-a întîmplat „atunci” şi cine era cel de lîngă noi sau, eventual, din spatele obiectivului. O vreme ne reuşeşte asta însă după un timp rămîne doar fotografia în banalul sau arta ei, imposibil de povestit. Fotografia e amprenta unei clipe care trece, gest atît de efemer care face parte pînă la urmă din genomul nostru fiind… noi. Cum, la fel, fotografia de presă e ştire, cea de teatru e teatru, cea sportivă e sport sau (tomo)grafia e medicină… Scriu toate astea – ar fi trebui să fie doar o frază – răspunzînd unei provocări a lui Alex şi Alecu: „o poză şi o frază”. Îmi părea mai simplu însă şi-mi dau seama că pozele şi cuvintele pot scrie cu greu acelaşi lucru, ele se completează făcîndu-şi, fiecare, treaba lor, unele cu imagini, altele cu litere. Da, e inutil (dacă nu imposibil!) să faci o fotografie unei alte fotografii, adică să stochezi aceeaşi clipă de două ori… Cum inutil e să-i aduci aminte cuvîntului că e cuvînt… În asta stă tot mirabilul lor, al pozelor şi cuvintelor…
Fotografiile unor clipe de-ale mele, le-am adunat aici, aproape firesc, fără cuvinte, desenîndu-mi starea de acum:

Această prezentare necesită JavaScript.

Servus, Blogolume!
Aş fi curios să aflu (văd?) cum vă foto(grafiaţi) şi voi clipele:Fluturaş, Cristian, Onu, Rontzi, Teo, Nea Costache, Scorchfield, Gina, Mirela, Carmen, Gabriela, Se-cret, Cella, Deea, Cammely, Năbădăiosul, Mikael, Cati, Cristi, Camelia, Dumitru, Vania,
Toate cele bune!

Zîmbetul de pe Calea Victoriei. Un gen dispărut…

Cum arată 30 de secunde de visare? Poate că am privit preţ de acest timp chipul în somn al celei (sau celui) de lîngă mine. Poate că m-am gîndit în acest timp că visează ceva, frumos, din moment ce zîmbeşte… Nu ştiu cîtă vreme a trecut de atunci, am uitat de fapt cînd am făcut-o… Apoi nu ştiu cînd cineva m-a  privit pe mine astfel gîndindu-se la visurile mele, nu mi-a spus-o şi nici nu am surprins momentul în fracţiunea de secundă a trezirii. Acum cred că înseamnă mult acea privire. Şi zic asta după ce tocmai am citit despre Alexandra Sandu, tînăra artistă care s-a gîndit să invite în studioul ei foto aproape 1000 de oameni pentru a le fotografia chipurile în 30 de secunde de vis… Fiind nişte şedinţe foto cred că surîsurile şi visele celor fotografiaţi au fost un pic forţate dar ideea mi se pare extraordinară. Să fotografiezi chipurile îndemnate să viseze gîndindu-se la ceva frumos… Să-i faci pe acei oameni să se gîndească la ceva frumos… Apoi declaraţia Alexandrei: „Românii sunt prea încrâncenaţi, trag cu dinţii de viaţă” a venit şi ea ca un „flash”… Nu ştiu dacă oamenii aceia fotografiaţi şi-au păstrat zîmbetul mai mult de cîteva minute dar cred în starea lor de bine indusă de acest experiment şi cred că vor zîmbi amintindu-şi întîmplarea. Nu i-as suspecta de nesinceritate… Şi cred că mulţi alţii vor zîmbi cînd le vor vedea chipurile în afişe lipite pe Calea Victoriei. Este un exerciţiu pozitiv acesta. Mai cred şi că zîmbetul de astăzi îţi aduce zîmbetul de mîine, cu efectele previzibile asupra zilelor şi aşa mai departe… Şi m-am mai gîndit la ceva aflînd despre încercarea Alexandrei: de cînd n-am mai citit o ştire pozitivă? Poate, totuşi, nu e un gen condamnat la dispariţie…

P.S. – Apropo de fotografii… Cine şi în ce fel mi-o fi şutit pozele din al doilea genunchi al lumii? Pe bune, mi-au… dispărut într-o bună zi. Poate cuiva nu i-a plăcut ceva, poate nu erau prea multe zîmbete acolo. Acum caut pe cineva să-mi ilustreze la loc şi acel genunchi. Nu cred că se va oferi cineva, prea ar fi o ştire… pozitivă 😉

Din ochi şi cuvinte. Doi olteni

„Prea multe cuvinte şi prea puţini oameni”, mi-a reproşat cineva. Perfect adevărat! Ce aş putea, ce altceva, ce s-ar cuveni să mai spun şi eu, astăzi, despre aceşti doi olteni: Brâncuşi şi Sorescu? Apoi… e aproape primăvară. 🙂

Constantin Brâncuşi:
„Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă. Şi când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini.”

