Deduc resturi

pe măsură ce trece,
timpul
se duce tot mai repede.
recunosc așadar, în sfîrșit, rostul
dimineților, amiezilor și al serilor acelea,
rostul privirilor albastre și al
atingerilor oranj, acum înțeapă
dorul de verde și dorul de sărut
și dorul de aripă de pescăruș
respirîndă fără să obosească și trece
și teiubescul de mare și lunga zi cu soare
și arzător nisip cu buzele de sare, acum doare
și înțeleg și scrisul cu cretă șters zăpușit de pe inimă
și că mersul pe bicicletă se uită – și resturile de zile.
și că la revedere este de întotdeauna
și că niciodată e prea tîrziu.

Carul de stele al altora

osînda fiecărei zile, condamnarea clipelor
la biciul tot mai scurt al minutelor,
tot mai șfichiuitor? la ce bun
să-ți faci din fiecare noapte așteptare
a execuției, amînată de meșterul călău cu încă o zi,
cu încă o zi de ore tot mai scurte?
știi…
bagajul c-o aripă e ușor,
strada-ți are încă scurtăturile copilăriei,
izvorul de gheață e o bună alunecare spre tunel,
chit că-i rece acum.
doar n-ai fi preferat arșița
fetidă și lumina suficient de lungă
și frica transpirată, nesfîrșită,
ca să te găsească
și să te înjuge iar
la carul de stele al altora?

Ce toamnă!

Niciodată toamna nu fu mai toamnă, parcă
să ne sature de pămîntul putred, de jilava frunză,
să ne-nvețe cu frica de umbră, cu neviața.
Ce soare, ce păsări buimace ne moțăie
pe umeri, ce tei ni se reazemă de aer
în cădere.
Nicicînd un dor mai lent de vară,
o mai lungă desfrunzire,
ca și cum orașul ar avea de gînd
să ne zică-adio ultima oară…
„Niciodata toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte.”

Semne de viață

Fiecare cămașă întinsă la uscat,
ba chiar și fiecare ciorap,
fiecare uitare și fiecare nerăspuns,
ba chiar și fiecare amorțeală
și like și unfriend ba chiar și block,
chit că ucidere părea, fiecare inimă
ferfeniță, mototolită într-un semn de carte,
fiecare pahar cu apă cerut la unu noaptea,
fiecare pungă cu gunoi,
fiecare monedă găsită-n buzunar,
ba chiar și fiecare banală ură,
semne de viață erau.
Pînă n-au mai fost.

Ca o ploaie ușoară de vară

poți pleca cu un tramvai cu metroul sau doar cu
o locomotivă poți să pleci
cu o prăpastie cu un beci sau cu ochiul ăla de geam
de la etaj poți pleca cu un pod sau cu o linie dreaptă
ca o lamă poți să pleci cu bicicleta cu o creangă în vînt poți pleca
vezi nimic nu-i mai ușor azi decît să pleci
ușor ca o ploaie ușoară de vară, ca o înghețată.

În care

„Ai trecut deja de suficiente ori
prin Poarta Vămii, nu crezi?”
Dar celelalte șase rămase?
„Tu ai trecut prin Poarta Vămii și-ți ajunge,
celelalte porți au fost ale altora, ce nu înțelegi?”
Măcar nu ștergeți ce am scris acolo
în care vă mai rog atît: nu tăiați unghiile dimineții.

Poarta Vămii, Brașov (cca. 1840)
Poarta Vămii, Brașov (cca. 1840)

Ostilități

ostili cu zăpada, ostili cu aerul, cu apa, ostili cu frunzele și cerul, ostili față de cel de lîngă, din spate, din față, de pe scară, de la geam, ostili cu cel din pat și cu animalul de casă, ostili cu noaptea, ostili cu dimineața și amiaza, ostili cu orele și cu vorbele, ostili din priviri, din cuvinte, ostili cu vecinul, ostili cu lumina, ostili și cruzi, ostili față de colegul din cameră, ostili cu grădina zoologică și cu spitalul de nevroze, ostili cu strada, ostili cu scaunele și copacii, ostili cu orașul, cu iarna, ostili cu primăvara, vara, toamna, ostili în fața florii soarelui, ostili față de felia de pîine, față de soare, ostili cu fiica și cu fiul, cu mama, cu tata, cu fratele, cu sora, ostil cu ea, cu tine, cu mine însumi…

Servus, Blogolume!
Toate cele bune