Vă mai e toamnă?

Nicicînd, toamnă mai frumoasă… Atît de alintată prelung cu orașul și chiar și cu oasele și cuvintele – pînă la pierderea de sine a acestora din urmă. De ne-ar acoperi și sluțirile și fandosirile, de-ar pune sub frunze nervii, de-ar lungi zilele și de-ar pune copilăria aia bună în loc! Mă uit de jur-împrejur, ghicesc pe după oameni și n-o văd, toamna nu-i… Rupți, urîți, gonaci de suflete și de urlete, ne dăm peste cap drept făpturi rotunde și? Cred că da, toamna e toamnă și superbă și atît. Pe ici pe colo vezi porumbei căzuți de frig. Pe la colțuri inși buimaci, căzuți de umărul stâng, fără timp (prezent, trecut, viitor) puși să aleagă „un ceva”. Unii, înaripați, și-au avut toamna, fără-ndoială, ceilalți n-o au. Toamna-i vreme de depresii și de amnezii, se zice. Era, pe vremea unui Bacovia, aș spune și eu. Și revin, învîrtindu-mă „în jurul cozii”: toamna poate fi și fără noi. Toamna e. E ca atunci cînd un individ fuge să tragă jaluzelele fiindcă-l deranjează la culme soarele (cum îi poate enerva pe unii soarele, nu-nțeleg! sic!) și imediat după aceea aprinde becul… Pe bune, să vă mai intreb? Vouă vă mai e toamnă?

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

Un tren fără titlu

Rareori o vezi aşa la televizor sau pe facebook. Nici celor, încă pătimaşi într-ale politicii, nu le este astfel arătată sau pusă în discursuri. Iar sociologii sau jurnaliştii ar trebui să o caute aşa, mai cu sîrg, şi mai cu sîrg să o scoată din laboratoare sau redacţii. Şi vorbesc despre ţară. Iar ca să o vezi „aşa cum e”, nu ai decît să te urci într-un tren, un tren care să te ducă dintr-un colţ în altul al ei pret de, să zicem, vreo 20 de ore, cu opriri în 40 de staţii. Şi să nu ai, ca premisă de altfel favorabilă obiectivităţii tale, „norocul” unui vagon de clasa 1, ci acela al unui vagon ordinar de la a 2-a (mai sunt destule în ciuda opiniilor optimiştilor fani ai Cefereului!), un vagon slinos, înghesuit cu opt locuri în compartiment, survolat de nişte muşte insistente şi accesorizat cu odorurile inconfundabile care-l străbat spre şi printre geamurile şi uşile permanent deschise dinspre closet.

În şi din acest univers ţăcănit de roţile de tren, în care ce poţi face decît să priveşti şi să asculţi – după ce nu vei fi reuşit să citeşti mai mult de cîteva coloane din „Dilema veche” – vei întîlni şi, cred, vei înţelege. Ce? Că, indubitabil, ţara-i multă şi plină cu de toate. În primul rînd, prin compartimentele vagonului „tău” urcă, se aşează şi vor coborî cîteva zeci de persoane, atîtea cîte nu ai cum să întîlneşti, preţ de multe minute faţă-n faţă, în alte zile puse cap la cap. De la melteanul cu o cămaşa descheiată pînă la buric şi care reuşeşte să acapareze întins trei locuri dintr-o mişcare pentru a-şi satisface somnul bălos şi sforăitor, pînă la femeia deprimată căreia îi sună mobilul din zece în zece minute şi fuge pe culoar ca să răspundă îngrijorată unor scurte interogatorii… De la familia cu doi copii scîncind în pamperşi, în drumul lor spre „mare”, la ţăranul cu trei genţi burduşite mirosind a slănină şi balegă de stîna şi care, culmea, chiar aici îşi reîntîlneşte, după vreo douăzeci de ani, un văr de departe, „paralizat de mîna dreaptă” şi văduv, prilej bun de poveşti despre nurori, cumnaţi, averi făcute şi nefăcute şi alte ţaţe comune vii sau moarte…
O lume pestriţă pe care n-am auzit-o vorbind nici despre fotbalul din Brazilia, nici despre „prezidenţiali” şi fraţii lor şi nici despre guvern! Oamenii-şi duc cu trenul ăsta lung, care-şi va fi uitat pe drum şi categoriile şi titlul, singurătăţi şi nevoi, griji care pe o rută de cîteva sute de kilometri nu lasă loc fiţelor de halte scurte şi cu greu permit cîteva zîmbete care să amintească cumva de vacanţă.