Brancusi - Muza adormita (1910)
Brancusi - Muza adormita (1910)

Marin Sorescu

cu o singură viaţă

ţineţi cu amîndouă mîinile
tava fiecărei zile
şi treceţi pe rînd
prin faţa acestui ghişeu
este destul soare
pentru toată lumea
este destul cer
este destulă luna
din pămînt ies mirosuri
de noroc de fericire de glorie
care vă gîdilă îmbietor nările
aşa că nu vă zgîrciţi
trăiţi după pofta inimii
preţurile sunt derizorii
de pildă cu o singură viaţă
vă puteţi procura
cea mai frumoasă femeie
plus o chiflă

Garsoniera de la etajul 10

Pe Rilke şi pe Kandinsky nu i-a prea plăcut de la bun început. Poate fiindcă auzise de prea multe ori şi despre unul şi despre altul. Pe atunci. Îşi aminteşte că numele astea făceau furori prin „saloanele” şi „seratele” dansante cu ceai de tei ale „elitelor” de… dinainte. Pe atunci îi părea ceva suspect în proslăvirea abstractităţii lor… superioare. Dar picau bine în nopţile albastre afumate cu muzici de la pick-up-ul Tesla, din garsoniera de la etajul 10. Pînă într-acolo încît se credea important coborînd îndrăgostit în strada cenuşie, spre troleibuzul trei cu geamurile îngheţate, spre coada de la pungile cu lapte pe cartelă…

Rainer Maria Rilke: „Dacă cotidianul ţi se pare sărac, nu-l acuza pe el. Acuză-te pe tine şi spune-ţi că nu eşti suficient de poet pentru a evoca bogăţiile lui. Căci pentru creator nu există nici indiferenţă şi nici un loc sărac şi indiferent.”

Trăiescu-mi viaţa în cercuri crescînde…

Trăiescu-mi viaţa în cercuri crescânde
ce peste făgaşuri se-ntind.
Îmi tăinuie ultimul zările-arzânde
şi totuşi râvnesc să-l surprind.

Mă-ncumet cu turnul străvechi împreună
spre veşnicul cerului sens.
Şi încă nu ştiu: sânt un şoim, o furtună,
ori numai un cântec imens.

Vasili Kandinski: „Arta este rostirea tainei prin taină.”

Kandinsky - Cer albastru
Kandinsky - Cer albastru

Ochiul braşovean al tenebrelor Parisului

Brassai's Eye
Brassai's Eye, de John Loengard (1961)

Brassai şi nopţile Parisului. Brassai şi ceaţa. Brassai şi toamna, probabil… Brassai („Braşoveanul”), desigur. Fotografia alb-negru m-a fascinat de mult şi, cred, extrem de intens din clipa cînd, acum mulţi ani, frunzărind o colecţie de „Photo magazine” a unui amic, acesta m-a întrebat: „Ştiai că a fost braşovean?”. Aflasem atunci cînd umbrele arse, maronii, ale acelor fotografii mă încredinţau că aceea este Fotografia, poza realităţii şi istoriei descompuse, semnată în colţ cu o poezie. Şi mai ales, poate, „poza” a ceva ce pentru mine va rămîne doar aşa: o fotografie a unor locuri sau a unor oameni pe care nu îi voi vedea niciodată: Parisul decadent şi prostituatele lui şi galeria lui formidabilă de artişti ai anilor ’30.