Iar cînd din toate aceste voci nu rămîne, la un moment dat, altceva decît un murmur general neinteligibil, vezi de aproape sau zăreşti doar: case, biserici, uliţe desfundate, bariere, căruţe, căpiţe de fîn, biciclişti, alţi copii în fundul gol care-ţi fac semne cu mîna,  gări care mai dezlînate şi mai chioare, peroane căzute pînă la care îţi poţi rupe picioarele de cîteva ori, păduri pe jumătate făcute una cu pămîntul, dărîmături de fabrici, giratorii pustii, peisaje verzi şi înalte ce-ţi pot tăia uşor respiraţia şi chiar inimaginabile curcubee de noapte. Sau auzi un crîmpei suprarealist de vals, de dincolo de perdelele vînturate ale unei fereastre deschise incredibil de aproape.
O ţară multă şi cu de toate, spuneam. O ţară care se tîrăşte într-un timp al ei, timpul şi ritmul   lungului drum cu un tren obosit, cînd ajungi să nu mai ştii nici cît e ceasul, nici ce zi e şi nici în ce oraş ciudat şi necunoascut ai coborît deşi e chiar oraşul tău! „O, ţară tristă, plină de humor.”

Servus, Blogolume!
Toate cele bune!

O zi. Ca toate celelalte

Marţi. „Alo! Aloooo! Da’ nu te aud!”, se răsteşte cea de la capătul firului, după mai multe încercări de-ale mele de „dialog”. Închid… „Hei, domnu’ aici se ţine mitingu’ oengeurilor?!”, mă abordează un tip cu rucsac. Îl privesc nedumerit, mă cercetează de-a lungu’ şi de-a latu’. Sunt într-o curte interioară pustie, lîngă o bancă ruptă. „Ce miting, dom’le?”, apuc să îngăim destul de nervos. Îmi caut exasperat bricheta şi normal că nu o găsesc. Bag de seamă că individul nu fumează fiindcă mă gîndesc mi-ar fi dat un foc… Trebuie să văd ce e cu pachetul meu cu acte si cu ziarul ăla de colecţie, îmi spun. Şi pachetul şi ziarul, trebuia să le primesc încă de sîmbătă. Cu siguranţă curierii le-au dus altundeva. Sun la „curierat”. „Daţi-mi avebeul!”, îmi spune o duduie care nu se prezintă. „N-am niciun avebe!”, zic. „Căutaţi-vă avebeul!”, zice dama de la call-center. „N-am de unde să-l iau, cei care au trimis, zic, ca au trimis sigur şi trebuia să primesc de două zile pachetul!”N-aveţi decît să vi-le găsiţi!”, ţipă blonda şi-mi închide. Încerc să mai sun de cîteva ori şi sunt pus în aşteptare pe Eine Kleine Nachtmusik! Probabil se gîndesc că muzica asta linişteşte… O să mă duc să le caut, da’ unde?!…
Mă întorc la mailurile zilei: în aşteptare. „Răspunsurile” curg: „În cinci minute îţi trimit!”, „Imediat aveţi schiţa, oferta…” Deadline-urile mele nu sunt – din fericire pentru ei! – niciodată şi ale lor… Pornesc în drumurile… zilei printr-o ploaie amară, pornită din senin, care l-ar deprima definitiv pînă şi pe Bacovia. Bineînţeles că găsesc maşina blocată la bordură. Minunatul nostru oraş turistic e raiul… bicicliştilor. După ce tot mie mi se administrează cîteva înjurături de… origine reuşesc să mă-nscriu în circulaţie. Circulaţia nervilor şi răbdării cu ţintă-punct fix la secretariatul unei „autorităţi locale”. Nu stau la coadă decît vreo trei sferturi de oră, bineînţeles concetăţenii dinaintea mea au de descifrat „la ghişeu” cîteva rînduri de dosare. Eu îmi rezolv hîrtia repede: „Dom’le, nu nu-nţelegi, îţi mai trebe adeverinţa aia de o iei de pe site!”. „Ce adeverinţă? Am adus exact actele cerute pe site”, spun. „Adeverinţa de la punctul h!”, ţipă, aproape, funcţionarul. „Care punct h?”, întreb. „Punctul h. Adeverinţa de la fisc. Vedeţi că s-a adăugat azi noapte!” „Păi… cum? Ieri aveam dosarul complet, mai trebuia hîrtia asta de am adus-o!”, spun. „Ieri da, da’ matale nu pricepi că azi nu mai ai dosarul complet?”, zice amploaiatul statului. Simt că mă trec căldurile: „Şi pînă cînd trebuie să aduc adeverinţa aia?” „Pînă la cinşpe. Sau dacă nu, luna viitoare!” „Păi pînă la cinşpe mai am o oră”, zic! „Nu mă interesează! Altădată să fiţi atent la site!”, mi-o întoarce-n public, funcţionarul… public. „Bun, am rezolvat-o şi p-asta”, constat resemnat. Ies. Mă gîndesc s-o iau alene prin parc şi să-mi aprind o ţigară. Îmi aduc aminte că nu am bricheta… Bricheta…

O las baltă şi iuţesc pasul spre bancă, am de plătit nişte rate, facturi, mereu altele, mereu la alte date, mereu în urma somaţiilor indescifrabile venite prin sms. Normal, la bancomat înaintea-mi e o doamnă în vîrstă cu vreo două carduri la îndemînă pe care începe să le încurce. Tastează calm parcă zeci de combinaţii ţiuitoare. Îmi pare că formează sute de cifre. Le-a încurcat. Ori nu mai ştie pin-urile, ori cardurile-i sunt goale. Pleacă, într-un tîrziu privind nedumerită spre mine. Mă priveşte asa… în dungă! Reuşesc să mă îndrept spre casieria băncii. Ăsta nu-i ghişeu ca celălalt, remarc. O oacheşă cu gene lungi, relaxată, îmi spune că debitu’ mi-i altu… că nu’ş ce dobînzi s-au recalculat, că trebuie să mai aduc, adică, nişte bani şi să-i dau şi buletinu’, în copie. „Păi de unde să am copia buletinului? Nu aveţi un xerox să-mi faceţi o copie aici?”, o-ntreb calm. „Nu avem xerox, adică e defect”, îmi zice. „Mergeţi vizavi şi faceţi o copie şi mai aduceţi şi restul banilor”, zice fătuca. „Ok…”, mormăi eu… Ieşind văd că la ghişeul ăsta e deja un şir nervos şi transpirat. Un şir… Nu-mi par oameni. Văd doar… şirul. Identic celui format lîngă bancomat. Nu, nu mă mai întorc azi. Poate mîine, cu toate penalităţile zilei de mîine… Încerc, în schimb, să mai plătesc o factură la magazinul-reprezentanţă de telefoane mobile, magazin fiţos, aerisit, parfumat…. Scot din nou cardul. Puştiul de aici îmi zice: „Nu, nu puteţi cu cardul, nu avem… nu e voie la noi. Doar cash!”. „Bun”, îmi spun blocat şi… nu mai zic nimic.
Trag aer în piept… Maşina… Traficul… molcom. Mă regăsesc faţă-n faţă cu mailurile zilei. Niciun răspuns la urgenţele mele… vechi. Însă multe alte urgenţe de ultimă oră, ale altora. Ţipător de urgente. Acum aflu de cestiuni care, desigur, trebuie rezolvate… ieri! Mă uit la ceas descumpănit: ar fi ora… închiderii. „Poate ajung şi la chioşc să-i iau stickerele celei mici şi reţeta maică-mii…”, îmi spun… Da… cestiunile celelalte, „neurgente”, în opinia celorlalţi, ale restului zilei, mă aşteaptă…