Şi am mai înţeles atunci că fotografia de noapte este infinit mai adîncă şi mai plină de înţelesuri ce se vor descoperite, ghicite decît cea mai clară, vie şi colorată panoramă. De atunci, Brassai a rămas în memoria mea sinonim cu această artă mirabilă, cum îmi place să le spun acelor lucruri, oameni sau întîmplări pentru care nu am suficiente cuvinte. Mă mir şi acum de fascinaţia vie pe care mi-o provoacă acest fotograf cu pulbere de magneziu pe degete şi pe la tîmple. Nu sunt un cunoscător, habar nu am dacă el a fost sau nu cel mai mare sau printre cei mai mari. Sunt subiectiv şi recunosc că, poate, doar faptul că Gyula Halász s-a născut la Braşov a iscat această admiraţie a mea chiar dacă fotograful de fapt nu are alt merit aici decît acela de a fi plecat din locurile astea pentru a se întîlni cu Picasso, Kandinsky, Henry Miller, Dali, Thomas Mann, Jacques Prevert sau Matisse. Pentru a deveni artist francez…

Brassai: Henri Matisse (1939)
Brassai: Henri Matisse (1939)

Scriu toate astea însufleţit de faptul că peste două zile (9 septembrie 1899 a fost ziua naşterii artistului) acelaşi Muzeu de Artă din Braşov (unde cîndva i-am văzut şi pe Dali şi pe Miro şi fotografiile lui Brâncuşi şi pe Teutsch şi cîte şi mai cîte…) va fi gazda, pînă în 15 noiembrie, a expoziţiei „BRASSAÏ – 110”… Timp suficient, nu-i aşa?, să văd sau să revăd locurile, pe îndelete, oamenii pe care… nu-i voi vedea niciodată, să-mi tratez fantasmele…

Vinuri nobile şi întrebări obligatorii

AG Weinberger a fost şi a rămas una dintre marile mele… slăbiciuni în materie de muzici. „Sound-ul” şi ghitara lui nu mă duc însă cu gîndul doar la virtuozitate, la stil, ci şi la un soi deosebit de comunicare, aşa ca un… vin de viţă nobilă. Muzica adevărata este cea care vorbeşte, indiferent dacă dispune sau nu de… cuvinte, sau cu atît mai mult. Iar experienţa întîlnirii live cu AG Weinberger o recomand oricui are ocazia să o trăiască, căutat sau mai bine… spontan. Să o trăiască!… Recunosc însă că nu l-am mai ascultat de ceva vreme. Zilele astea însă, surpriză! Şi nu mă refer la cine ştie ce revelaţie pusă sub semnul noutăţii muzicale…
Am descoperit, pe aici prin blogosferă – unde, nu-i aşa, se întîmplă minunăţii! – blogul lui AG Weinberger. Şi am realizat că artiştii mari comunică prin toţi porii, chiar dacă strălucesc poate mai mult printr-o anume latură a creativităţii lor. Şi mă refer strict la aceia care comunică neostentativ, nu-şi fac din asta un scop în sine şi nu devin o maşinărie mediatică pusă pe profit. Aici am găsit un text, „Just Let It Be…” care cred că poate fi citit de oricine din altă perspectivă. Iar eu îl găsesc şi savuros, nu numai revelator, şi m-a şi întors spre blues-ul lui AGW.
Cîţi ne respectăm rostul, cîţi nu ni-l pierdem pe drum, cîţi nu devenim „pathethici” fără să ne dăm seama?… Sunt întrebările la care ne obligă un artist să răspundem.

P.S. – Sunt tot mai tentat să vorbesc cît mai puţin, la o limită… igienică, despre… asta. Oare nu ar trebui ca tot mai mulţi, covîrşitor de mulţi, să nu-i mai băgăm în seamă pe… ăştia? Atunci să vezi dramele (ne)notorietăţii! 🙂 zvîrcolindu-se prin pieţele publice la ore de maximă… ne(audienţă)!

„Haidi lumii, fii Watumi!”

watumi_POSTER_nou

De mîine, vreme de cinci zile, Braşovul va fi stăpînit de „Watumi Festival & Fringe”, un… „dezmăţ” artistic în sensul cel mai bun al cuvîntului. Cel puţin astea ne sunt aşteptările. Din cînd în cînd, în oraşul ăsta se întîmplă cîte ceva care poate lăsa urme, aşa cum îmi place să spun (un prim semn ar putea fi cel al… pălăriilor roşii, verzi, negre agăţate pe toţi stîlpii din centrul oraşului, în loc de… „Jos pălăria!”). Aşa pare să fi fost pregătită şi această săptămînă-festival în care vor coborî în stradă peste 250 de artişti, actori, muzicieni, pictori, fotografi, artizani din  Franţa, Anglia, Coreea, Belgia, Germania, Turcia şi România. Suntem încredinţaţi că vom vedea 35 de piese de teatru, în 70 de reprezentaţii, filme, expoziţii, artă scoasă pe tarabe. Şi totul în piaţă, pe stradă, în oraş, în cele mai neconvenţionale şi libere moduri cu putinţă. „Watumi Festival & Fringe reprezintă terenul de joacă al artelor şi îşi propune să devină cel mai mare network artistic din sud-estul Europei.” , după cum aflu din blogul întîmplării în care ni se mai spune că festivalul a fost deja inclus în circuitul Fringe, confirmat chiar de Edinburgh Fringe Festival, acolo unde s-a născut de fapt noţiunea de „fringe” în artă, acum vreo 60 de ani. Asta ar fi ideea.