Găsesc o brichetă. Ies la, constat, abia a doua ţigară a zilei. Îmi sună telefonul: „Alo, domnuuu! Sunt de la firma… V-am găsit coletul!”, îmi zbiară cineva în receptor. „O, ce bine, mi-l puteţi aduce acum la adresa…”, dau să spun. „Aaaa…” aud… „Mîine, sau cel mai bine poimîine, domnu’, că a ajuns la Brăila!”  Închid telefonul, sting ţigara… Îmi amintesc că dimineaţa încercasem să vorbesc cu cineva… Nu mai ştiu cu cine şi pentru ce… Era ceva urgent, normal. Am senzaţia aia tîmpită de lapsus. Caut în numerele formate, sun. „Alo! Aloooo! Dar nu te aud!”, se răsteşte cea de la capătul firului, după mai multe încercări de-ale mele de „dialog”.  Închide… Deja-vu.
Am înţeles că reforma merge mai departe, că o să ne păzească nişte drone, că sistemul electoral e altul, revoluţionar… mai curat, că big-brother va fi unul mai omenos, că… Ies în trafic, la relanti… În faţă, o remorcă cu megafoane, cu o capră electorală verde din care cineva urlă pe muzică: „Votaţi-măăăă!…” Şirul de maşini, caravana electorală în care sunt prins, se mişcă greu… greu. Aprind farurile. Mă simt ca într-un cortegiu funerar. Plouă.

Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 🙂

Ce toamnă-mi vine… prin vine!

Pe stil vechi, acum 130 de ani se năştea Bacovia. Poate nu ar conta data dacă am fi stăpînii propriei noastre memorii! Dar nu asta e povestea. Povestea e că e toamnă… Mai ieri înnebuneau salcîmii!… Întîmplarea face ca Bacovia să-mi fi amintit asta. Privind în urmă văd că mă declaram drept meteosensibil sau sensibil la trecerile şi farmecele diferitelor anotimpuri. Dintre acestea, toamna-mi era, şi-mi este, cea mai dragă. Ba chiar îi presimţeam sosirea, o adulmecam, o grăbeam… Nu ştiu cum de data asta nu-i aşa şi uite cum Bacovia-mi aduce toamna citindu-i pieziş şi pe Internet cîteva versuri. E toamnă şi o pîndesc să vină asemeni unui suferind la pat aşteptînd sosirea asistentei aurii ca să-mi „picure” mierea galbenă şi vie cu injectomatu-n vine!…

Duminică de piaţă. Am vîndut şi răvăşit iluzii şi am zăcut citindu-mi horoscopul. Am privit distrat spre un Bac plin de vini, aproape tragic (bacovianul Liceu, desigur!). Am deschis parantezele unor muzici. Am uitat să şterg praful. Mi-am tamponat rătăcirile provocîndu-le la norocul şi la iertarea de mîine. Luminile-s de seară şi de vară şi-mi fac din vinul rozaliu din pahar, vin negru… De mîine sigur or să cadă frunze şi o să plouă şi-a fost o vară-atît de scurtă că mi-i tare dor deja de ea. Aud zarva din jurul unor alegeri, aud că trebile statului devin din nou importante prin divane. Aud că încă suntem prea mulţi şi-ar trebui să mai fim… răriţi. Se va întîmpla, desigur, cu sau fără lehamitea noastră. E iar la modă verdele-brotăcel şi asta va revigora sigur… orăcăielile! Nu de mult era la modă violetul, movul…

George Bacovia
Amurg de toamnă

Amurg de toamnă pustiu, de humă,
Pe câmp sinistre şoapte trec pe vânt –
Departe plopii s-apleacă la pământ
În larg balans lenevos, de gumă.
Pustiu adânc… şi-ncepe a-nnopta,
Şi-aud gemând amorul meu defunct;
Ascult atent privind un singur punct
Şi gem, şi plâng, şi râd în hî, în ha…


Servus, Blogolume!
Toate cele bune! 😉

Nu mai vreau să fiu optimist!