În 22 de locuri din oraş arta va veni să-i tragă pe braşoveni de mînecă, să le cînte la ureche, să le picteze feţele şi mîinile, să-i îmbie să iasă din conformismul zilnic, să-i facă personaje în scenete, muzicaluri sau tablouri. Probabil ne vor întîmpina la tot pasul salimbanci, menestreli, muzicanţi de tot felul şi sper ca la văzul lor să nu ne scurgem pe prima stradă lăturalnică… Coborîrea asta în piaţă a artiştilor, unii deja cunoscuţi, alţii tinzînd spre consacrare, nu-mi pare a fi doar o însăilare haotică de momente, aşa cum am mai văzut, ci un experiment care poate contura de acum încolo mai distinct profilul Braşovului. Profilul şi vocaţia lui artistice vor căpăta astfel şi mai multă culoare. Acum ceva timp, priveam cu jind spre ceea ce se întîmpla în capitala culturală a Europei, Sibiul anului 2007, şi chiar dacă suntem departe de a obţine acest statut, iată că am intrat pe făgaşul cel bun şi normal. Avem cel mai curajos şi liber festival de artă din România.

Mi-a plăcut şi o notiţă găsită pe aici: „can we make it 200? 🙂 daca stiti pe cineva care să aibă un proiect conceput pentru oameni şi nu pentru bani, vă rog să îl direcţionaţi către vreau@watumi.ro . dacă proiectul vostru ajută un copil, un om de pe stradă, un bătrân, dacă proiectul vostru aduce un zâmbet pe chipul celor din jur sau dacă vibraţia lui poate schimba iremediabil letargia înRead More care majoritatea romanilor se refugiază, atunci Watumi este locul în care trebuie să ne dăm întâlnire cu prietenii.
Urmăm exemplul celor din Edinburgh, Londra, Brighton, Praga, Athena, Singapore şi multe alte oraşe care au privit lucrurile dintr-o altă perspectivă înaintea noastră. Nu am ales Braşovul întâmplător….”

Se întîmplă şi la Braşov (din nou!), lucruri! Haideţi în stradă, haideţi să ne… watumim! (chiar dacă nu am aflat încă de unde vine acest Watumi sau tocmai asta e ideea!) Haidi lumii fii Watumi!

„Speranţa şi răstignirea veacului…”

În dimineaţa asta prevestind o zi prea toridă l-am revăzut pe Damian Drăghici, un tip… adevărat, de forţă, un artist cum rar mai avem azi şi o conştiinţă limpede, tranşantă, care refuză continuu să fie „gol pe dinăuntru”. Tot aşa am mai avut o revelaţie despre el acum ceva vreme, semn că unele lucruri rămîn acolo, undeva… Îi voi citi interviurile găsite pe ici pe colo mînat de naturaleţea şi autenticitatea cu care m-a întîmpinat azi. În ton cu arşiţa de afară, o ardere însă… Muzica lui respiră toate astea. Este altceva. De dinainte încă de „Damian’s Fire”, din 2001, şi naiul cu care a cîştigat un premiu Grammy în 2006 şi pînă la Damian Drăghici & Brothers cu care a lansat luna trecută albumul „RoManiac” sunt observabile transformările uluitoare (mă aştept de la el la proiecte memorabile) ale unui muzician care poartă cu el, peste tot, România să o arate lumii…

Şi este şi sîmbătă şi de cînd cu… PDS-urile încerc să nu-(mi) rămîn dator. De prima dată m-am gîndit la Romulus Guga, poetul, dramaturgul mureşean (1939-1983) care este unul dintre „aleşi” pentru mine. S-a dus mult prea repede fiindcă, altfel, ar fi fost la cunoscut la cu totul alte  înălţimi, ar fi fost sigur printre cei de notorietate. Şi cum nu am putut alege o singură poezie de-a lui iată că am aici, acum, două pds-uri… Seamănă, cumva, muzica asta şi poeziile astea. Nu au nimic sofisticat. Sunt viaţă.