Plouă mărunt, rece. Ziua asta arată ca ţara şi ca minţile populaţiei ei… Da, veţi spune, o să te dai iar meteodependent! Aşa e, nu ştiu cum m-am procopsit cu ticul ăsta. Dar, zic, mai bine meteodependent decît… „independent” precum se dau „elitele” dinspre care ar trebui să mă aştept că ştiu unde e robinetul de oprit… ploaia. Da’ asta nu-i nimic pînă la urmă, nu-i aşa?, în faţa iluziilor moţiunii şi a anticipatelor, în faţa revoltei „esenţialelor” stimulente, în faţa programelor de guvernare colorate, în faţa bugetului, în faţa actorilor aruncaţi fără ruşine în stradă, în faţa grevelor, în faţa solidarităţii întru un bine incert dar viitor, în faţa reformei statului care, iată, se clădeşte magistral sub chiar ochii noştrii injectaţi cu substanţe ciudate. (Ochi de pisică, de o căutătură suspect portocalie sau poate… hepatică!?)

Da, mai bine aşa, pînă la urmă, în voia ploii adică, decît în voia Vîntului şi a conspiraţiilor securistoide, decît în voia şuierului iernii care, presimt, ne va amorţi pînă şi ultimile resurse de luciditate, ultimile picături de instinct de conservare şi interes naţional. Ba, mai mult, zice-se că ploile asta bacoviene ar conspira şi cu dozele noastre de pesimism. Şi îmi convine şi asta, dacă stau bine şi mă gîndesc că las în felul ăsta optimismul fondatorului lui şi numeroşilor săi adepţi, Băsescu, după cum grăieşte TRU 😉 O da, prefer atunci să rămîn de partea astalaltă, a pesimiştilor, a celor care nu-şi mai administrează, zilnic. antidepresivele!

Plouă mărunt, rece… Ghicesc abia Tâmpa superb colorată, la momentul ei extatic de frumuseţe, tocmai acum, încotoşmănată în nori… Îmi pregătesc aparatul de fotografiat, dar îmi trebuie niţel soare iar frunzele să rămână aşa, la locul lor, preţ de vreo săptămînă.
Iar muzichia… Eh… cred că Keith Jarrett merge ca uns acum! 🙂

Servus, Blogolumii!
Pe voi… o să vă „adun” ceva mai tîrziu. (Meticuloasă, anevoioasă intreprindere!) 😉

Vremuri de… macetă!

Plouă. Vremuri diluviene. Plouă de trei ori pe zi. M-am obişnuit. Cum m-am obişnuit şi cu Bacovia şi cu sinuciderile perfect explicabile. De cîteva zile am constatat că în faţa casei buruienile au crescut cît un stat de om.  Şi asta mi se pare logic, doar plouă de trei ori pe zi! Şi asta se explică după atâta amar de încălzire globală şi efect de seră. Ba, bănuiesc chiar că ploile şi buruienile au pus-o de o corporaţie cu un management secret. Plouă de trei ori pe zi,  mă aştept ca buruienile să-mi depăşească mîine-poimîine statura… Şi aşa voi înţelege şi eu ideea de junglă. În sfîrşit „Viaţa e o junglă” sau „Trăim într-o junglă” nu o să mai fie doar o figură de stil. Prin managementul meu, strict personal,  probabil mă voi adapta, sau poate… nu! Una peste alta, oricum aveam de gînd să-mi schimb coasa pe macetă!… 😉

Servus, Blogolume!
O bibliotecă din alte vremuri găsesc la Bogdan… Viaţa e frumoasă cu cît e mai grea, spune optimist CorneliusMelami, cu umoru-i cunoscut, povesteşte o întîmplare… casnică.  Da, viaţa e frumoasă şi la vară… cald! 😉 Gabriela caută o copilărie. Pierdută… Onu vorbeşte de o brigadă… Cu pistoale! Nu, nu cu… macete 😉 Tristeţe la Deea… Despre prezentul… inexistent, aici!
Toate cele bune!