Romulus Guga

Flux

Iubim în singurătatea lacrimei,
marea se închide-n scoici să-şi păzească
glasul de moartea ce vine din cer,
vultur alb peste stîrvul hulit
şi iubit-calea lumii.
Viscol negru umblînd pe braţe cu
lancea şi scutul –
speranţa şi răstignirea veacului.
Poate totul a fost inutil, poate
totul a fost o greşeală?
Acum temelia e aici, dar săgeata
se putea opri şi altundeva.
Ce soartă ingrată au marile adevăruri!
Doamne, cineva mă crede altar şi
mă sărută; ce singur poate fi.
(1970)

Lăutărească

Aduceţi vin de Tîrnave.
Şi tu, ţigane, ne cîntă!

Spune ţigăncii că-mi place
Urcată rîzînd pe poloboace.
Aduceţi-i vin de Tîrnave
Să cînte frumoasa, să joace!

Să-i sune salbele toate
Pe glezne inele de aur.
Tu cîntă-i, ţigane, cîntă-i
Baladele de meşter faur…

Şi aduceţi-mi vin de Tîrnave
Să-i zvîrlu licoarea pe pulpe,
Să tremure toată, frumoasa,
Sîngele să nu mai asculte.

Tu zi înainte, ţigane,
Închide ochii şi cîntă –
În dansul acesta-i minunea,
Pămîntul şi carnea aceasta e sfîntă.

Aduceţi doar vin de Tîrnave,
Iar tu, ţigane, ne cîntă…
(1967)

Fotografii în piatră. Cu Brâncuşi

brancusiMi-am făcut un obicei să semnalez, din cînd în cînd, ceea ce-mi pare remarcabil pe aici prin Braşov. Se întîmplă şi lucruri memorabile, în tonalităţi grave, cotidiene, sau mai puţin grave, pentru… minte şi inimă. (Iată cum îmi amintesc şi de „Foaia pentru minte, inimă şi literatură” a „Gazetei de Transilvania” la care scriam cu ceva vremuri în urmă…) Printre întîmplările astea nu aş putea trece cu vederea Muzeul de Artă din Braşov care răspunde prin temporarele sale evenimente orgoliului nostru local. I-am văzut aici pe Salvador Dali şi Juan Miro, pe vremea directoratului răposatului Titus Haşdeu dar şi pe mai uitaţii sau neuitaţii artişti braşoveni de ieri şi de azi. Ei bine, da, se întămplă… lucruri pe aici :).

brancusi1De la sfîrşitul lui ianuarie şi pînă prin 15 martie pot fi văzute aici 40 dintre cele 1200 de fotografii ale lui Brâncuşi, sosite prin bunăvoinţa Muzeului Naţional de Artă al României tocmai de la Centrul Pompidou din Paris. Brâncuşi, fotograful, mie nu-mi era cunoscut. Este inedit să-l descoperi pe sculptor fotografiindu-şi lucrările în diferitele faze de creaţie, să-i vezi atelierul prin ochiul lui sau să-i înţelegi autoportretele foto, acolo printre bucăţile de piatră ori fier încă fără o identitate precisă. Este ciudat să afli că prin aceste fotografii, sculptorul încerca nu doar o altfel de tentaţie a posterităţii ci şi o formă de… invazie a lumii şi vremii printr-un soi de „marketing” şi „branding” sub „marca” Brâncuşi.  Fiecare imagine, ipostază este prelungirea privirii artistului, care mîngîie materialul şi ideea, înainte ca mîna să îl nască artă pentru eternitate… Poţi ghici parcă pînă şi mişcarea acelor mâini tăind, cioplind sau completînd materialul…  Mai mult, poţi ghici omul!  Aşa înţelegi parcă şi mai bine de ce Brâncuşi a spus: „A vedea în depărtare este ceva, însa a ajunge acolo, este cu totul altceva.” Ei bine, privind aceste fotografii, de aproape, este ca şi cum ai ajunge acolo, lîngă El, în atelierul lui din Impasse Ronsin, peştera lui cu minuni, aşa cum îi plăcea să-i zică, potrivit lui Barbu Brezianu... Şi toate astea, aici la Braşov, nu numai la Veneţia…

Aparatul foto al lui Brâncuşi. Foto: Ioan Mihai Cochinescu
Aparatul foto al lui Brâncuşi. Foto: Ioan Mihai Cochinescu