P.S. – Acest „El Dorado” nu poate fi decât de la Maiden! Nou nouţ şi tot mai… aproape! 😉

Toamnă à la russe

S-a înserat deja mai repede. Parcă ieri nu era aşa întuneric la ora asta… Printre nori, azi, a curs o lumină deja mai galbenă. Privind spre Tâmpa mă aşteptam să o văd deja vopsită în miere. Am anticipat toamna, oricum, mai demult 🙂 vorbind despre „starea de toamnă”… Adevărul e că poezia toamnei nu poate fi întrecută de o alta. Toamna este sau nu este, privind astfel lucrurile. Am regăsit-o aseară tîrziu şi în mestecenii şi… Eseninul de la Cella şi între parfumurile şi culorile Mirelei. Esenin, Nichita, Bacovia, Baudelaire, Van Gogh… sunt fiecare cîte o toamnă. În parte. Inspirat de cele găsite aseara la Cella mi-am dat seama că toamna mea, astăzi, e…  à la russe. Recunosc că sună paradoxal. Mai curînd iarna poate fi rusească. Poate anticipez din nou… 🙂

Nu, nu sunt filorus. Muzica, literatura, pictura sunt universale şi atît. Însă, nu o dată, am simţit vibraţiile sufletului ăluia cît stepa într-o muzică şi-o poezie cum doar în mică măsură ne este dat să avem parte pe dealurile noastre line şi mioritice . Fără să-i înţeleg, acestui suflet, cuvintele, în rusă, chiar dacă traduceri am citit destule. Aşa se explică de ce, nu rareori, am postat pe aici muzici sau texte venite de la ruşi (da, „de la ruşi vine ploaia!”). Îi spuneam Cellei aseară că ar fi provocator să încercăm să scriem despre, şi să adunăm aici ruşii care ne plac şi partea lor de suflet mare. Acum îmi dau seama că e o anevoioasă întreprindere. Sper ca aceia care rezonează la fel să ducă mai departe, într-un fel sau altul, chestia asta prin paginile lor. Pentru fiecare în parte s-ar cuveni cîte un text şi de la fiecare ne-ar trebui crîmpeie traduse. Eu unul voi aşez aici frînturile care mă fac acum să simt o toamnă rusească. Vladimir Vîsoţchi spunea: „Poeţii calcă pe muchie de cuţit/Tăindu-şi pînă la sînge sufletele desculţe”. Nu e ciudat, cred, că trubadurii de aici au avut destine tragice. Cîţiva dintre ei aşa au şi înţeles poezia şi muzica, sunt sigur că şi toamna la fel: şi cu sînge de… suflet pe muchii de cuţit. Mihail Krug a fost ucis, Serghei Nagovicin, a murit tînăr după un atac cerebral, Vîsoţchi, şi el urmare unui atac de cord. Pe ceilalţi nu i-am mai… cercetat. Pe Vitas îl şitiţi cu ale lui cinci octave, Rebroff a fost neamţ, dar mai rus decît… ruşii, cu mama rusoaică… Numele celorlalţi nici măcar nu le ştiu…

















Dezmăţ curat, nu-i aşa? Să vină toamna! 🙂

Nu merci, nu contaţi pe mine! Votez cu Bacovia!

Mai sunt cîteva zile din c(h)ampania asta electorală. Şi-mi zic, patetic, călcându-mi promisiunile: uite cum s-a mai dus o bucată din existenţa ţării ăsteia! Iar noi, majoritatea noastră a românilor, am fost din nou spectatori la un spectacol jalnic. Privesc în urmă fără să am pretenţia că am o vedere asupra ansamblului şi constat ce? Nimic! Rămîne în urmă o învălmăşeală de imagini, un puzzle neterminat. Pe drumurile mele zilnice am văzut cîteva afişe din care nu am reţinut decît culorile: portocaliu, galben, albastru, roşu şi verde. Din scurtele mele popasuri în faţa televizorului am remarcat faptul că desenele animate au fost şi sunt mult mai interesante decît mesajele electorale. Nu doar de Ziua Copilului! E adevărat, nişte clopuri, pene şi oi şi un praf de marijuana pot părea de un umor nebun mai ales cu subtitrările cîtorva analişti tot mai puţin siguri pe convingerile lor. Iar prezidenţiabilii, care şi-au irosit mai mult de jumătate din muniţie, mai au puţine şanse să mă atragă cumva după o lungă şi secetoasă vară. Băsescu, Antonescu şi Geoană nu mai au cu ce să mă surprindă. Nici cu poveşti cu aer de coşmar nici cu idilice scenete de familie.

Poate doar nişte scenografii şi regii de Oscar pentru care, oricum, nu voi fi printre cei care să stea la coadă la casa de bilete, să mă facă un pic curios . Nu-mi mai fac demult iluzii, privitor ca la teatru mi-am dat seama că actorii ăştia nu au jucat pentru mine nici de data asta. Chiar de aş fi stat la balcon şi nu la matineu! Una peste alta, au fost şi nişte actori fără pic de haz, dacă nu şi agramaţi neştiindu-şi rolul… Mă întreb cîţi români au priceput, acum măcar, pentru ce trebuie să voteze şi de ce? Măcar dacă am fi învăţat cîte ceva despre cum şi cu ce se mănîncă Europa asta… Aiurea! Am auzit în schimb că o Eba (atît de sinceră, vai!) sau un Tru, pentru meritul de a se fi aflat la locul potrivit în momentul potrivit, vor avea la Înalta Poartă a Europei un salariu de aproape 8000 de euro şi, convinşi de valoarea lor, vor voi să ne cînte şi la toamnă în „band-ul” Dj-ului Băsescu…

Nu, merci, nu contaţi pe mine de data asta! O să o fac tot mai rar! Chiar de-aş fi obligat să învăţ pe de rost tezele incomensurabilei importanţe a votului pentru Parlamentul European, la… şi pentru români! Chiar de aş fi nevoit să mai văd o dată… FC Braşov-Dinamo şi Unirea Urziceni-Poli Timişoara, printr-un ochi de ecran mic dintr-un ecran mult mai mare! Nu, la alegerile astea votez cu Bacovia, iar la toamnă, om vedea… depinde de… cît o să plouă!

Teoretic, peste o săptămînă ar trebui să avem linişte…  🙂

Viaţa e nasoală

Nu o să scriu azi despre Obama. Nu o să scriu nici despre celulele „de criză” şi nici despre Mihaela Rădulescu şi Dani, şi nici despre şampania electorală care fîsîie şi nu pocneşte. Nu vi se pare că toate astea miros a stătut după atîta şezut pe retinele şi timpanele noastre? Fiecare zi, defapt MEDIAZI, vine cu un frustrant sentiment de deja-vu. Frustrări isterizate, mediazile fără noimă, fără contur, fără direcţie. E ca şi cum te-ai rostogoli într-un butoi de tablă, la vale, pe un grohotiş fără sfîrşit… Nu aţi avut senzaţia asta niciodată? Nu v-a venit să vă băgaţi dopuri în urechi şi vată în ochi ca lucrurile să se liniştească un pic? Probabil astfel de senzaţii, resimţite acut de oareşce generaţii mai sensibile, îi fac pe unii să scrie (virtual, cum altfel?) pe un site căruia îi zice http://www.sinucigasi.ro...
Libertatea totală a netului (încă!) aduce în faţă scenete tragicomice, toate scrise într-o română aproximativă şi majoritatea, aici, de amor. Nici urmă de spleen, cum mă aşteptam. Doar plictisuri aproximative, şi tînguiri de emo. Probabil sinucigaşii serioşi nu intră pe Internet! Unul din protagoniştii site-ului a scris:„Vreau sa ma omor pentru ca viata e nasoala”, altul i-a răspuns: „Nu uita ca tu nu trebuie sa mori, trebuie sa te lupti cu tine si sa-ti invingi gandurile malefice care te guverneaza.Nu trebuie sa fii pesimist,viata oricum e scurta,si de aceea trebuie sa lupti ,sa fii tu,pur,fara ganduri negre…FIE CA BINELE SA INVINGA SI IN MINTEA SI TRUPUL TAU.” Ei da, nici sinuciderea nu mai e ce era odată… şi nici pe Bacovia nu-l mai citeşte nimeni. Da, clar, viaţa e nasoală! 🙂